Filosofia lui Nietzsche (lipsa de sistem) – Constantin Radulescu Motru

Dacă nu e un geniu și e un simplu nebun, trebuie să convenim totuși că, așa cum se prezintă, Nietzsche pare a fi un nebun de geniu. Și de atfel, cel ce nu-și găsește prea lesne o justă apreciere, e mai totdeauna un cineva. Un pitic intelectual e bine pretutindeni; unde nu se poate ascunde un gândăcel? Giganții au nevoie însă de luptă pentru a străbate. (C. Rădulescu Motru)

By |2018-12-30T18:35:11+00:00December 30th, 2018|0 Comments

Discutie cu un anticar

Merg până la bancomat să scot niște bani. În fața mea, două femei. Îmi aștept rândul liniștit, când sunt întâmpinat de un domn la vreun 48 de ani, într-o geacă gri, veche, cu o căciulă îndesată pe cap. Ținea în mâini două cărți vechi. Se apropie de mine, dar nu așa cum te apropii de un om, ci literalmente vine în mine, îmi vorbea la distanță de 5 centimetri. “Le vreți?” Îi văd maxilarul, îi lipseau doi dinți din față. Tresar. Nici nu descifrasem titlul (ceva cu mărgele?), oricum, mi-era greață de toată situația, așa că răspunsul e negativ. “Dumneavoastră ce citiți? Am Marin Preda, români citiți?” mă întreabă el, văzând c-am refuzat oferta. Deși îmi displăcea profund felul lui de a mă aborda, după ce că și așa îmi înghețaseră mâinile și stăteam în acel frig cumplit, ultimul lucru pe care-l voiam era să vorbesc cu un om agasant. Dar pentru că mi-e cu neputință să nu fiu politicos și îmi și părea rău de el că afară ningea și el stătea să umble după oameni să-i cumpere cărțile, îi răspund: “Din păcate, nu. Știți, mai mult literatură rusă… De pildă, m-ar interesa mult Dostoievski, opere complete, seria de la editura univers, 11 volume, cu introducerea lui Tudor Vianu.” La care el: “Aaa, e greu, greu de tot de găsit. De altfel, eu n-am avut-o niciodată! Dar oricum, extraordinar că mai citește cineva Dostoievski! Altceva, ați mai dori?” Zic: “Cehov m-ar interesa. Sau Tolstoi, dacă aveți.”; “Da, Cehov, Tolstoi – Tolstoi e uriaș. Într-adevăr, excepțional Tolstoi.” Avea darul de a-și da dreptate singur. Îmi plăcea orgoliul său, vanitatea sa – deși situația nu-i era favorabilă. Apoi continuă: “Și Dostoievski, că tot vorbeați de el, păi ce-a făcut omul ăsta în Frațîi Karamazov…” îl văd inseninându-se deodată. Vedeam în el un mare dostoievskian, eram gata gata să-i dau ultimii bani din buzunar și să-i cumpăr plasa cu cărți, doar pentru că era un om “care a înțeles, care și-a dat seama”. Entuziasmat, îi țin isonul: “Chiar dacă, admit, nu e cartea mea preferată de la el, cred c-acolo a atins apogeul desăvârșirii sale literare, de altfel, așa cum știți, e ultima sa carte, a scris-o la bătrânețe”.  El, taxându-mi elanul: “La bătrânețe la bătrânețe, dar ce-a vrut să facă el acolo, cu religia…” Îl întrerup, sfios: “Păi omul e tema centrală a lui Dostoievski, omul și credința în Dumnezeu – în toate operele sale apare Dumnezeu într-un fel sau altul, pentru mine, și am aflat mai apoi din notele lui Dostoievski că așa a fost, prințul Mîșkin se naște din imaginea lui Hristos. Cea mai importantă carte pentru Dostoievski a fost Evanghelia, știți c-a ținut până la moarte Evanghelia primită de la soția unui fost condamnat care murise, și soția sa rămăsese acolo și își dedica viața întru ajutorarea celorlalți condamnați, care n-aveau niciun ajutor, care erau absolut singuri, trăind în condiții mizerabile.” El, parcă neauzind ce i-am spus, continuându-și pătimaș ideea: “Da, Dostoievski a vrut să arate acolo, în Frații Karamazov, cât de prost e omul, fără credință…” Îi admiram stilul direct, cu cuvinte simple, fără expresii pompoase, fără emfază, în ciuda faptului că simțeam o nuanță simplistă în ceea ce-mi spunea, o anume obtuzitate