Insomnii – Marin Sorescu

“Dacă mă simt solidar cu generația mea? Prefer să rămân ce-am fost: singur.”

 

Un volum de microeseuri scrise in clipele de Insomnie ale lui Marin Sorescu. De la Michelangelo, Dante, Kafka, Vasile Parvan (pe care il admira enorm) Eminescu, George Calinescu, pana la Dostoievski si semnificatia poeziei, a rolului poetului,  gasiti aici tot ce poftiti. Recomand cu drag! O carte micuta si greu de gasit (am cules-o din anticartiat cu 10 lei). Avand o sensibilitate pentru insomnie, fiind aproape obsedat de “insomnie”, “moarte” si “melancolie”, sperasem la o monografie nevrotica despre Insomnie, dar n-am inchis-o dezamagit.

By |2018-01-02T04:22:56+00:00December 27th, 2017|0 Comments

Jurnalul de la Paltinis – Gabriel Liiceanu

“În 1975, scurtă vreme după pensionarea sa, Constantin Noica a închiriat o cămăruță mizeră de 8 metri pătrați într-o cabană dintr-o stațiune de munte din preajma Sibiului, numită Păltiniş, situată la 1 400 m altitudine şi la 330 km de Bucureşti, şi s-a mutat acolo. Din acel moment a început partea cea mai spectaculoasă a aventurii noastre. De cum aveam câteva zile libere, ne repezeam, cei trei-patru elevi ai lui, la Păltiniş şi, în izolarea totală a muntelui, 《la 4000 de picioare deasupra omenirii》, cum îi plăcea lui Noica să spună, în plimbări care durau ore şi, în orele serii, în cămăruța încălzită cu lemne, aveau loc cele mai fascinante discuții la care am luat parte vreodată, cele mai pasionante înfruntări de idei, se făceau cele mai subtile, aprige şi prieteneşti observații pe marginea textelor proprii, supuse judecăților celorlalți. Aceste câteva zeci de întâlniri au avut loc vreme de cinci ani, între 1977 şi 1981, şi îmi făcusem un obicei din a le consemna, la capătul zilei, pe toate. Paginile strânse cu această ocazie erau cam 350 la număr şi reprezentau povestirea exemplară a unei deveniri în spațiul spiritului.” (Gabriel Liiceanu)

După articolul din “Ramuri” cu Cei douăzeci și doi și cultura de performanță, începuse o campanie dezlănțuită de “recoltare a geniilor viitoare”. Colindase Clujul, Sighișoara, Timișoara și avea în vedere Craiova și Iașul, pentru a trece în revistă “tinerii de viitor” între 25 și 28 de ani. Alcătuise dosare pe orașe, în care se afla, trecută pe fișe, situația fiecărui tânăr cărturar, prinsă pe două rubrici: “Ce știe” – “Ce-i trebuie”. Bătea apoi la ușa autorităților locale, cerându-le ca tinerii aceștia să fie angajați o vreme, după modelul sportivilor, pe posturi fictive și lăsăți să facă performanță culturală. Cum va fi arătat în aceste turnee, atins de aceeaasi sfânta nebunie care-l cuprinsese și atunci când ceruse aprig, cu opt ani în urmă, facsimilarea caietelor lui Eminescu? Ne-a povestit că la Timișoara a plâns, făcând-o să plângă și pe funcționara de resort de la Comitetul județean de cultură. (“Cum e cu putință – le spuneam – cum e cu putință să plătiți timp de o viață cinci mii de fotbaliști care dau sau nu randament vreme de zece ani, rămânând ca restul vieții să-l petreacă în șprițuri, iar cinci-șase oameni pe care-i aveți în județ, înzestrați excepțional spiritualiceste, nu pot beneficia câțiva ani de un cantonament cultural, cu gândul că dintre ei se va alege cel care ne va aduce cândva Nobel-ul în țară? Cum e cu putință? Și am izbucnit în plâns.”)

