drama femeilor splendide născute în zone oribile

Acele femei splendide, născute la capătul lumii, prin cele mai obscure sate, perle cerești, frumuseți nemaiîntâlnite care răsar în zone pe care harta le reneagă – mi se sfâșie inima când văd că sunt “admirate” de toți greblarii din satul lor și din celelalte comune. Apogeul admiratorilor acestor comori grațioase? Un comentariu incorect gramatical de la primar și o aluzie vulgară la pătul. Ea, care ar inspira poeții prin Paris doar prin felul cum ar traversa strada, ea, o femeie de talia celei care l-a tulburat pe Baudelaire, ordonându-i tacit să scrie poemul “Unei trecătoare”, e condamnată prin despotism geografic să îndure saliva sinistră a săruturilor imaginare ale unor brute care nu se spală pe dinți. Câtă nedreptate! Aș vrea să construiesc un oraș pentru aceste miracole cu păr lung, un oraș al lor, în care tot globul să vină (cu solemnitatea cu care vizitează Tibetul) pentru a le contempla frumusețea. “Ce vrei să te faci când o să fii mare?” Justițiarul femeilor pe care destinul le-a trădat – primarul unui oraș pe care eu însumi l-aș construi pentru minunile pe care Pământul le-a abandonat. Un oraș în care n-am avea nevoie de soare, în care lumina ar izvorî din strălucirea ochilor acestor sirene mai frumoase decât oceanul. Iar când noaptea și-ar face curaj să ne viziteze, întunericul s-ar îmbujora, ascunzându-se în lumina zâmbetelor acestor divinități prin care Dumnezeu s-a autodepășit.

By |2017-09-27T09:59:06+00:00September 27th, 2017|0 Comments

povestioară optimistă

M-a rugat să-i scriu o povestioară optimistă, care n-are legătură cu moartea. Pentru că-mi place când oamenii mă tratează ca pe un cizmar, îi mâzgălesc câteva pagini despre inocența unei fetițe de clasa a treia și viziunea ei despre lume. O citește, apoi îmi scrie entuziasmată: “Ah, câtă viață, ce bucurie curată! Ei, vezi că se poate și așa? Viața e frumoasă, totul ține de cum alegem să privim lucrurile”; după o oră, văzând că nu i-am mai răspuns, mă-ntreabă de ce o ignor. “Scuze, șlefuiam epilogul, o conduceam la groapă pe fetiță. Luase premiul întâi, dar cancerul n-a avut răbdare ca ea să-și ridice diploma.” a fost răspunsul meu.

By |2017-09-27T09:47:46+00:00September 27th, 2017|0 Comments

statuie a veşniciei

Acele “lumi” pe care le vezi atunci când nu te uiţi în niciun punct fix, acea constantă nostalgie după depărtări, neîncetată dorinţă de a sta tâmpit pe o fereastră la etajul cerului, de a privi la infinit, într-o depărtare fără margini, de a rămâne blocat în acea viziune supremă, ca o statuie a veşniciei…

By |2017-09-27T09:41:47+00:00September 27th, 2017|0 Comments

un purtător de cuvânt al sicrielor

Toți cei care azi spun “hai, lasă prostiile astea, treci la lucruri serioase!”, îmi vor da dreptate pe patul de moarte. În fond, fiecare rând de-al meu e o neputință – de a plânge, de a crede, de a mă omorî sau de a urla. În toate cuvintele mele stau ascunse revoltele tuturor celor care-au murit, și celor care trăiesc în fiecare clipă detaşați de tot și toate, în afară de gândul că nu vor mai fi. Port în mine vocile cadavrelor și ale muribunzilor, sunt un amestec de spital și de cimitir – faptul că sunt atras de absurd mă ajută ca în cele mai morbide momente, să-mi vină poftă să râd, să dansez, să cânt serenade, să mă cufund într-o pasiune colosală pentru o trecătoare… o fericire nebună să răstoarne toată otrava rigidă și veșnică ce-o port în sânge, iar uitându-mă-n oglindă, ochi arzând din tot sufletul să-mi incendieze neantul, și în acele clipe finale, din ruinele cimitirelor și spitalelor, să răsară un paradis melancolic… Sunt un suflet care s-a născut la reanimare, printre lumânările colegilor de cameră care mureau, și-n viața asta m-am născut pentru a le purta nedreptățile – o portavoce cu ochii albaştri a cadavrelor, un purtător de cuvânt al sicrielor.

