Vidul de la telefon

Cel mai clar simți vidul în momentele de liniște de la telefon. E suficient ca și tu și celălalt să tăceți trei secunde, pentru a observa ridicolul, nesfârșita inutilitate a acelei convorbiri, a relației voastre și a vieții în general. Supraviețuim prin gălăgie, prin activități, prin mișcare. Îndată ce ne oprim, căpătăm o luciditate pe care n-o putem îndura, care ne condamnă la prăbușire. De-aici și acea întrebare disperată: “mă auzi???” Puțin îți pasă dacă ești ori nu auzit – vrei doar să supraviețuiești. Milogești o literă, vrei să te înjure, să urle, orice – numai să spună ceva, numai să continuați. Și, uneori, deși știi asta, nu-i răspunzi celuilalt. Ești și tu la fel de îngrozit, dar preferi să te sabotezi decât să-l salvezi pe el, astfel că rămâi alături de el în acel neant absolut – o tainică voluptate a conștiinței suferinței sale te face să-l ignori încă o secundă, vrei să-i mai smulgi încă o clipă de chin, să-l mai lași un moment în tremur, agonie, întuneric și confuzie – iată omul.

By |2019-03-02T00:37:20+00:00March 2nd, 2019|0 Comments

Discutie cu un anticar

Merg până la bancomat să scot niște bani. În fața mea, două femei. Îmi aștept rândul liniștit, când sunt întâmpinat de un domn la vreun 48 de ani, într-o geacă gri, veche, cu o căciulă îndesată pe cap. Ținea în mâini două cărți vechi. Se apropie de mine, dar nu așa cum te apropii de un om, ci literalmente vine în mine, îmi vorbea la distanță de 5 centimetri. “Le vreți?” Îi văd maxilarul, îi lipseau doi dinți din față. Tresar. Nici nu descifrasem titlul (ceva cu mărgele?), oricum, mi-era greață de toată situația, așa că răspunsul e negativ. “Dumneavoastră ce citiți? Am Marin Preda, români citiți?” mă întreabă el, văzând c-am refuzat oferta. Deși îmi displăcea profund felul lui de a mă aborda, după ce că și așa îmi înghețaseră mâinile și stăteam în acel frig cumplit, ultimul lucru pe care-l voiam era să vorbesc cu un om agasant. Dar pentru că mi-e cu neputință să nu fiu politicos și îmi și părea rău de el că afară ningea și el stătea să umble după oameni să-i cumpere cărțile, îi răspund: “Din păcate, nu. Știți, mai mult literatură rusă… De pildă, m-ar interesa mult Dostoievski, opere complete, seria de la editura univers, 11 volume, cu introducerea lui Tudor Vianu.” La care el: “Aaa, e greu, greu de tot de găsit. De altfel, eu n-am avut-o niciodată! Dar oricum, extraordinar că mai citește cineva Dostoievski! Altceva, ați mai dori?” Zic: “Cehov m-ar interesa. Sau Tolstoi, dacă aveți.”; “Da, Cehov, Tolstoi – Tolstoi e uriaș. Într-adevăr, excepțional Tolstoi.” Avea darul de a-și da dreptate singur. Îmi plăcea orgoliul său, vanitatea sa – deși situația nu-i era favorabilă. Apoi continuă: “Și Dostoievski, că tot vorbeați de el, păi ce-a făcut omul ăsta în Frațîi Karamazov…” îl văd inseninându-se deodată. Vedeam în el un mare dostoievskian, eram gata gata să-i dau ultimii bani din buzunar și să-i cumpăr plasa cu cărți, doar pentru că era un om “care a înțeles, care și-a dat seama”. Entuziasmat, îi țin isonul: “Chiar dacă, admit, nu e cartea mea preferată de la el, cred c-acolo a atins apogeul desăvârșirii sale literare, de altfel, așa cum știți, e ultima sa carte, a scris-o la bătrânețe”.  El, taxându-mi elanul: “La bătrânețe la bătrânețe, dar ce-a vrut să facă el acolo, cu religia…” Îl întrerup, sfios: “Păi omul e tema centrală a lui Dostoievski, omul și credința în Dumnezeu – în toate operele sale apare Dumnezeu într-un fel sau altul, pentru mine, și am aflat mai apoi din notele lui Dostoievski că așa a fost, prințul Mîșkin se naște din imaginea lui Hristos. Cea mai importantă carte pentru Dostoievski a fost Evanghelia, știți c-a ținut până la moarte Evanghelia primită de la soția unui fost condamnat care murise, și soția sa rămăsese acolo și își dedica viața întru ajutorarea celorlalți condamnați, care n-aveau niciun ajutor, care erau absolut singuri, trăind în condiții mizerabile.” El, parcă neauzind ce i-am spus, continuându-și