A trăit idealul culturii cu o asemenea intensitate, încât tot ce cădea în afara relațiilor culturale rămânea, pentru el, în neființă. În numele primatului culturii, a sacrificat adesea îndatoriri omenești curente, reformulând eticul în perspectiva comandamentelor culturale. Prin 1973 ținea la Snagov niște extraordinare “lecții de engleză pentru ospătari”, o fantastică demonstrație, care îl prinsese teribil, a faptului că filozofia poate începe de oriunde. Tocmai se pregătea să plece de acasă pentru o asemenea lecție, când soția sa, simțindu-se rău, l-a rugat să nu o lase singură. Punându-și galoșii, i-a răspuns: “De la cultura mare și până la lecțiile de engleză pentru ospătari, îndatoririle mele sunt aceleași.” Și a plecat. Mie mi-a mărturisit că mă iubea mai mult decât pe fiul său, care trăia în “desăvârșirea fără săvârșire” (se călugarise), pe când de la mine mai putea spera la “o ispravă culturală”. Iar în preajma unei operații, dându-i telefon de la spital, m-a întrebat dacă aveam liniștea interioară ca să pot, până una-alta, lucra. Toate aceste gesturi pot fi judecate desigur ca monstruoase, își aveau însă întemeierea într-o atitudine care viza, în primul rând, propria lui persoană. A cunoscut, o bună parte din viață, mizeria, pe care nu o trăia însă nici cu voluptate, nici cu disperare, ci pur și simplu o ignora, tocmai pentru că se ignora pe sine ca ins.” (Gabriel Liiceanu) 

“Nu cred deloc în Marea Catastrofă; dacă am fi în plin înec, aşa cum cred atâția, ar fi imposibil să nu simțim, să nu avem convulsia dinaintea sfârşitului, să nu recapitulăm istoria. Dar pot s-o iau şi altfel. Să zicem că ne apropiem, cu anul 2000, de pragul sfârşitului. Dacă e aşa, tot ar trebui să ne bucurăm. Este oare puțin lucru să fii ultima generație a omenirii?” (Constantin Noica)

“A existat în generația noastră un om care ne domina și pe mine, și pe Emil Cioran și pe Mircea Eliade, pe toți: prin lecturile lui, prin fantezie, prin grația intelectului, prin conștiința morală. Se numea Mircea Vulcănescu. A murit în închisoare în 1950. Fusese condamnat la cinci ani și, dacă nu ar fi înțeles să facă ce a făcut, ar fi supraviețuit condamnării și ar fi intrat în răspunderea mai vastă pe care o avea față de toți ceilalți. Judecați singuri dacă am sau nu dreptate în ceea ce susțin. Am aflat acum un an de ce a murit. Pe atunci nu era permis să vorbești în celulă. În fapt însă, cei închiși împreună instituiau mici 《universități culturale》: învățau limbi, făceau istorie, filozofie, își povesteau romane… Într-o zi, gardianul îi aude vorbind și intră în celulă: 《Cine a vorbit?》Toți vorbiseră. Dacă ar fi tăcut toți, dacă nu și-ar fi asumat nimeni vina, ar fi primit o pedeapsă colectivă: de pildă, să stea câteva ore în picioare. Însă Vulcănescu, văzând că nimeni nu zice nimic, a preluat el totul și s-a denunțat singur. Ce a urmat de aici? A fost scos din celulă și dus la 《izolator》. Era iarnă, în izolator se turnase apă pe jos și se făcuse gheață. În prima zi de izolator nu primeai nimic de mâncare și erai ținut dezbrăcat. A fost deci dezbrăcat și dus la izolator. Înăuntru mai erau patru-cinci deținuți. Dădeau cu toții din mâini și săreau, cu gândul de a rezista până seara. La un moment dat un tânăr de vreo 20 de ani a leșinat. Vulcănescu avea 50 de ani și s-a gândit că e mai important să trăiască tânărul. S-a întins atunci pe podea, cu coatele sub burtă, și le-a cerut celorlalți să-l pună pe tânăr peste el. Gestul este sublim. Tânărul a scăpat, Vulcănescu a făcut pneumonie și a murit. Vă întreb: avea dreptul să facă ce a făcut? Nu era mai adânc etic să se gândească la ce le datora celorlalți, la tot ce avea bun de făcut pentru întreaga obște după ce ar fi ieșit? Să se gândească deci la toți câți s-ar fi putut împărtăși din spiritul lui extraordinar? Ceea ce predic nu este nici lașitate, nici urâțenie morală în genere, ci eticul pus în slujba a ceva, nu a eticului în sine. Pentru că primul lui gest, când a preluat vina tuturora declarând că el a vorbit, reprezenta eticul gol, pe care practicându-l s-a făcut vinovat, uitând de o răspundere mai largă: Vulcănescu purta cu sine un spirit mai vast, față de care avea obligații mai adânci. Se pot păstra simultan demnitatea și conștiința acelei răspunderi mai largi.” (Constantin Noica, Jurnalul de la Păltiniș)

