Feodor Dostoievski, Oameni sărmani

Din dorinţa de a citi cronologic opera lui Dostoievski, am recitit romanul său de debut, “Oameni sărmani” – titlu cum nu se poate mai optim, întrucât avea să fie rădăcina tuturor operelor sale. Acum ceva ani, când am citit cartea prima dată, probabil din entuziasmul şi energia survenite din faptul că-l descoperisem pe Dostoievski, la care se adaugă şi o reprobabilă şi mult mai accentuată superficialitate care lâncezeşte şi astăzi în mine, am trecut cu seninătate de această operă. Astăzi, însă, ajuns la finalul ei, sunt vlăguit, epuizat. Visez la o adiere de vânt proaspătă, care să spulbere toată nenorocirea omenirii -parte din ea pictată cu măiestrie şi aici-, şi-atunci, să respir adânc, din tot sufletul plămânilor! Cartea este o avalanşă ticsită de umilinţe şi nedreptăţi, care se năpusteşte fără milă, aidoma timpului care striveşte omul, sau, dacă mi se îngăduie a scrie – şi de bună seamă că mi se va permite, întrucât deja voi fi scriind când veţi citi – o nesfârşită, ameţitoare călătorie a dezolantului, un voiaj al deznădejdii, fiecare gând e copleşitor, extenuant – o portavoce a unei interminabile persecutări; asişti neputincios ca un înger păzitor, cum fiecare rând se prăbuşeşte unul după altul, aducând cu el o irespirabilă şi progresivă deteriorare a vieţii însăşi, totul, absolut totul se desfăşoară într-o atmosferă de o sufocantă melancolie – şi totuşi, vai, ce asfixiere savuroasă!


“Dar şi mai mult mi-au sfîşiat sufletul cele din urmă clipe ale lui. Pokrovski cerea mereu ceva, cerea stăruitor, vorbind împleticit, cu limba încătuşată de moarte, iar eu nu pricepeam nimic din vorbele lui. Inima mi se frîngea de durere! Un ceas întreg s-a zbătut aşa, chinuit de o dorinţă; se trudea să facă un semn cu mîinile-i răcite şi iar începea să ceară jalnic, cu glasul răguşit şi surd… Dar vorbele lui nu erau altceva decît un şir de bîiguieli fără nici un înţeles, şi iar nu pricepeam nimic. Rînd pe rînd, îi aduceam lîngă pat pe fiecare dintre cei ai casei, îi dădeam apă, dar el clătina trist din cap; în cele din urmă, am înţeles ce voia: mă ruga să ridic storul de la fereastră şi să deschid obloanele. Voia — pesemne — să se mai uite o dată la lumina zilei, la soare. Am tras storul; dar ziua care abia începea era tristă şi mohorîtă ca şi viaţa nefericită a celui de pe patul de moarte, gata să se stingă. Nici pomeneală de soare! Cerul era acoperit de pîcla deasă a norilor, un cer ploios, mohorît, rece. O ploaie măruntă bătea în fereastră şi se prelingea pe geam în şiroaie reci şi murdare. O zi cenuşie, întunecată. Lumina ei slabă abia pătrundea în odaie, luptînd din greu cu flacăra tremurătoare a candelei din faţa icoanei. Muribundul îmi aruncă o privire plină de o nespusă tristeţe şi clătină din cap. Peste o clipă îşi dădu sufletul.”

“Ah, prietene! Nenorocirea e o boală molipsotoare. Nenorociții și săracii trebuie să se ferească unii de alții, ca să nu ajungă și mai rău.”

(Dostoievski, Opere Complete, vol. I)

By |2018-01-02T04:22:16+00:00November 26th, 2017|3 Comments

Dostoievski, Opere Complete

“În ziua înmormântării lui Dostoievski, studenții universitari doresc să însoțească convoiul funerar ducând lanțurile pe care scriitorul le purta în Siberia.” (Tudor Vianu, Dostoievski, Opere Complete 1966-1973, vol I)

