Prietenul la metrou se cunoaște

În drum spre Titan, m-aşez pe scaun în metrou. În dreapta mea, o fată drăguță. În stânga mea, o alta, la fel de drăguță. În fața mea, mult în dreapta, o alta, cea mai drăguță dintre ele – sunt foarte superficial cu fizicul, când spun drăguțe înseamnă că erau realmente încântătoare. Și, în sfârşit, în fața mea, mult în stânga, aproape de uşă, un băiat cam de vârsta mea, al cărui chip se ascundea sub o şapcă, își blindase urechile cu căști și citea. Toți cei patru oameni citeau. Cum eu nu luasem nici o carte cu mine, și mi se descărcase și telefonul, neputând deci nici să ascult muzică în căști, am început să-mi îmi analizez “vecinii”, căutând să văd ce citea fiecare. După ce-am vânat subtil titlurile fiecărui vecin, instantaneu mi-a scăzut total admirația față de cele trei fete, al căror farmec era acum absolut nul. Însă opt stații cât am avut de mers, m-am gândit în fiecare clipă (cu emoția unui îndrăgostit) să mă aşez lângă acel băiat și să-ncep o conversație. Felul său de a se îmbrăca, starea lui de visător, de ins care n-are nimic în comun cu viața de zi cu zi, dar mai ales cartea pe care o citea – m-au hipnotozat iremediabil. Eu, care mă consideram un afemeiat abject, iată-mă sedus de un ins care citea “Petre Țuțea – Tratat de antropologie creştină”, sunt ferm convins că individul era familiar cu Cioran – și prin el și cu “clasicii”. Era cel mai interesant tip din tot metroul! Dar ce să-i spun? “Hey, am observat că-l citești pe Țuțea, ştii că Cioran a spus despre el că e singurul geniu pe care l-a întâlnit? Și gândeşte-te c-a frecventat toți intelectualii din Paris… Bogdan, îmi pare bine.” – dar mi s-a părut c-aș fi un libidinos agasant, care e incapabil să vorbească natural și foloseşte expresii din cărți, maimuțărindu-se, mi se părea o abordare de filfizon, de constipat spiritual, de călău al simplității naturale, al inimii vii… Pentru că văzusem în el un potențial cel mai bun prieten (frate geamăn, poate?) mi-a fost cu neputință să-i adresez un cuvânt. De altfel, dacă m-aș întâlni pe mine, n-aș putea să-mi vorbesc. Orice dialog era forțat, orice inițiere a unei discuții, de prost gust, o bădărănie – doar apropierea pe care o simțeam făță de el era de la sine. A coborât înaintea mea, iar după ce-a plecat mă uitam nostalgic la scaunul gol pe care stătuse nu demult, viitorul meu fost frate, singurul care mi-ar fi vorbit despre te miri ce scriitor obscur din secolul XVII, și-am tot stat și m-am tot uitat, legănat de metrou, la vidul ce plutea deasupra acelui scaun, înconjurat fiind în continuare de acele trei inutil de frumoase fete.

By |2017-08-31T00:08:07+00:00August 30th, 2017|0 Comments

Nu mai am energie să țin ochii deschişi

nu mai am energie să țin ochii deschişi

deşi slăbit din ce în mai rău

mi-e corpul greu

poartă-n el ani în plus

ani în care n-am trăit

am respirat în reluare

ani care m-au netrăit pe mine

ani care-mi târau plămânii după firimituri de aer necurat

ani pe care n-am avut forța să-i refuz

dar nu mai am energie să fiu slab, îi confrunt

nu mai pot înainta –

ieri mă amețeşte,

azi îmi epuizează sufletul,

mâine e prea departe ca să-i cer ajutor

abandonat de calendar

– născut pe 29 februarie

rămân la fel de singur cum m-am născut

aştept pe-un gol de mormânt

cel din urmă suflu, peisajul rămas la final –

ultimul decor al vieții

nu mai am energie să scriu

nu mai am energie să țin ochii deschişi

ca un cadavru proaspăt sigilat

m-am stins deja în mine

să stingeți deci şi-ntunericul

nu-l lăsați să-mi ardă veşnicia

vreau aer proaspăt, curat

la final –

pe un munte vreau să dispar

să mă conducă adieri de vânt nervos

pe ultimul drum – al uitării

de tine, de mine, de noi toți

oameni infectați pe viață

cu boala timpului –

virus suprem al cărui unic remediu etern

rămâne Moartea.

nu mai am energie să țin ochii deschişi

mă duc să mă odihnesc,

să iau leacul şi să-i închid

mă duc să nu-i mai deschid niciodată.