By |2018-01-02T04:22:48+00:00December 27th, 2017|0 Comments

Crima de la metrou

Pentru că trăiesc în peșteră și nu mă uit la televizor și nici ziarele nu le citesc, abia azi am aflat de crima de la metrou (primul caz în care un om moare călcat de metrou, împins de cineva). Din câte-am înțeles totul s-a întâmplat în ziua de marți la stația de metrou dristor. Îmi pare rău pentru biata femeie nevinovată care a murit în condiții atât de groaznice, însă ceea  ce mă tulbură cu adevărat, ca orice ticălos egoist, e propria mea situație. Locuiesc la stația de metrou 1 decembrie 1918, la două stații de dristor. Marți seară, când s-a comis crima la dristor, eram la biblioteca Liviu Rebreanu să împrumut trei cărți. Ca să ajung la această bibliotecă, plec de la 1 Decembrie 1918 până la Nicolae Grigorescu, apoi trecând prin Dristor, ajung la stația de metrou Costin Georgian. În aceeași seară de marți, la Costin Georgian, criminala în cauză a mai încercat să ucidă o persoană împingând-o, însă aceasta a scăpat.

M-am mutat în București de prin august, iar în primele luni stăteam efectiv pe marginea peronului, dincolo de acea linie trasată, așteptând metroul care trecea pe lângă mine la 2-3 centimetri. Pe lângă faptul că nu așteptam să iasă călătorii și dădeam buzna ca un canibal, îmi plăcea să stau “în față”, să fiu cât mai aproape de metrou când trece pe lângă mine. Apoi, tot mergând cu metroul și tot stând pe marginea respectivă, mă gândeam dacă după șinele de tren, spre zid acolo, în locul acela care pare mai spațios, te poți salva de metrou, dacă ai suficient spațiu sau te-ar omorî. Gânduri tâmpite de om fără ocupație. Dar nu mă puteam opri, eram aproape obsedat să aflu. Și de câte ori venea metroul mă apropiam și mai tare, să-mi fac o idee mai clară asupra distanței între zid și metrou, dacă ar fi avut loc acolo un om de statură medie sau ar fi fost spulberat. Nici azi nu știu, dar încă sunt curios. După ochi, pare că e un loc suficient încât, dacă stai cu mâinile ridicate și lipit de zid, poți să te salvezi de metrou. Acum mă gândesc dacă nu cumva poți să te plimbi chiar prin tunelul de metrou-dar deja patologia mea e inoportună aici.  Apoi m-am gândit că, în caz că cineva ar aluneca etc, s-ar putea salva ducându-se la zid acolo.

În ultimele două săptămâni, însă, nu știu din ce motiv, am devenit mai suspicios. Cum înainte nu-mi păsa absolut deloc de cei din jurul meu, acum mă uitam atent, mă asiguram că n-am pe lângă mine oameni, că nu sunt la o întindere de mână de nimeni, ci că, dimpotrivă, minim doi-trei metri mă despart de “Ceilalți”. Începeam să mă tem că cineva m-ar putea împinge fără motiv. Deja mă uitam atent și iscodeam privirile oamenilor, are îmi păreau suspecte le evitam, devenisem paranoic, cel mai probabi, și eu însumi eram nebunul de care mă feream. Nu-mi plăcea vulnerabilitatea la care mă expuneam în fața oricărui semianalfabet care, vrând poate să facă o glumă, se face că mă împinge și eu poate chiar cad neasteptandu-mă la gestul său. Sau un criminal “sănătos la cap” care voia să omoare pe cineva și m-a găsit pe mine, c-aveam față arogantă în paltonul meu de detectiv de mâna a doua. Sau, evident, cazul de față, un bolnav căruia îi spun vocile că trebuie să mă împingă. Nu înțeleg absolut deloc de unde mi-a venit acest sentiment, și de ce, absolut de fiecare dată, eram “în gardă”, când venea metroul, efectiv mă dădeam înapoi până la scaune unde aștepți metroul, când simțeam prezențe umane pe lângă mine. Ce se schimbase, de ce nu mai aveam încredere în oameni? Nu-mi pot explica acest sentiment de neîncredere. Sunt un tip sceptic, așa mi-e firea, mă îndoiesc de orice, deci dacă așa e felul meu de a fi, ar fi trebuit să acționez cu aceeași grijă încă de la început. Or eu, în primele zile mai mai că nu mă aplecam puțin să fiu primul care simte lumina metroului. Orice deget care m-ar fi împins mi-ar fi fost fatal. Că te dezechilibrezi, intri în panică și până ajungi la zidul ăla care nici nu-s sigur că te poate salva, ești mort. Nu cred că ai când să te urci înapoi pe peron.