aproape vulgară, în felul cum vorbea despre anumite opere – însă m-am gândit că poate e vreun Nae Ionescu, sau Petre Țuțea, și că e absolut normal că-și permite să vorbească – mai ales cu o nulitate ca mine – într-un astfel de limbaj despre acele opere, și poate că nici n-ar putea s-o facă altfel, capacitatea mea de înțelegere fiind nulă pe lângă înțelepciunea sa. Era un anticar, poate, din cine stie ce conditii, ajunsese sarac, si acum isi castiga painea vorbind cu oamenii pe strada. Un Socrate roman. Era, ce-i drept, la fel de urat ca el. Apoi ii spun: “Să nu uităm că scriitorii ruși erau obsedați de omul rus, de destinul Rusiei, în mai toate romanele rusești găsim pictate tipologiile oamenilor ruși, e oglindirea societății de la acea vreme, exemplu clar îl avem prin Gogol, care ajunge până într-acolo că, pentru volumul al doilea din Suflete moarte, să le ceară oamenilor de rând să-i trimită scrisori despre oamenii reali din viața lor, despre întâmplările lor, ca să aibă o cât mai bună cunoșțînță despre cum erau ei. Apoi, așa cum știți, Gogol era mentorul lui Dostoievski, așadar…” Probabil realizând că n-are la el cărți de autori ruși, îl aud vorbind: “Da, într-adevăr, am citit Suflete moarte, o idioțenie, să știți că nu mi-a plăcut! Și, oricum, rușii sunt proști! Da, proști de tot, de fapt, toți rușii sunt proști…” Șocat, dar în același timp și curios, și cum n-avea sens să-l provoc contrazicându-l, făcându-l să se enerveze și să fie și mai înverșunat împotriva rușilor, ii tin isonul: “într-adevăr, niște proști, dar pătimași! Însuflețiți dar fără creier!” spun eu, râzând, sperând să-l fac să se calmeze, să-i liniștesc furia împotriva rușilor, mai mai că aveam să adaug “Toți suntem frați pe pământ, nu contează că suntem ruși, români…globul e nația noastră” – dar m-am abținut, era riscul să-l fac să explodeze de nervi. Nici “haideți, liniștiți-vă, oricum murim…” n-avea sens, poate tocmai de-asta era și așa înverșunat împotriva tuturor, tocmai pentru că știa că nu mai are mult de trăit.  Mă contrazice elegant: “Nu știu cât de însuflețiți, dar proști, da…” Le jefuise rușilor până și patima! În două minute făcuse din poporul rus o nulitate absolută. Nu exista pleavă mai mare decât rusul pentru el. În ochii lui, rusii n-aveau nimic de partea lor, erau doar niste biete sute de milioane de râme tâmpite!  Apoi îmi vine rândul la bancomat. Problema era că nu ai cum să spui “la revedere”, întrucât nu plecam niciunde, tot acolo rămâneam. Nici “Aș dori să încheiem dialogul, o zi bună!” Și apoi să rămânem amândoi în aceleași poziții, dar eu să mă întorc cu spatele puțin. Ar fi fost jenant. Așa că am tăcut, așteptând să zică: “Bun, v-am lăsat, mi-a părut bine” – nici vorbă! Rămânea lângă mine,  intr-o tăcere deplină. Era gata să petrecem revelionul împreună, acolo, la bancomat. Nu simțea să plece. Încep să tastez la bancomat – niciun efect, el, neclintit, in dreapta mea, tot lângă mine. Tot răspunzandu-i mecanic la întrebări, încurc cardul, bag alt card, mă împotmolesc să dau cancel, in timp ce-i repet că într-adevăr Cartea Roșie a lui Jung ajunge și până la 700 de lei. “Sigur nu 70?” Mă întreabă el, pentru a patra oară. Obosit, nu-i mai răspund. Îi arunc un “dacă-mi dați voie…” – la care el: “sigur, va rog!”, și se dă un milimetru înapoi, continuând să mă privească de aproape, la fel de agasant, aproape libidinos. Îmi scot banii, îl salut și plec. Ce individ! Nu știu cât de proști sunt sau nu sunt rușii, cât de pasionați sau apatici, dar știu că românul e dat dracu. N-am nici cea mai mică îndoială că, dacă nu-l avea la el pe Marin Preda, pentru el Marin Preda ar fi fost o nulitate absolută, cel mai mare prost din toate timpurile.