pătimaș ideea: “Da, Dostoievski a vrut să arate acolo, în Frații Karamazov, cât de prost e omul, fără credință…” Îi admiram stilul direct, cu cuvinte simple, fără expresii pompoase, fără emfază, în ciuda faptului că simțeam o nuanță simplistă în ceea ce-mi spunea, o anume obtuzitate aproape vulgară, în felul cum vorbea despre anumite opere – însă m-am gândit că poate e vreun Nae Ionescu, sau Petre Țuțea, și că e absolut normal că-și permite să vorbească – mai ales cu o nulitate ca mine – într-un astfel de limbaj despre acele opere, și poate că nici n-ar putea s-o facă altfel, capacitatea mea de înțelegere fiind nulă pe lângă înțelepciunea sa. Era un anticar, poate, din cine stie ce conditii, ajunsese sarac, si acum isi castiga painea vorbind cu oamenii pe strada. Un Socrate roman. Era, ce-i drept, la fel de urat ca el. Apoi ii spun: “Să nu uităm că scriitorii ruși erau obsedați de omul rus, de destinul Rusiei, în mai toate romanele rusești găsim pictate tipologiile oamenilor ruși, e oglindirea societății de la acea vreme, exemplu clar îl avem prin Gogol, care ajunge până într-acolo că, pentru volumul al doilea din Suflete moarte, să le ceară oamenilor de rând să-i trimită scrisori despre oamenii reali din viața lor, despre întâmplările lor, ca să aibă o cât mai bună cunoșțînță despre cum erau ei. Apoi, așa cum știți, Gogol era mentorul lui Dostoievski, așadar…” Probabil realizând că n-are la el cărți de autori ruși, îl aud vorbind: “Da, într-adevăr, am citit Suflete moarte, o idioțenie, să știți că nu mi-a plăcut! Și, oricum, rușii sunt proști! Da, proști de tot, de fapt, toți rușii sunt proști…” Șocat, dar în același timp și curios, și cum n-avea sens să-l provoc contrazicându-l, făcându-l să se enerveze și să fie și mai înverșunat împotriva rușilor, ii tin isonul: “într-adevăr, niște proști, dar pătimași! Însuflețiți dar fără creier!” spun eu, râzând, sperând să-l fac să se calmeze, să-i liniștesc furia împotriva rușilor, mai mai că aveam să adaug “Toți suntem frați pe pământ, nu contează că suntem ruși, români…globul e nația noastră” – dar m-am abținut, era riscul să-l fac să explodeze de nervi. Nici “haideți, liniștiți-vă, oricum murim…” n-avea sens, poate tocmai de-asta era și așa înverșunat împotriva tuturor, tocmai pentru că știa că nu mai are mult de trăit.  Mă contrazice elegant: “Nu știu cât de însuflețiți, dar proști, da…” Le jefuise rușilor până și patima! În două minute făcuse din poporul rus o nulitate absolută. Nu exista pleavă mai mare decât rusul pentru el. În ochii lui, rusii n-aveau nimic de partea lor, erau doar niste biete sute de milioane de râme tâmpite!  Apoi îmi vine rândul la bancomat. Problema era că nu ai cum să spui “la revedere”, întrucât nu plecam niciunde, tot acolo rămâneam. Nici “Aș dori să încheiem dialogul, o zi bună!” Și apoi să rămânem amândoi în aceleași poziții, dar eu să mă întorc cu spatele puțin. Ar fi fost jenant. Așa că am tăcut, așteptând să zică: “Bun, v-am lăsat, mi-a părut bine” – nici vorbă! Rămânea lângă mine,  intr-o tăcere deplină. Era gata să petrecem revelionul împreună, acolo, la bancomat. Nu simțea să plece. Încep să tastez la bancomat – niciun efect, el, neclintit, in dreapta mea, tot lângă mine. Tot răspunzandu-i mecanic la întrebări, încurc cardul, bag alt card, mă împotmolesc să dau cancel, in timp ce-i repet că într-adevăr Cartea Roșie a lui Jung ajunge și până la 700 de lei. “Sigur nu 70?” Mă întreabă el, pentru a patra oară. Obosit, nu-i mai răspund. Îi arunc un “dacă-mi dați voie…” – la care el: “sigur, va rog!”, și se dă un milimetru înapoi, continuând să mă privească de aproape, la fel de agasant, aproape libidinos. Îmi scot banii, îl salut și plec. Ce individ! Nu știu cât de proști sunt sau nu sunt rușii, cât de pasionați sau apatici, dar știu că românul e dat dracu. N-am nici cea mai mică îndoială că, dacă nu-l avea la el pe Marin Preda, pentru el Marin Preda ar fi fost o nulitate absolută, cel mai mare prost din toate timpurile.