Îmi făcusem abonament la Liviu Rebreanu acum o săptămâna și jumătate. De două ori în viața mea am ajuns la Costin Georgian, și voiam să fac o glumă despre cum e amenajată stația de metoru, că datorită acelor stalpuri uriașe și impunătoare, mergând printre ele, părea că mă duc să mă întâlnesc cu un împărat roman, că mă îndrept spre Nero, de pildă, “să punem imperiul la cale”. Ce stupiditate infinită. La ce mă gândeam eu așteptând metroul pe marginea peronului! Muream ca ultimul tâmpit.

Mă gândesc la fata respectivă care s-a salvat, fata de la Costin Georgian – oare cum te simți știind că în mod normal tu ești cea care ar fi fost sortită pieirii? Ea se poate simți și vinovată, pentru că i-a luat aproape patru ore să raporteze poliției accidentul ei, dacă s-ar fi dus pe loc și poliția s-ar fi sesizat, ar fi capturat-o mai repede. Către traume și câte suferințe se nasc dintr-o boală… fata care s-a salvat și părinții fetei care a murit, nu vor mai fi niciodată la fel. Să fii atât de aproape de a fi călcată de metrou, și să îți moară copilul de 25 de ani într-o astfel de situație, e de neimaginat. Nu e nici oribil, e mai rău de atât, e de nespus, efecitv e de nedescris, și să sperăm că nu vom afla niciodată cum e.

Mă gândesc că de două ori în viața mea am fost la acea stație de metrou și o dată s-a întâmplat să fie fix în seara de marți când s-a și întâmplat nenorocirea și fata a fost împinsă dar din fericire s-a salvat. Dusesem “Convorbiri cu Goethe”, “Shakespeare vol. 1” și “Un erou al timpului nostru – Lermontov”, și mă-ntorceam de la Costin Georgian cu “Shakespeare vol. II și III” și “Istoria lumii-Imanuel Geiss”. Ultima e ca o cărămidă uriașă. Nu aveam plasă. Cu cele 3 cărți în mână, nu aș fi avut nici o șansă, eram o victimă sigură, mai ales dacă aș fi continuat să stau aproape aplecat pe marginea peronului. Așadar, crezându-mă născut pentru a face istorie, muream ca un prost cu istoria-n mână. Ce absurdă e viața. Cât de stupid și îngrozitor poți să mori. Cine-i vinovat? Absolut nimeni. Femeia respectivă e nebună, iar fata, ce vină avea? Stătea aproape, dar nu periculos de aproape, aștepta ca noi toți metroul. Cei de la Metrorex iarăși, ce vină au? Ce pot să facă, să facă un gard electronic care să se deschidă doar când ajunge metroul? O prelată, o cortină, ceva? Nu știu nicăieri să se fi făcut acest lucru. Să pună paznici, iarăși, e tardiv, te-am împins cu 10 secunde înainte, ești gata. E cea mai ușoară crimă pe care o poți comite. Împingi pe cineva cu două degete, nici nu trebuie să folosesc toată mâna. O fată de 18-25 de ani care se grăbește să prindă metroul e o victimă sigură. Ați fost vreodată la Piața Unirii pe la orele 08:00? Metroul vine din două în două minute și acolo e absolut full, mii de oameni stau ca sardinele, trebuie să aștepți metroul de vreo 7 ori să poți avea loc la modul să poți intra ultimul și să se închida ușa puțin forțat din cauza ta. Cât de fragil ești atunci, pentru că tu ai așteptat și ai înaintat la coadă, iar în spatele tău s-a format o turmă, dacă un nebun impinge pe-acolo pe cineva, turma te va împinge pe tine care te afli pe margine, și ești ca și mort.