By |2017-09-27T09:25:49+00:00September 27th, 2017|0 Comments

Oglinda

L-am întâlnit iar. Cu câtă modestie falsă mă saluta, cu ce tact de vierme nobil şovăia în a mă privi în ochi, cu ce timiditate de gândac civilizat îşi “cerea voie” să pună câte o întrebare, cum se mai fandosea ca un pustnic la nuntă! Ba chiar, pentru a duce ridicolul dincolo de abject, s-a oprit în ultima clipă din a mă aplauda în plină stradă! Un ins cum nu se poate mai execrabil. Toxic până în măduva oaselor. Până şi îmbrăţişările, la el, sunt otrăvitoare. Privire de milog care vrea să conducă lumea. Mărinimia lui stridentă, greţoasă! Ar ajuta o bătrână oarbă să traverseze, doar pentru a îi explica detaliat cum o va omorî pe celălalt trotuar. Un puroi ineluctabil. Şi-ar ucide -căscând!- întreaga familie, doar pentru a îi ironiza pe cei ce-ar veni la priveghi, oameni nevinovaţi pe care i-ar umili cu o demonică subtilitate, câştigându-le elogiile şi compasiunea! Un aliat al cancerului. Şi totuşi, om, chiar prieten! O subcreatură refuzată de avort. De două decenii, senzaţie de vomă după fiecare întâlnire cu această scursură într-o scursură. N-a fost niciodată bolnav! Nu mi-l pot imagina murind – moartea e îngrozită de el. Scriind, sunt izbit de privirea lui de stârv animat de ură – are ceva dintr-un deşeu orgolios… Mi-aş oferi viaţa pe loc, ca el să nu se fi născut. Ah, cât îl iubesc -jigodia!-, il admir nespus!

By |2017-09-27T09:11:51+00:00September 27th, 2017|0 Comments

răceala morții

Acea tuse monstruoasă care corupe inocența somnului, zdruncină idealurile din temelii şi lasă gura fără cer – simptomul unei boli iremediabile, milenare şi fatale: răceala morții.

By |2017-09-26T08:47:39+00:00September 26th, 2017|0 Comments

Cea mai elegantă moarte a unei femei

“În clipa în care era gata să se stingă, se susținea lângă patul ei că nu mori decât dacă te laşi în voia morții; că, dacă eşti foarte atent şi nu-ți pierzi o clipă din ochi duşmanul, nu mori: 《Vă cred – a spus Doamna de Couslin -, mă tem însă că am un moment de neatenție.》Şi s-a stins.”
(Chateaubriand, Mémories d’outre-tombe)
S-atingi o grație supraomenească fix în clipa când te desprinzi de viață – iată o femeie de care nici trecerea secolelor nu te poate opri să te îndrăgosteşti. Dacă moartea ar fi avut o fărâmă de bun gust, ea ar fi trăit şi azi…

By |2017-09-23T22:18:38+00:00September 23rd, 2017|0 Comments

febră

Febră cumplită, senzație de corp greoi, încins. La șase dimineața, rătăcit în mijlocul singurătății, unde nici farmaciile n-au deschis încă, stau pe partea stângă cu capul pe umăr și ascult “Bach – Air”. Stau cu un ochi închis și cu jumătate de gură deschisă, uscată (nu mai am apă). Ca să uit de durere – mă îndrept spre o carte impersonală de istorie a filosofiei. Efectul e nul. Cum să citești sterilitatea la a doua cu regretul de a nu putea plânge? Starea mizerabilă în care mă găsesc mă califică pentru poezie. Abia acum pot discuta cu Bacovia sau Baudelaire. Și totuși, prin muzica lui Bach, lipsită de timp și suferință, sunt pregătit să mor. De altfel, chiar așa se cade să mor, cu gura căscată – așa, ca o ultimă ironie, de parcă neantul m-ar fi luat prin surprindere și nu mă gândesc la el încă din tinerețea pe care  el, silitor și amabil, mi-a omorât-o din oficiu.

By |2018-01-02T05:00:24+00:00September 15th, 2017|0 Comments