By |2018-12-17T19:11:33+00:00December 17th, 2018|0 Comments

paradoxul prieteniei

Confuzia la care-l condamni pe cel care începe conversația cu tine pentru a te insulta, sau pentru a te ironiza, a îți reproșa ceva, iar tu, departe de a te apăra, îi dai dreptate! Nimic nu derutează mai mult un detractor decât atunci când “victima” să îi ține isonul. Întâmplarea face ca eu chiar să-mi fiu cel mai agresiv critic – e foarte greu să spui ceva despre mine mai rău decât am spus eu însumi. Astfel ajung ca, după o oră în care celălalt tot încearcă, împotmolit, să mă jignească, să înceapă să se simtă stânjenit, ba chiar e gata să-și ceară scuze c-a încercat să-mi fie mai mare adversar decât îmi sunt eu însumi și, resemnat că nu mă poate detesta, începe să mă placă și vrea să-mi fie prieten. Simțindu-mă trădat în cauza mea de a mă denigra, văzând că, vrând să-mi fie prieten, m-a abandonat în insultele pe care le șlefuiam alături de el împotriva mea, rup, revoltat, orice legătură cu el.
By |2018-12-15T19:41:32+00:00December 15th, 2018|0 Comments

13 decembrie 2018

Azi m-am culcat la 6 dimineata. De la 5, imi propusesem sa raman treaz toata ziua si sa dorm seara, devreme. La 6 eram devastat, insa imi pusesem ceasul la 8. Doua ore de somn, apoi cafea si citit. M-am trezit la 14:00! Imi setasem ceasul la 8, dar uitasem sa activez alarma. Cam asta-i diferenta dintre mine si Mircea Eliade, care dormea patru ore pe zi…

Am citit apoi acest pasaj, si s-a facut ora 15:00. Sper sa citesc pana la 01:00 fara intrerupere. Ca de scris, stiu prea bine ca n-o sa scriu nimic nici azi. “Poate maine”… sunt mediocrul care stie cat mai are de absorbit de la cei mari, pana sa scrie si el ceva – in acelasi timp cred ca eu am ceva de spus, ca nimeni, pana la mine, n-a spus ce voi spune eu, si asta ma paralizeaza. De unde aceasta infatuare nefondata si scandaloasa? Ce copilarie – sa crezi ca esti special! Ma consider genial doar pentru c-am fost singur la parinti? Un mizerabil, un lenes care doarme 15 ore pe zi. La treaba, slefuieste-ti “talentul”…

 

 

“Sunt silit să vorbesc o limbă pe care n-am inventat-o eu; și cei dinaintea mea îmi impun, fără voia mea, gusturile, sentimentele, prejudecățile lor. Dacă îmi demontez eul bucată cu bucată, găsesc mereu fragmente care provin din afară și fiecăruia aș putea să-i pun eticheta originii sale. Pe ăsta îl am de la mama, pe ăsta de la cel dintâi prieten, pe ăsta de la Emerson, pe ăsta de la Rousseau sau de la Stirner. Dacă împing până la capăt inventarul a ceea ce mi-am însușit, eul rămâne o formă goală, un cuvânt fără conținut real.” (Papini)

Dar pe Stirner, Rousseau si Emerson i-au citit mai multi – eul e tocmai asta, ce a asimilat din ei “eul” tau, structura ta interioara, cum ai asimilat informatiile lor si ce ai facut apoi cu acele cunostinte. Simplul fapt ca avem aceleasi surse, nu trebuie sa ne demoralizeze. Difera de la om la om cum asimilam acele cunostinte (sau, in unele cazuri, daca intelegem ceva!) si mai ales ce facem apoi cu toate acele acumulari, daca vom deveni si noi la randul nostru o sursa pentru cei din viitor.