Nu e un text despre situația în sine, nu mă interesează dacă e nebună sau nu femeia respectivă, iar părerea mea de rău către fata decedată de a cărei existență n-aveam habar, e irelevantă. Nu e un text  în care vreau să arăt ce empatic sunt eu și să primesc like-uri pentru asta. N-am scris despre regele Mihai tocmai pentru că nu voiam să latru patriotic și emfatic pentru aplauzele celorlalți. Nu plâng pentru c-a murit respectiva fată. Îmi pare sincer rău, însă, așa cum îți pare rău când vezi un om străin dus pe ultimul drum. Aici e situația mai tragică dată fiind situația, faptul că vezi în ce condiții a murit biata fată. Avea tot 25 de ani, ca și mine. Ea a murit pentru că, spre deosebire de mine, a avut încredere în oameni până la final. Eu am făcut un pas înapoi, ba chiar doi-trei, și mi-am câștigat viața, cu prețul despărțirii de oameni. Dar ce viață poate fi asta când trebuie să ne pândim la orice colț, când ne e teamă de cei din jur? Într-o vreme ajungeam să mă gândesc ce lejer ar fi pentru cineva să mă înjunghie. Fără motiv, e așa în spatele tău, și te trezești cu cuțitul în spate. Ora 3 dimineața, stradă obscură, apoi râde și fuge.  Asta-i tot. Toată viața ta se termină acolo. Toate idealurile tale, toate proiectele tale, tot efortul tău de mii de acțiuni infimie, de la coborâtul scărilor până la spălatul pe dinți, efort depus ani de zile pentru a îți atinge scopurile și a realiza ceva în această viață, anulate de un analfabet cu un briceag. Asta mă tulbură, în fond, lejeritatea cu care putem muri în fiecare clipă. Suntem atât de vulnerabili! Și când mă gândesc că în aceste clipe există oameni care se comportă arogant cu ceilalți și trăiesc de parc-ar fi nemuritori, când pe noi un simplu deget e suficient pentru a ne oferi cadou morții.

Cred că din aceasta nenorocire putem culege tocmai asta, faptul că în fiecare clipă suntem în pericol de a muri, iar că în această viață atât de frumoasă și sinistră în același timp, cel mai bun scenariu e să murim mai târziu, în mod natural. Asta ar trebui sa ne tina in alerta mereu, sa traim din tot sufletul, motivati si ambitiosi.

Nu știu motivele pentru care am făcut acei pași în spate care poate mi-au salvat viața, întrucât nu am cum să știu dacă nu m-ar fi împins poate și pe mine un ceatean care m-ar fi pândit însă, văzand că stau în gardă și-a zis să mai aștepte, dar prin acest accident atroce se revitalizează cumva viața în mine – sunt obsedat de moarte, însă când mă lovesc de astfel de cazuri în care moartea apare atât de vulgar și strident, parcă se naște în mine voința de a trăi, și tocmai fragilitatea vieții mă face s-o prețuiesc mai tare. Suntem obligați să nu ne pierdem timpul și să ne fructificăm viețile, ne obligă respectul față de cei care mor fără nici o vină, care au depus efort infinit mai mare pentru a trăi și a-și duce misiunea lor infimă de zi cu zi până la capăt, oameni care merită mai mult decât noi să trăiască. Pentru nedreptatea lor, suntem condamnați să ne realizăm viețile. Lor le datorăm propria noastră împlinire spirituală. Am făcut trei pași înapoi la metrou, însă în viața mea spirituală voi face un pas înainte. Nu vreau să mă calce metroul fără să fi ajuns la capăt de linie în voiajul sufletului meu.

Refuz să spun clasicul “Dumnezeu s-o ierte”, pentru că, în primul rând, astfel de morți te absolv de orice “păcat”, și în al doilea rând, când mă lovesc de astfel de cazuri, singurul scenariu pe care-l pot tolera e ca Dumnezeu să nu existe. De este mai mult decât hazard lumea asta, de este ceva acolo, ceva superior nouă, o conștiință cosmică ce-a guvernat această lume și și-a dat acordul pentru toată suferința acestei omeniri care s-a născut fără să fie întrebată, îmi voi dedica toată eternitatea “de după” în a-l contesta.