 

 

By |2018-01-02T04:25:11+00:00August 26th, 2017|0 Comments

interviu de angajare

Prin clasa a șaptea:
“Ce vrei să te faci când o să fii mare?”
– Călău.
Și chiar te pregătești pentru asta. De mic, îi disprețuieşti detașat pe toți, nu faci discriminare cu repulsia. Apoi, când te faci mare, te duci la interviu: “Bună ziua, mă numesc Bogdan Liviu și doresc să decapitez oameni.”
– Ce te diferențiază pe tine de ceilalți candidați?
“Lucrând singur, lipsa spiritului de echipă e atuul meu principal. Și, bonus, sunt un sociopat mizantrop. Apoi ar mai fi atenția la detalii criminale, și capacitatea de concentrare în timp ce manevrez ghilotina sau, după caz, sfoara. 🙂 De asemenea, neavând o viață socială, mă pot plia pe orice program, sunt dispus să omor numai în ture de noapte. De altfel, îmi doresc atât de mult să omor oameni, încât pot renunța la bonurile de masă, mă bazez pe faptul că-mi voi lua bonusurile lunar, atingând targetul de crime.”
– Mhm, și unde te vezi peste zece ani?
“Pe eșafod, omorând oameni.”
– Felicitări! Ești angajat. Păi, ce să zic, multă sănătate și spor la muncă!
“Vă mulțumesc. Doamne-ajută!”

By |2017-08-26T15:13:51+00:00August 26th, 2017|0 Comments

Eternitatea e atrasă de mine

Am observat că față de ceilalți oameni, moartea îmi oferă mult mai multă atenție mie. Să fii feblețea neantului – un răsfățat al cimitirelor…

By |2017-08-24T22:17:18+00:00August 24th, 2017|0 Comments

ura

Când simți de la 18 ani, în fiecare secundă, cum mori, ura devine un privilegiu.
Mi-aş da un an de viață pe o săptămână de ură intensă, pătimaşă, o ură care să te scoată din timp, o ură care te suspendă în eternitate. Cât de recunoscător i-aş fi omului care m-a ajutat să-l urăsc din tot sufletul! Fireşte, pătrunzi în veşnicie încruntat – şi ce dacă! La ce bun aceste zâmbete moleşite de om inert şi resemnat, om “bun” involuntar, din inerție, pentru că e prea vlăguit pentru a trăi? De şapte ani port cu mine râsete stinse şi amare, ironiile unui condamnat la moarte…

Sursă fitografie: Ikiru (1952), film inspirat după Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici.

By |2017-08-13T10:34:07+00:00August 13th, 2017|0 Comments

Spovedania unui preot ateu – Ilie Toader (Ion Aion)

“Ce punem însă în locul religiilor? De unde știm în ce fel ar putea devia o lume fără Dumnezeu? Fără conștiința unei autorități covârșitoare care s-o oblige la bine? Iată însă că răspunsul deja este oferit de lumea secolului XXI, aceea din occident, oamenii care au ajuns la nivelul civilizației de-acolo, deși nu se mai regăsesc în nicio religie, iar bisericile se vând și se-nchiriază, totuși trăiesc atât de frumos și se implică în atâtea forme de voluntariat. Desigur că e doar o generalizare simplistă, că nu toți trăiesc astfel, dar occidentalii ăștia, fie că le zicem agnostici sau homosexuali sau atei sau cum vrem, ne dau astăzi o lecție teribilă, ei fac binele dezinteresat, se implică în cauze umanitare fără să aștepte vreo răsplată de sus, pe când așa zișii noștri creștini nu, sau foarte puțini, iar prin asta contrazic tocmai umanismul pe care și-l arogă ei ca fiind al lor. Eu nu pot demonstra că nu există ceva mai presus de noi, un Dumnezeu, dar mie oricând, îmi pot demonstra că cel pe care a trebuit să-l slujesc, nu există.”