By |2018-12-13T15:38:26+00:00December 13th, 2018|0 Comments

Giovanni Papini – Gog (pasaj)

Stalin: Oamenii, domnule Gog, sunt niște sălbatici fricoși care trebuie stăpâniți de un sălbatic fără scrupule, așa cum sunt eu. Or, sălbaticii sunt criminali, iar idealul ultim al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în așa fel încât țara să semene cu o ocnă. Vechea “catorga” (muncă silnică) țaristă e ultimul cuvânt al înțelepciunii politice. Dacă te gândești bine, vei vedea că viața de închisoare e cea mai potrivită pentru majoritatea oamenilor. Nemaifiind liberi, sunt în sfârșit feriți de riscurile și de neplăcerile pe care le au oamenii responsabili și puși în situația de a nu putea săvârși răul. De îndată ce întră în închisoare, un om trebuie, prin forța lucrurilor, să ducă o viață de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări deoarece sunt alții care gândesc și poruncesc pentru el: lucrează cu trupul, dar își odihnește spiritul. Și știe că în fiecare zi va avea ce să mănânce și unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează și chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-și procura o pâine în fiecare dimineață și un pat în fiecare seară. Visul meu este acela de a transforma Rusia într-o imensă închisoare. Și să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci intr-un astfel de sistem cei mai sclavi și cei mai sacrificați sunt tocmai paznicii și ajutoarele lor!

By |2018-12-12T23:22:10+00:00December 12th, 2018|0 Comments

Despre problemele existențiale

Problemele existențiale sunt non probleme. Odată eradicat orgoliul, dispar toate. În clipa când nu te mai consideri centrul pământului, te poți împăca și cu ideea morții. Dramatizăm pentru că ne dăm prea mare importantă. Detașați-va puțin de voi înșivă, luați distanță de la propriile drame interioare, vedeți din afară, dintr-o perspectivă de ansamblu ceea ce vi se întâmplă, și veți observa cum scad din intensitate toate acele anxietăți. Din păcate, trăim atât de mult și atât de pătruns în noi înșine încât o întâmplare derizorie poate prinde amploare de catastrofă. Toate problemele “lăuntrice” sunt rodul megalomaniei. Și când mă gândesc că există oameni care se mândresc cu aceste suferințe, care simt o voluptate suferind! “Suferindul” – e văzut ca un artist. El se simte diferit față de ceilalți și își hrănește izolarea și ideile depresive. E un colosal cerșetor de atenție. El urlă despre sinucidere, dar e primul care și-ar mânca fetița dacă ar rămâne închis într-o peșteră și ar muri de foame.

Iată, deci, ce simplă ar fi viața, daca n-am mai fi atat de narcisisti! Depărtează-te de ține însuți – asta-i tot. Ia-ți o distanță sănătoasă. Și când mă gândesc cât mai fremătam, cum tremuram înainte să adorm! Mă uitam la cinci dimineața pe fereastră și îmi spuneam “poate mâine…” – vorbeam literalmente cu moartea. Era o legătură atât de intimă, aproape patologică! Eram în pragul halucinațiilor.  Nimic nu mai conta. Moartea era totul. Orice om care vorbea despre altceva in afara de neant, era un cretin pentru mine. Ce tâmpit! Nici viața nici moartea nu sunt totul – acest “totul” e o parte din altceva, trăim într-un infinit de infinituri de intreguri. Importantă e clipa, ce faci cu ține, fii mereu în alertă, desăvârșirea ființei tale să fie obsesia ta. Restul, că murim sau nu – nu te privește. Fă-ți treaba. Devino versiunea ta cea mai bună. Caută-ți drumul cu care rezonezi și dedică-ți parcurgerii lui timpul rămas. Asta-i tot! Rețeta liniștii sufletești: stoicismul. Dar fără eradicarea pasiunii. Un stoicism vivant, sănătos, pe alocuri arzător chiar. Un altfel de stoicism – o cumpătare energică, voioasă – un stoic mărinimos, care face dragoste cu pasiune. Oamenii viitorului mi-ar plăcea să fie acești “altfel de stoici” – care-și oferă zile de nebunie frumoasă, oameni care știu să lupte atât de elegant împotriva suferințelor acestea ale noastre, venite din chiar narcisismul nostru! Oameni care nu se iau în serios – trăind totuși cu solemnitate. Căzut în această epocă de râme răsfățate și fără destin care se bârfesc și se lamentează din orice, nu-mi rămâne decât consolarea că ei, oamenii celuilalt mileniu – sau, de ce n-am spune-o? – oamenii veșniciei, vor răzbuna toată mediocritatea acestor milenii în care omul s-a crezut universul și s-a comportat ca cea mai măruntă, cea mai periferică submediocritate.