By |2017-12-15T17:48:59+00:00December 15th, 2017|0 Comments

Mircea Eliade – Oceanografie

05:39, răsfoiesc “Oceanografie”, un volum de articole selectate şi publicate de Mircea Eliade. Deschid prima pagină şi văd: “Mircea Eliade – 13 martie 1907 – 22 aprilie 1986”. Abia azi am aflat că era născut pe 13 martie! De Marin Sorescu am aflat că s-a născut pe 29 februarie acum două săptămâni. Eu 29 februarie, Sorescu 29, Eliade 28 – “Coincidență”, veți spune, “tu eşti un gunoi şi o nulitate”, şi veți avea dreptate. Ironic cum acum un an vă bombardam cu citate din prima carte a lui Eliade şi eram emoțiomat citind ce gânduri avea încă de pe la 15 ani, şi scriam împotriva celor un milion de oameni care în loc sā-i citească pe Cioran, Eliade, Eminescu, Bacovia, Noica sau Eugen Ionescu, dăduseră like lui Tony Poptămaş şi se hrăneau spiritual din Teo Trandafir, iar eu nu ştiam până azi data naşterii lui Eliade! Merit să fiu bătut cu roşii într-o piață publică! Roşii stricate, care să mi se spulbere pe obraji oglindindu-mi mocirla. Sau tari ca pietrele, să-mi dea sângele de ruşine! Pur şi simplu sunt absolut incapabil de a reține un număr, sunt în afara oricărei statistici, “data”, e antonimul meu, şi dacă n-aveam data naşterii bizară, evacuată de calendar, şi eram născut pe un oarecare opt mai, să zicem, sunt convins că uitam pe cât sunt născut. Aşa, şi? Ce-mi pasă mie că sunt astfel? Ideea e că am 25 de ani şi nu ştiam pe cât e născut Mircea Eliade. Şi când mă gândesc câte mesaje am primit de la oameni naivi şi sentimentali care, sufocați de sărăcia din jur au început să mă admire bucurându-se “să întâlnească şi astfel de oameni”. Ce ruşine! Sunt o subnulitate, prieteni! Iar cei care mă ştiți din perioada de dinainte de a scoate toți prietenii din listă şi a mă muta pe pagina publică, de când mai scriam texte în care ironizam (nu fără o profundă mâhnire) românul de azi, fără aderență la valori, aflați că sunt mai josnic decât toți cei pe care i-am ironizat atunci. Fireşte, îmi mențin atacurile inutile de atunci, aveam dreptate, însă acum realizez că vina nu era numai a lor, eu însumi fac parte din categoria oamenilor care nu-şi merită valorile cu care împarte sângele. Şi-n us, măcar ei aveau involuntarul bun simț să nu citeze din Eliade fără să ştie data naşterii sale. Cum să nu ştii, bă, cel mai mare intelectual de facebook, când s-a născut Eliade?

PS: La finalul acestui text am uitat ziua morții lui Eliade, deşi cu ea încep textul. Ce individ! Nu există tâmpit mai mare ca mine. Şi dacă e, mi-e groază să-l întâlnesc. Îl şi văd, în timp ce traversează strada spre mine, uitând că pe mine trebuia să mă întâlnească şi, departe de a mă saluta, trece pe lângă mine grăbit s-ajungă la timp la întâlnire. Cretin în cel mai înalt grad, fireşte, dar, prin graba lui – om punctual, de cuvânt!

By |2018-01-02T04:54:03+00:00December 15th, 2017|2 Comments

Hamlet – William Shakespeare

HAMLET: Viermele e unic împărat când e vorba de dietă. Noi le-ngrăşăm pe toate celelalte viețuitoare, punându-ne astfel pe noi înşine la-ngrăşat pentru a-ngrăşa viermii. Şi regele grăsan şi cerşetorul slăbănog nu-s decât două feluri de mâncare servite la aceeaşi masă.

By |2017-12-15T02:01:11+00:00December 15th, 2017|0 Comments

William Shakespeare – Furtuna

GONZALO: Aici totu-i propice vieții.

ANTONIO: Întradevăr; lipsesc doar condițiile de trai.