By |2018-12-17T19:11:33+00:00December 17th, 2018|0 Comments

paradoxul prieteniei

Confuzia la care-l condamni pe cel care începe conversația cu tine pentru a te insulta, sau pentru a te ironiza, a îți reproșa ceva, iar tu, departe de a te apăra, îi dai dreptate! Nimic nu derutează mai mult un detractor decât atunci când “victima” să îi ține isonul. Întâmplarea face ca eu chiar să-mi fiu cel mai agresiv critic – e foarte greu să spui ceva despre mine mai rău decât am spus eu însumi. Astfel ajung ca, după o oră în care celălalt tot încearcă, împotmolit, să mă jignească, să înceapă să se simtă stânjenit, ba chiar e gata să-și ceară scuze c-a încercat să-mi fie mai mare adversar decât îmi sunt eu însumi și, resemnat că nu mă poate detesta, începe să mă placă și vrea să-mi fie prieten. Simțindu-mă trădat în cauza mea de a mă denigra, văzând că, vrând să-mi fie prieten, m-a abandonat în insultele pe care le șlefuiam alături de el împotriva mea, rup, revoltat, orice legătură cu el.
By |2018-12-15T19:41:32+00:00December 15th, 2018|0 Comments

Un monstru modern: bibliograful – Emil Cioran

“Nu poți vorbi de o idee, nu poți povesti un fapt, nu poți face un simplu comentariu, fără să-ti opună, stăruitor și cu infatuatie, pe toți autorii și volumele respective care tratează asemenea probleme. Nenorocitul nu-și poate închipui că tu ești un om care poți aprecia ceva singur și independent, că framântarea ta personală este destul de fecundă, ca să fie capabilă de o anumită spontaneitate și productivitate.  Bibliograful crede că totul se poate câștiga numai din cărți. De aici urmează faptul că între el și viață se interpune cartea. Nemaiputând să gândească viu, să aprecieze singur, să înjure sau să aplaude, recurge la aprecieri livrești, care, desigur, pot să fie bune, dar prin faptul că ai renunțat implicit la spointaneitatea personală, te-ai disturs ca individ.”

Articolul lui Emil Cioran dateaza din 1931, pe vremea cand avea 20 de ani.

Articolul integral il gasiti aici: https://bit.ly/2LnxRQU
By |2018-12-15T17:41:53+00:00December 15th, 2018|0 Comments