 

By |2018-12-08T01:42:35+00:00December 8th, 2018|0 Comments

2 decembrie 2018

Sunt un nenorocit. M-am sucit dintr-un loc intr-altul, de la o zi la alta. Am stat sa postez numai tampenii pe facebook, nu stiu de ce nu reusesc sa ma loghez aici pe site si sa scriu aici, m-am obisnuit cu Facebook-ul, acolo unde oamenii dau scroll la gramada si mesajele se risipesc. Trebuie sa scriu aici, numai aici. Pe facebook doar sa dau share la ce scriu aici. O sa copiez aici si ineptiile pe care le-am postat acolo ieri. Singurul lucru bun e ca cineva mi-a devenit patron cu 2$ pe luna (9 lei, din care doar 5-6 ajung la mine dupa ce imi opresc taxele cei de pe Patreon). Altfel, sunt in continuare motivat – ma indispune faptul ca am facultatea pe cap si nu pot citi cartile pe care as vrea sa le citesc. In acelasi timp, as vrea sa incep sa citesc si critica literara… Daca vreau sa fiu un “literat” trebuie, la dracu, sa stiu ce e aia literatura! Am o carte “Despre literatura si arta” a lui Dostoievski – Dostoievski!!! Ma dau mare dostoievskian, si n-am citit-o – ce rusine! Am Rene Welek – Conceptele criticii, pe care trebuie s-o returnez pe 3 decembrie la biblioteca, si eu stau sa citesc Indrumare in filosofie a lui Mircea Florian. Sunt un tampit. Acum e 01:30 – o sa citesc pana la 03-04 dimineata si apoi o sa pun ceasul la 8 dimineata. Sper sa ma scol fara sa ma mai fastacesc in pat, mananc, fac curat, apoi ma apuc sa citesc – spre seara as vrea sa mazgalesc ceva – oare sa ma apuc sa schitez ceva dintr-o povestioara? Dracu sa ma ia, de ani de zile n-am mai scris nimic! Si totusi, sentiment puternic de a fi scriitor. Oare mi-e rusine sa admit ca sunt doar somer? Dar toata viata mea se invarte in jurul scriitorului – am primit complimente de la oameni (ce argument!). Nu, pana nu o sa scriu ceva, trebuie sa incetez sa ma consider scriitor. Sunt un nimic care ar vrea sa scrie, candva. Am de munca mult. Ma vedeam, chipurile, un talent asa, un geniu, “eu scriu din talent” – asta spuneam de fiecare data cand nu intelegeam cum pot scrie corect fara sa cunosc gramatica.

Oare asa o sa fie tot jurnalul meu? Observatii de spalatoreasa. Ce idee si asta, sa am un jurnal “cu stil”! Nu, vreau sa redau intocmai viata de zi cu zi, sa vorbesc fix despre problemele pe care le am. O sa fiu absolut sincer (mint, o sa fiu cat de sincer pot, nu stiu daca pot fi a b s o l u t sincer, poate cineva asta? ne mintim si pe noi insine…)

Ce e ciudat e ca scriind aceste nimicuri, simt ca fac ceva. Acum voi inchide calculatorul cu gandul ca “am scris” – un proces verbal e mai profund decat ce-am mazgalit aici.

Maine seara (ma inteapa inima in clipa asta si ma gandesc ce jenant ar fi sa mor asa…fara sa fi facut nimic) asa vrea sa ma apuc sa incropesc ceva randuri dintr-o povestioara. Am personajul. Dar ce are el de spus? Ce vrea? De ce scrie? Uite intrebare…”De ce scriu? De ce vreau sa scriu?” Pana la urma va fi un monolog – eu sunt un scriitor al sentimentului, probabil o sa scriu teatru. Plec din poezie in roman, din roman in teatru din teatru in povestioare – le fac pe toate, nefacand nimic. Harul mediocrului…

 