 

 

 

 

PROSPERO: Iar o treime-a gândurilor mele

Am s-o închin doar morții ce m-așteaptă.

By |2017-12-13T00:20:47+00:00December 13th, 2017|0 Comments

Giacomo Leopardi – Opere

1798 – la 29 iunie se naște la Recanati Giacomo Leopardi.

1809 – 1810 (pe când avea 11-12 ani) Leopardi traduce în versuri Odele lui Horațiu și scrie diferite compoziții literare în latină și italiană. Referitor la copilăria studioasă a poetului, fratele său Carlo ne dă într-o scrisoare următoarele amănunte: “De bună seamă, nimeni n-a fost martorul strădaniilor sale într-o măsură mai mare decât mine, care, dormind în prima noastră copilărie în aceeași camera cu el, îl vedeam, când se întâmpla să mă trezesc noaptea târziu, spre zori, în genunchi sau așezat în fața măsuței pentru a putea scrie până se stingea ultimul muc de lumânare.

1811-1812 (13-14 ani) – Își continuă intens studiile filologice, traduce Arta poetică a lui Horațiu, scrie epigrame, compune tragedia Virtutea indiană și schițează planul tragediei Pompei în Egipt.

1813 (15 ani) Începe să studieze singur greaca. Scrie o Istorie a astronomiei, opera de compilație erudită cuprinzând o serie de informații culese cu râvnă și sistematizate după un plan riguros.

1816 (18 ani) este anul denumit ulterior de poet de “conversiune literară”, în care trece “de la erudiție la frumusețe și în care devine cosntient de vocația sa poetică. Începe să-i îndrăgească pe poeți, îndeosebi pe Homer și Virgiliu îi traduce și îi imită desavarsindu-și educația stilistică. Conștient de importanța acestor exerciții de traducere, într-o scrisoare din 1817 către Pieto Giordani îi va mărturisi acestuia: “Citind un clasic, mintea mea clocotește și se tulbură. Atunci mă așez să traduc fragmentele cele mai frumoase, iar cercetându-le și periindu-le unul câte unul, frumusețile lor se randuiesc în mintea mea, o îmbogățesc și astfel îmi dau pace.”

1819 (21 ani) În iulie, la împlinirea majoratului, plănuiește să fugă de acasă, dar tentativa să este descoperită și poetul este nevoit să renunțe. Într-o lungă scrisoare adresată cu acest prilej tatălui său și rămasă neexpediata, poetul își justifică fuga printr-o adevărată profesiune de credință, mărturisind: “… acum, după ce legea m-a declarat liber, nu vreau să mai zăbovesc a-mi lua soarta în mâini… Urăsc prudența lașă care ne împietrește, ne inlanttuie și ne face incapabili de orice faptă măreață, aducându-ne la starea dobitoacelor care, facă nici un alt gând, se îngrijesc în tihnă de conservarea acestei vieți nefericite. Știu că voi trece drept nebun, după cum știu că toți oamenii aleși au avut acest renume. Și deoarece cariera aproape a fiecăruia dintre marile genii a început prin deznădejde, nu mă înspăimânt că a mea va începe la fel. Vreau să fiu mai degrabă nefericit decât mărunt, și mai degrabă să sufăr decât să mă plictisesc, cu atât mai mult cu cât plictiseala, pricină pentru mine a unei melancolii ucigătoare, îmi dăunează mai mult decât orice suferință trupeasca.

Golul din jurul lui îl sufocă, după cum îi mărturisește lui Giordani în scrisoarea din 19 noiembrie: “Sunt atât de buimăcit de golul ce mă înconjoară, încât mă mir că mai am vlagă să iau pana pentru a-ți răspunde… Nu mai am puterea să doresc nimic, nici chiar moartea, nu pentru că m-aș teme câtuși de puțin de ea, ci fiindcă nu văd să existe vreo deosebire între moarte și viață pe care o trăiesc, unde nici durerea nu mai vine să mă mângâie. Este pentru prima dată când plictiseala nu numai că mă apasă și sleieste, ci mă chinuie și mă sfâșie cu o suferință cumplită, și sunt atât de înspăimântat de deșertăciunea tuturor lucrurilor și condiția omenească ce urmează stingerii tuturor sentimentlor, cum s-au stins ale mele, încât trec dincolo de mine însumi și cuget că însăși deznădejdea mea este o zadarnicie.”