Milogul suprem

E. îmi donează €10. Lângă donație, mesaj: “cu căldură, pentru calorifer.” Atât, fără pic de emfază. Mesaj jovial şi simplu. Aşadar, infuzie de căldură sufletească într-un calorifer rece. Cât m-am mai bucurat! Nu pentru sumă (care totuşi e scandalos de nemeritată), cât pentru faptul că un om absolut străin îmi oferă din banii lui pentru că citea tâmpeniile mele şi se înduioşase de mine. Apoi, reacție de om orgolios: “De unde această mărinimie? Oare o ajut cu ceva prin ce scriu? Nici vorbă! Dar, ce-i drept, sunt un milog colosal! Cu carisma mea de cerşetor, nu mi-ar rezista nici cel mai zgârcit om.” Îmi imaginam apoi cum aş începe să scriu poezii pentru trecători, cum aş călători ca o haimana prin toate țările şi-aş trăi din “căldura” oamenilor. În fond, o viață de milog. Cât m-ar mai invidia greierii! Apoi, la 50 de ani, fără o “situație”, scrii o carte – poate cea mai mare din câte s-au scris, în care vei cuprinde din energia fiecărui om cu care ai avut contact. Va fi o biografie a globului pământesc – ce scriitor mai bun pentru asta decât un Cerşetor? De la o menajeră care întindea rufele prin Lisabona până la o bunicuță care se întorcea dintr-un aprozar din Basel – toți vor fi acolo. La mormântul meu vor veni apoi toți oamenii străzii de pe toată planeta şi vor fi ajutați de toți acei turişti care vin acolo special pentru a vedea “casa de veci” (mormânt dat de pomană, şi el!) a celui care a fost cel mai mare milog din toate timpurile, dar şi pentru a le oferi ajutor “cu căldură, pentru calorifer”, celor care stau acolo zi şi noapte, priveghindu-l pe tatăl lor. Deja aud pe lângă mormântul meu şuşoteli, două studente bârfitoare (frumoase, de altfel) – una spunându-i celeilalte: “ştii c-a fost primul om din istoria universului care a fost îngropat cu mâna întinsă?” – cealaltă, răspunzându-i cu umor: “îi cerşeşte lui Dumnezeu…” – apoi se uită încă o dată la mormântul meu, apoi la cer, şi se întreabă dacă Dumnezeu mi-a răspuns. N-apucă să mai contemple mult că primeşte un telefon. E fratele ei. “Ai să-mi dai şi mie €10?” o întreabă direct, fără s-o salute. “Scuze, nu mai am, tocmai acum vin de la Milog…” – e vădit deranjată că îi fusese violată clipa ei intimă alături de Milog. În loc de răspuns, fratele ei îi închide telefonul furios. Stă pe trotuar, copleşit de tonul admirativ pe care sora sa îl avea față de Milog, căruia îi oferise ultimii bani. Îşi repetă obsesiv în gând majuscula pe care o simțea în glasul surorii sale, cât era de cucerită de El! Deodată se ridică şi, cu capul plecat şi oftând, îşi spune: “se pare că trebuie să mă angajez… eu nicioată n-am să pot fi milog… da, eu, pare-se, n-am geniu… dar oare cum am putut crede că aş putea să?… Adică… să întind mâna, aşa, deodată? Eu, care… Ce şanse aveam eu să mă ridic la josnicia Lui? Eu, care de când m-am născut am căldură în calorifer!” Plânge. Apoi deodată o bancnotă de €10 îi cade în fața ochilor. Ridică privirea – vede un străin, care deja se depărtase de el şi-l luase drept un cerşetor. Strânge, cu mâna tremurândă, bancnota de €10 şi zâmbeşte cu lacrimi în ochi: “Se poate! La o adică, şi eu pot!… Ce vă holbați la mine, trecători? Veniți, veniți, haideți, fără sfială, veniți, omenire – veniți să vă închinați în fața celui care îngenunchează în fața voastră – veniți şi priviți-l pe cel mai mare milog al acestei planete!” Seara se pune în pat să doarmă. E cu bancnota în mână – ea e singura care îi confirmă destinul său colosal, de om care va marca universul prin cerşit. Trece o oră, trec două, priveşte bancnota prin întuneric şi nu poate să adoarmă. Se face 5 dimineața. Afară, o lumină moartă care parcă-şi cerşeşte deja sfârşitul, o dimineață care milogeşte noapte. Neputând dormi, se ridică din pat şi pleacă spre cimitirul unde era înmormântat rivalul său de întins mâna. Îi priveşte chipul rugător şi îngenunchează în fața mormântului: “Toată noaptea am avut gânduri… negre, de megaloman, o grandomanie grețoasă şi sinistră, sa vedeți… m-am crezut… cel mai mare milog din toate timpurile! Sunt o ruşine, o lepră, un leneş de mâna a doua, un împotmolit al statului degeaba! Iartă-mă, maestre!” Îi aşterne, cu venerație, bancnota pe mormânt, se ridică şi pleacă. La interviu. Din ziua aceea avea să muncească.

By |2018-12-14T11:21:21+00:00December 14th, 2018|0 Comments

13 decembrie 2018

Azi m-am culcat la 6 dimineata. De la 5, imi propusesem sa raman treaz toata ziua si sa dorm seara, devreme. La 6 eram devastat, insa imi pusesem ceasul la 8. Doua ore de somn, apoi cafea si citit. M-am trezit la 14:00! Imi setasem ceasul la 8, dar uitasem sa activez alarma. Cam asta-i diferenta dintre mine si Mircea Eliade, care dormea patru ore pe zi…

Am citit apoi acest pasaj, si s-a facut ora 15:00. Sper sa citesc pana la 01:00 fara intrerupere. Ca de scris, stiu prea bine ca n-o sa scriu nimic nici azi. “Poate maine”… sunt mediocrul care stie cat mai are de absorbit de la cei mari, pana sa scrie si el ceva – in acelasi timp cred ca eu am ceva de spus, ca nimeni, pana la mine, n-a spus ce voi spune eu, si asta ma paralizeaza. De unde aceasta infatuare nefondata si scandaloasa? Ce copilarie – sa crezi ca esti special! Ma consider genial doar pentru c-am fost singur la parinti? Un mizerabil, un lenes care doarme 15 ore pe zi. La treaba, slefuieste-ti “talentul”…