By |2018-12-02T01:57:58+00:00December 2nd, 2018|0 Comments

29 noiembrie 2018

Steril. Nimic viu, nimic alert… reactionez la toate cu cumpatare si indiferenta, mi-e totuna totul… De ce nu ma mai intereseaza nimic? Apanajul ignorantului… Sunt la master la Studii literare si citesc Mircea Florian, Indrumare in filosofie – fara sa cred in filosofie, fara sa cred in potentialul ei – ce fac ei, in fond, filosofii? Presupun si ei, isi dau cu parerea, apoi jongleaza orgoliosi cu cuvintele… nu de lucrul in sine am eu nevoie, ci de aer proaspat, de munti – vreau sa ma uit asa, ca prostul, in larg… contemplatie s-o numesc. Ma gandesc c-o sa fiu in pamant in curand – si n-am facut nimic. Am tot pierdut timpul, am tot asteptat, am tot negat… Acum sunt intr-un soi de redresare a sinelui, dar spre ce? Vorbesc de desavarsirea sinelui…sa vad care e versiunea mea cea mai buna – dar ce inseamna asta? Ce trebuie sa fac? Ma gandesc sa incep… deja mi-e rusine sa continui (de cand imi spun ca fac asta?) Hai, totusi, sa repet, poate… da, ma gandesc sa incep sa imi mentin un program, sa citesc sistematic… si fara sa mai pierd timpul. Ma trezesc la 07:00, o sa incep sa beau cafea, altfel nu cred c-o sa pot sta treaz – sunt extrem de lenes, ce inseamna sa nu ai un destin! Sunt pleava… Da, la 07:00 ma trezesc, apoi beau o cafea, mananc fulgi de ovaz cu lapte de soia si zmeura, si ma apuc sa citesc pana pe la 12, apoi mananc putin, apoi iar citesc pana seara, cand ascult putin Mozart sau Bach (as vrea sa-i ascult in intregime pana mor), si inainte de a adormi, sa-mi notez gandurile mele de gospodar marunt. S-a facut 1 fix. Ma gandesc ce frumos ar fi peste 1 milion de ani cinveva sa descopere blogul asta, in timp ce se plictisea teleportandu-se. Oare se va induiosa de mine? Oare unde voi fi atunci? Ce se va alege de mine? M-am realizat macar? Cum sa ma realizez cand nu cred in nici o forma de realizare? Nu vreau sa am copii… inteleg ca nu esti om intreg pana nu treci prin procesul acesta, stiu ca a da nastere unui alt om e cumva apogeul creatiei umane, si totusi, sunt prea egoist… va trebui sa ma sacrific mult prea mult, mi-e greu, am mult de citit si de scris – dar am, oare? Nu mai bine as face un copil pe care l-as educa din timp, pe care nu l-as lasa sa piarda timpul, sa se rateze? Dar si sa faci copil traind prin el…daca faci un copil, lasa-l liber, nu-ti insera tu dorintele in el, nu trai prin el ratarile tale… Nu, nu voi face un copil. Atunci, realizarea va trebui sa vina printr-o carte. Neaparat, vreau sa scriu ceva de care sa fiu multumit. Dar cine a spus ca eu sunt scriitor? Mereu am trait cu impresia asta. N-am scris nimic pana la 26 de ani, si totusi, merg pe strada zi de zi cu gandul ca voi scrie ceva exceptional! Ma gandesc la Tolstoi, care se intreba la 26 de ani: “poate c-am trait eronat cu impresia asta desprem ine c-as fi un om exceptional” – el s-a inselat, nu acelasi scenariu va fi si la mine, din pacate. Am nevoie de un an in care sa traiesc disciplinat, sa ma pun la punct cu multe lecturi, si abia apoi pot vorbi de un “viitor”, pana atunci tot ce pot scoate sunt mediocritati. Dar ce-mi pasa? Voi scrie aici toate tampeniile. Trebuie sa ma fortez, sa ma obisnuiesc sa scriu zilnic. Orice nimic il voi nota. O sa-mi imaginez ca a scrie e felul meu prin care-mi diluez haosul, altfel, iata unde m-a adus linistea, ani de zile pe care-i traiesc ca o fantoma… “Un scriitor care nu scrie e un monstru care curteaza nebunia” – evit sa scriu. Tot ce-mi vine-n cap – e apoi contrazis de mine, batjocorit, si astfel nu mai scriu nimic. Sunt de departe cel mai mare dusman al meu. Sau poate sunt doar lenes – naiba stie… In acelasi timp, mi-e teama sa nu mor inainte de scrie – ce tampenie! Ma consider realmente special…ce copilarie, am 26 de ani, nu am facut nimic in viata si am sentimentul unui om cu destin…acum orgoliul ma indeamna sa spun ca poate eu de-asta am fost facut, sa nu fac nimic, cred chiar ca arta mea consta in a nu imi degrada trairile in cuvinte, eu sunt dincolo de cuvant etc etc. Da, asta trebuie sa fac, sa fiu disciplinat. Am suficienta imagiantie incat sa las omenirii (ce prostie…cine ma va citi? unu doi rataciti…) ceva frumos. Nu frumos, ci ceva care sa ii bucure. Cum am facut atatia oameni sa zambeasca, sa rada, as vrea sal e las ceva si in scris – o stare, da, vreau sa le ofer asa…o imbratisare, de ce nu, sa ma citeasca si sa se simta mai putin singuri. Dar cat de sensibil sunt la ridicol! Deja imi vine sa ma ironizez pentru ce-am zis, imi vine sa-mi bat joc de toate cuvintele astea, sa ii insult si pe acei oameni si sa rad in fata acelor “imbratisari”. La ce te poti astepta de la un om care spunea despre “Pe culmile disperarii”  ca e cartea in ale carei randuri simte cum ii circula sangele? Acum aproape ca nu o mai pot citi. Ce delir, ce stil pompos, cata emfaza! Un urlet lipsit de melodie — mint, cred ca e grozava cartea, cel mai probabil sunt eu stins, am sufletul impacat, sunt linistit, “stoic”, normal ca sunt distant fata de ea. In schimb, ma simt inca apropiat de “Insemnari din subterana” – citisem in cartea d-lui Virgil Tanase (ce-mi place acest d-lui!), Dostoievski, ca scriitorul rus ar fi spus despre personajul insemnarilor din subterana ca “stie ca este nenorocit si ca toti suntem nenorociti si ca nu avem cum sa remediem asta… Care erau sansele sa nu ma regasesc total in acea carte? Sunt omul care e “bun” la suprafata, darnic, marinimos, dar care stie ca in strafundul sufletului sau e un nenorocit, un meschin. Incapacitatea asta de a nu mai fi murdar… acum ma gandesc daca nu cumva sunt sfant – prea ma acuz atat! Acum imi vine sa ma ironizez ca m-am gandit la asta – iar acum m-am plictisit de-a dreptul… Nu-mi apartin, asta e…nu mai sunt eu, sunt in reluare… traiesc greoi. Trebuie sa m-apuc sa scriu, nu mai pot astepta, stagnez si-mi putrezeste sufletul. Literele sunt tot ce am. De altfel, sunt un mare scriitor, e si normal… “un mare”? Cel mai mare! De ce nu? Ma gandesc la Cervantes, Don Quixote, eu pot scrie o carte mai mare. Voi scrie ceva la persoana I. Va fi o confesiune. Numele personajului este Rafael. De ce nu-mi dau propriul nume? Nu am idee. Imi place mie numele: Rafael! Dar si Bogdan Liviu imi place. Bogdan Liviu – Opere Complete. Imi imaginez cateva volume prin anticariate – tineri de 16 ani descoperindu-ma cu entuziasm… “omul nu stia nimic despre nimic, era anti orice teorie, orice definitie, era spiritul ca atare!” – ei, copile – nu sunt nimic…ia te uita, ce s-a mai insufletit! Volumele alea pe carele tot rasfoiesti, nici nu exista, tampitule!