“Dacă pe viitor biserica nu-și va asuma cu adevărat dimensiunea ei socială, oricât fier beton ar băga în ea, se va prăbuși. Atunci când tu, conducere a unei asemena instituții mari (fiindcă n-a fost decizia preoților de rând), îți asumi un proiect atât de costisitor și grandios știind că pe lumea asta milioane de oameni se prăpădesc în sărăcie, și chiar la noi în țara sunt copii care se strâng noaptea-n pătuț că n-au ce mânca, atunci când îți asumi o astfel de decizie, te afli într-o mare derivă. “

Un om minunat. Abia aștept să-i citesc cartea, pe care v-o recomand cu drag:

Ion Aion – Spovedania unui preot ateu
https://www.goodreads.com/book/show/35223979-spovedania-unui-preot-ateu

Pentru interviul full, click aici:
https://www.youtube.com/watch?v=PoYqwT4Q8rM 

By |2018-01-13T11:46:22+00:00August 12th, 2017|0 Comments

Sieranevada, bine-ai venit!

Sieranevada – un film despre toată viața. Când spun acest titlu, primul gând care-mi vine-n cap e: tensiune. Într-adevăr, tensiunea e peste tot în film, paradoxal, deoarece toate personajele se adunaseră acolo pentru parastasul unei rude de-a lor, Emil, tatăl lui Lary. Departe de a fi un prilej pentru toți de a se îmbrățișa și a-l comemora în liniște și pace pe răposat, reuniunea familiei scoate la iveală adevărate traume ale tuturor personajelor – în trei ore petrecute în familie, nimeni nu e împăcat cu sine.

Am avut sentimentul că mă aflu într-un roman dostoievskian, ba chiar, când a apărut Toni, am fost izbit de asemănarea sa cu Feodor Pavlovici Karamazov. Și filmul în sine are ceva dintr-un roman rus. Toată acea durere învăluită de haos are ceva rusesc – sau cel puțin prin acest film înțelegem apropierea noastră față de sufletul rusesc. Până și apartamentul, care are ceva decadent, trist, obosit în el, poartă o stare, se simte în el o aglomerație întunecată, o nervozitate bătrână guvernează pereții. Fiecare cameră din apartament poate fi văzută ca un capitol dintr-o carte, fiecare cameră poartă o traumă, o suferință sau o neînțelegere. Și pentru a continua analogia, pe tot parcursul filmului, am avut perspectiva “holului”, mi se închideau uși și eram întrerupt din dialoguri, aducându-mi-se parcă aminte că nu trebuie să judec un atare personaj pentru că nu-i cunosc viața în întregime. Spectatorului i se inserează astfel o înțelepciune din oficiu. Spectatorul este holul ca atare, care nu aude perfect discuțiile din toate camerele, dar nici nu judecă vreuna, el poate doar să asiste echidistant la viețile celorlalte camere.

Toată acțiunea se petrece în jurul morții lui Emil, tatăl lui Lary, însă “Emil”, așa cum îi stă bine unui mort, apare foarte puțin menționat în film, el nu e decât izvorul vieții celorlalte personaje, care s-au adunat acolo pentru parastasul său. Emil vorbește câte puțin prin celelalte personaje, fiind astfel prezent prin absență.

N-aș putea spune care e “sensul filmului”, sau ideea din spatele său, nu cred că e una, cred că esența acestui film e însăși emoția cu care îl părăsești, pentru că fiecare dintre noi purtăm din tensiunea acelor personaje din film, cu toții suntem îngropați în propriile traume, nevroze și neînțelegeri, asistând neputincioși la parastasul mântuirii noastre.

Deși n-am nici o calitate, și chiar eu însumi sunt conștient că sunt o nulitate în materie de cinematografie, am totuși ticăloșia și prostul gust de a acorda o notă de 7.3 (***) acestui film și-l recomand tuturor celor care nu caută un film care să le spună ceva concret, nici celor care caută “acțiune”, ci mai degrabă celor pasionați de psihologie, or de viața vie de care vorbea Dostoievski, aveți aici o gamă largă de sentimente, întrerupte de uși care se închid într-un haos și-ntr-o tensiune continue, iar cu o intuiție în alertă și o inimă vie, veți primi cu bine în sufletele voastre acest film. Eu, unul, sunt bucuros că l-am întâlnit. Sieranevada, bine-ai venit!

Image result

 

By |2017-08-11T01:13:34+00:00August 11th, 2017|0 Comments

10.08.2017

Durere de cap, învăluită de o somnolență nejustificată. Am toate simptomele unui om care azi a trudit pe șantier – deși, în afară de a mesteca leneș, n-am făcut absolut nimic; de unde greutatea asta de a sta în pat, până când această sudoare a existenței ca atare? Mi-e greu să mă mișc, să stau, să fiu, mi-e greu până și să nu mai fiu – ce lepră!

 

By |2018-01-02T04:23:27+00:00August 10th, 2017|0 Comments