 

 

“Sunt silit să vorbesc o limbă pe care n-am inventat-o eu; și cei dinaintea mea îmi impun, fără voia mea, gusturile, sentimentele, prejudecățile lor. Dacă îmi demontez eul bucată cu bucată, găsesc mereu fragmente care provin din afară și fiecăruia aș putea să-i pun eticheta originii sale. Pe ăsta îl am de la mama, pe ăsta de la cel dintâi prieten, pe ăsta de la Emerson, pe ăsta de la Rousseau sau de la Stirner. Dacă împing până la capăt inventarul a ceea ce mi-am însușit, eul rămâne o formă goală, un cuvânt fără conținut real.” (Papini)

Dar pe Stirner, Rousseau si Emerson i-au citit mai multi – eul e tocmai asta, ce a asimilat din ei “eul” tau, structura ta interioara, cum ai asimilat informatiile lor si ce ai facut apoi cu acele cunostinte. Simplul fapt ca avem aceleasi surse, nu trebuie sa ne demoralizeze. Difera de la om la om cum asimilam acele cunostinte (sau, in unele cazuri, daca intelegem ceva!) si mai ales ce facem apoi cu toate acele acumulari, daca vom deveni si noi la randul nostru o sursa pentru cei din viitor.

By |2018-12-13T15:38:26+00:00December 13th, 2018|0 Comments

Beethoven şi oaia

De fiecare dată când apare într-o carte numele “Beethoven”, pronunț în gând “beetovăn”. Pur şi simplu nu reuşesc să înlătur acel al doilea e. Ce e aşa greu? Betovăn. Şi totuşi! Îl văd venind, îmi ştiu problema, îmi spun că o să fiu atent, mai citesc ce mai citesc şi apoi iar: beetovăn. Să behăi în gând – ce tâmpit! Zadarnic pronunț apoi, furios, cu un e – comedia se repetă iarăşi, după câteva pagini. Parcă sunt posedat de o putere obscură, ce mă aduce mereu la condiția de oaie. Cu-atât mai ruşinoasă postura mea cu cât apare atunci când pronunț numele unui geniu. Îndată ce apare Beethoven – devin cea mai proastă oaie din toate timpurile. Măcar de-aş avea inocența oii, dar nu, sunt o oaie mândră de imbecilitatea ei, o oaie cu nasul pe sus, arogantă şi orgolioasă – dovadă că ea nu behăie decât când apare Beethoven (scriind, am pronunțat iar cu doi e!) Sper că sunt blestemat, refuz să cred că sunt nesfârşit de prost – dar ăsta-i clasicul refuz al omului prost, din păcate…

By |2018-12-13T01:35:31+00:00December 13th, 2018|0 Comments

Giovanni Papini – Gog (pasaj)

Stalin: Oamenii, domnule Gog, sunt niște sălbatici fricoși care trebuie stăpâniți de un sălbatic fără scrupule, așa cum sunt eu. Or, sălbaticii sunt criminali, iar idealul ultim al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în așa fel încât țara să semene cu o ocnă. Vechea “catorga” (muncă silnică) țaristă e ultimul cuvânt al înțelepciunii politice. Dacă te gândești bine, vei vedea că viața de închisoare e cea mai potrivită pentru majoritatea oamenilor. Nemaifiind liberi, sunt în sfârșit feriți de riscurile și de neplăcerile pe care le au oamenii responsabili și puși în situația de a nu putea săvârși răul. De îndată ce întră în închisoare, un om trebuie, prin forța lucrurilor, să ducă o viață de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări deoarece sunt alții care gândesc și poruncesc pentru el: lucrează cu trupul, dar își odihnește spiritul. Și știe că în fiecare zi va avea ce să mănânce și unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează și chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-și procura o pâine în fiecare dimineață și un pat în fiecare seară. Visul meu este acela de a transforma Rusia într-o imensă închisoare. Și să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci intr-un astfel de sistem cei mai sclavi și cei mai sacrificați sunt tocmai paznicii și ajutoarele lor!

By |2018-12-12T23:22:10+00:00December 12th, 2018|0 Comments