De maine, de maine scriu zilnic cate ceva. Trebuie sa scriu. Trebuie sa ma apuc de scris. Sunt atat de imbecil si megaloman incat astept sa am o “revelatie” – eu cred ca o carte se scrie asa, fara munca! Nu, voi sta ore intregi si voi contura personajele… fiti pregatiti, voi fi un Gogol al Romaniei – si nu spun vorbe mari! Gogol – Papini – Dostoievski – ii notez aici pentru biografii din viitor care-mi vor accesa blogul, sa le fie mai usor sa-mi urmareasca influentele. Hmm… cred ca am prima idee de povestioara! Vreau sa scriu despre gandurile unui scriitor care nu scrie – despre mine, adica, halal imaginatie! E clar ca asta ma intereseaza, confesiunea, marturisirile intime – sunt tipul conversatiilor nocturne, in soapta dar insufletite – orice definitie ma ingrozeste! Daca ma vad scriind ceva, va fi totul sub eticheta derizoriului, de pilda, ma intereseaza un individ care ajunge in pragul sinuciderii de la scartaitul pantofilor unui om din fata lui – dialogul haios dintre cei doi…poate ca nu se va intampla niciodata un astfel de dialog – dar eu de ce il am in cap? El exista… poate chiar eu sunt acel ins ridicol… ei da, ma deranjeaza scartaitul pantofilor – mergi, domnule, normal… Uneori, si cu asta inchei, chiar mie imi scartaie pantofii. Eram acum cateva zile la facultate, coboram scarile…si piciorul drept, cand calcam, imi scartaia – ma gandeam daca mai deranjeaza pe cineva… apoi, din bun simt, am asteptat sa se goleasca scara si am coborat singur… Nu va ajuta pe nimeni ce voi scrie – dar va fi acolo viata vie despre care vorbea Dostoievski…

Noapte buna si pe deseara. De azi si pana voi muri, voi scrie in fiecare zi. Trebuie sa scriu!