By |2018-01-02T04:21:52+00:00November 24th, 2017|0 Comments

Camera lui Van Gogh

Camera lui Van Gogh – simplitatea ajunsă la paroxism. Şi cum ar putea fi altfel, ce utilitate ar avea luxul pentru un om de o asemenea plenitudine interioară? Luxul exterior – iată idealul oamenilor de o incomensurabilă sărăcie interioară. Să fim sinceri, câţi dintre noi s-ar simţi fericiţi stând în camera respectivă? Doi-trei fluieră-vânt mai rebeli, care ar mima bucuria locuind acolo din capriciu, plictisindu-se apoi că n-au plasmă. Dar să fii realmente împlinit, într-o cameră atât de Simplă, să fii în “largul tău”, locuind în acel ungher, de asta numai un spirit de o anvergură universală e capabil. Pentru un artist, un om profund spiritual, orice cameră devine desăvârşită odată cu prezenţa sa în ea. (more…)

By |2017-11-25T11:34:50+00:00November 24th, 2017|0 Comments

Facerea femeii

(Geneza, capitolul II)

18. Domnul Dumnezeu a zis: “Nu este bine ca omul să fie singur; am să-i fac un ajutor potrivit pentru el.”

O zi mai târziu după ce creează femeia, Adam vandalizează pomul cunoştinței binelui şi răului, e alungat din paradis şi condamnat la moarte, adică la o viață de muritor. Şi, odată cu el, şi noi suntem condamnați. “Mulțumim, Eva!”? Fals. Nu e vina Evei. Femeia e eroarea lui Dumnezeu prin care El s-a autodepăşit – dar şi elementul fără de care nimic nu s-ar mai fi întâmplat. Despre ce mai vorbeam azi dacă omul era ascultător? Imaginați-vă o mâna de oameni cuminți care nu ieșeau din cuvântul lui Dumnezeu. Ce infern! Să n-ai un moment de nebunie… Dacă Adam n-ar fi mâncat din pom, omenirea n-ar mai fi existat. Am fi fost cu toții niște eternități uscate și obediente. Ceea ce Iuda e pentru Iisus (căci fără Iuda, Iisus nu s-ar mai fi realizat), așa e omul pentru Dumnezeu. Prin greșeala noastră l-am scos pe Dumnezeu din plictis, oferindu-i ocazia de a scrie mii de pagini. Adevărata naștere a umanității nu se ascunde în nările în care sufla Dumnezeu plictisit, ea sălășluiește în acel “nu” spus lui Dumnezeu, în acea întindere a mâinii după acel fruct interzis – odată cu acea clipă s-a născut omenirea. Din acel moment omul iese din Dumnezeu și devine el însuși. A plătit cu eternitatea pentru identitatea câștigată – și ce dacă! Măcar nu suntem drone, avem în noi ceva de care și absolutul e străin, suntem pierzători cu personalitate. Şi-n plus, nu se mai înmulțeau oamenii. Fără Eva, probabil că nu mai scriam acest text irelevant. Ar fi existat pe pământ doar cei făcuți din suflarea de viață a lui Dumnezeu. Nimeni în afară de Dumnezeu n-ar fi fost “tată”. Paradoxal, în viața de zi cu zi, tocmai femeia -elementul esențial al alungării din rai-, prin grația şi feminitatea ei, ne aduce aminte de paradis… (more…)

By |2017-11-25T11:34:01+00:00November 22nd, 2017|0 Comments

Veritas

Peste trei săptămâni împlinesc 25 de ani. De la 21 am încetat să trăiesc. Nu mai simt nimic, am toate simptomele unui iluminat, mai puţin lumina sa. M-am detaşat de mine într-un asemenea hal încât dacă ar muri în clipa asta toţi oamenii cu care am avut contact n-aş tresări, m-aş târî în alte mase de oameni şi m-aş simţi „ca acasă”, căci toată viaţa am trăit singur, le-am răspuns tuturor celorlalţi din politeţe, n-am avut nevoie de prezenţa nimănui. Am trăit pasiuni la început, dar pentru că sunt obsedat, nu pentru că am „suflet”. N-am iubit pe nimeni niciodată, şi nici pe mine nu cred că mă iubesc, deşi trăiesc profund în mine şi nicio altă existenţă nu contează. (more…)

By |2017-11-17T16:14:38+00:00November 17th, 2017|0 Comments