By |2018-11-28T23:32:28+00:00November 28th, 2018|0 Comments

Cuceritorul de Mega Image

Guess who’s back in the house? It’s your boy Bogdan Liviu venind de la Mega Image după ce a primit avansuri de la simpatica domnişoară nou-angajată de care vă vorbeam acum ceva timp. Cum îi stă bine unui cuceritor de talie universală, totul s-a petrecut fără voia mea. Comand linişit o apă plată şi un lapte de migdale, dau să achit, şi o văd că se blochează cu privirea pe mine, cu o admirație care i-a adus la tăcere chiar şi pe cei 15 oameni nerăbdători de la coadă. Stăpân pe situație, văzând că e nouă în domeniu, îi sar în ajutor: “S-a întâmplat ceva? E ceva în neregulă cu bancnota?  “, la care ea, luându-şi greoi privirea de la trupul meu de armăsar-sensibildarviril-cavaler-sălbatic şi înfruntându-şi copleşită destinul, se uită în ochii mei (ochi care, de ce n-am spune-o? sunt preferații lui Dumnezeu), se fâstâceşte, îmbujorându-se seducător, ciripind sufocată de emoție un: “A, n-nu-nu-nu, văzusem cartea şi m-a furat peisajul  ” – o puteam condamna? Eu însumi m-aş hipnotiza dac-aş avea şansa voastră de a mă putea vedea din afară. Apoi, tremurând toată, fâstâcindu-se cu bancnotele în mâini, pregătită să îmi dea toți banii din magazin şi să fugim împreună să ne iubim demonic printr-o cabană în aerul ceresc din Elveția, adaugă: “stați să-i mai număr o dată, să nu vă fur  ” – deşi în ochii ei sta scris mare: “Vreau să fiu a ta, cu ură şi ardoare să mă ai!” – draga de ea, i-ar fi numărat toată viața, numai să rămân lângă ea încă puțin, să mai fie fericită încă o secundă – şi cât e de inocentă, fetița mea dragă, să se îngrijoreze că m-ar putea fura în timp ce-i jefuiam toată ființa.
Ironia e că e pentru prima dată când nu citesc o carte de plăcere, ci pentru facultate – şi iată-mă întors acasă cu un bon fiscal pe care scrie te iubesc…

By |2018-09-15T14:02:24+00:00September 15th, 2018|0 Comments

Despre ironie și ratare

Îndată ce încep să scriu despre ceva, văd deja inversul a ceea ce voiam să spun și sunt de acord cu cel din mintea mea care mă contrazice. Azi voiam să scriu, de pildă: “Feriți-vă de acei monștri care nu fac nimic, care nu cred în nimic, care nu-și asumă responsabilitatea propriei existențe. Lipsa de sens în propria viață duce la răutate față de ceilalți oameni – îi acuzi pe ei pentru neîmplinirea ta; emani din ce în ce mai mult o energie negativă, ți-e silă de tot ce te înconjoară, totul îți amintește de propria înfrângere, rămâi în contact cu ceilalți pentru a încerca să-i tragi și pe ei în groapa în care te afli, pentru a le ironiza planurile și a le reaminti de faptul că totul e inutil – un adevăr într-o lume fără adevăruri pe care monstrul îl poartă cu mândrie ca pe o coroană – , în contactul cu ceilalți, râsul devine scrâșnet răutăcios, îmbrățișarea devine sugrumare, zâmbetul venin deghizat iar salutul un rictus care te-ar îngropa de viu” – voiam să scriu, dar apoi m-am gândit la zecile de mii de neîmpliniți binevoitori, joviali, la acei cerșetori gata oricând să te îmbrățișeze, la marii hoinari ai acestei vieți – însă poate ei sunt împliniți în felul acela de viață. N-au nici o frustrare. Eu, marele ratat al acestui glob, iar la fel, nu-mi amintesc să fi fost răutăcios cu oamenii (ba dimpotrivă!) – pe de altă parte, tind să ironizez des (mult prea des), cam tot ce mișcă. Ironia a fost, de fapt, și cea care m-a ținut departe de orice gest. Din teama de a nu alege un drum de mâna a doua, am rămas pe loc. Mai degrabă asta aș spune – ironia mediocră e apanajul rataților. Inaderența la valori, la sacru, e direct proporțională cu lipsa unui drum. Să nu fiu înțeles greșit – nimeni n-a iubit ironia mai mut decât mine, însă iubesc ironia în stare pură, aceea e o artă, cea la care am eu acces și despre care vorbesc aproape că nu are legătură cu ironia – e doar o răutate ambalată într-o fărâmă de imaginație – ai, ca prim instinct, tendința să fii răutăcios cu tot ce te înconjoară – pentru că te simți trădat, simți că nimic din jurul tău n-are o valoare în sine, că ești condamnat să te ratezi. Dar ce frustrare pot să am când nu mi-am dorit nimic? Cum să fii necăjit că nu poți zbura? Și totuși, sunt. Deseori mă plâng că nu sunt demon, sau măcar înger, și că trebuie să mă târăsc în sus pe scări, spre eternitatea care m-a abandonat…

 

5.09.2018

By |2018-09-05T16:21:49+00:00September 5th, 2018|0 Comments