1831 (33 de ani) În aprilie publică, cu ajutorul prietenilor toscani, ediția florentină a poemelor sale (23 în total), care apar acum pentru prima dată sub titlul de Cânturi (canti). În celebra scrisoare inchinata prietenilor săi, scrisoare ce prefațează volumul, citim această disperată confesiune: “Dragii mei prieteni, fie-vă închinată această carte, prin care eu am încercat, cum se încearcă adesea în poezie, să-mi sfințesc durerea și prin care acum (și spunând-o nu-mi pot reține plânsul), îmi iau rămas bun de la literatură și de la studiu. Am nădăjduit că aceste scumpe studii vor fi hrana bătrâneții mele și am crezut că pierzând toate celelalte plăceri, toate celelalte bucurii ale copilăriei și tinereții, am dobândit o mulțumire ce nu-mi va putea fi răpită de nici o putere, de nici o nenorocire. Dar nu împlinisem încă douăzeci de ani când (…) această singură bucurie a mea a fost micșorată la mai puțin de jumătate; apoi la douzeci și opt de ani mi-a fost răpită cu totul și cred că pentru totdeauna. Știți prea bine că înseși aceste file nu le-am putut citi și că pentru a le corecta am fost nevoit să mă slujesc de ochii și de mâna altora. Nu mai știu, dragii mei prieteni, a mă plânge, iar conștiința imensei mele nefericiri, conștiința pe care o am, nu îngăduie lacrimi. Am pierdut totul: nu mai sunt decât un trunchi ce simte și suferă…

1836 – (38 de ani) Probabil acum compune Ginestra sau floarea deșertului și Amurg de lună ale cărei ultime șase versuri – după cum susțin unii dintre biografii poetului – ar fi fost dictate de poet prietenului Ranieri cu două ore înainte de a muri.

1837 – (39 de ani) In februarie se întoarce la Neapole, unde moartea, de atâtea ori invocată, îi curmă suferințele la 14 iunie. Ranieri izbutește cu greu să-i salveze trupul de la groapa comună (destinație impusă de autorități din cauza epidemiei) și să-l îngroape în biserica San Vitale la Fuorigrotta, lângă Neapole.

By |2017-12-10T16:33:56+00:00December 10th, 2017|0 Comments

Lermontov – Un erou al timpului nostru

 “Nu cumva, cugetam eu, singura mea menire pe lumea asta este să distrug speranțele altora?”

“Îmi place să mă îndoiesc de toate: această predispoziție a minții nu afectează fermitatea caracterului; dimpotrivă, în ce mă privește ,pășesc cu mai mult curaj înainte când nu știu ce mă așteaptă. Nu ți se poate întâmpla nimic mai rău decât moartea, iar de moarte nu scapi!”

By |2018-01-02T04:24:18+00:00December 10th, 2017|0 Comments

Feodor Dostoievski – Amintiri din Casa mortilor

 Amintiri din Casa morților este, pentru mine, o autobiografie a lui Dostoievski. Sunt descrise în carte experiențele sale în cei zece ani de temniță. Dostoievski a fost inițial condamnat la moarte, apoi, în ultima clipă, înainte de a fi executat, i s-a schimbat pedeapsa în zece ani de muncă silnică în Siberia. Scenele descrise de Dostoievski sunt absolut cumplite, de la halatul soios de care se ștergeau ocnașii când ajungeau la spital și-și suflau nasul, până la mâncarea de la cazan care era plină de gândaci, totul te condamnă la oroare. Și când mai adaugi la asta motivul pentru care fusese condamnat Dostoievski, anume pentru c-a frecventat un cerc de intelectuali, cercul Petrasevski, în care nu făcuse altceva decât să vorbească despre literatură, ne putem face o idee despre nedreptățea trăită timp de zece ani de Dostoievski, într-un loc în care nu avea voie să citească nici o carte în afară de Biblie. A avut de asemenea de suferit pentru că era “dvorean”, adică “domn”, era văzut de ceilalți ocnași (oameni din popor, mulți dintre ei analfabeți), ca făcând parte dintre nobili, și timp de un deceniu cât a stat acolo, Dostoievski a avut numai de suferit din această cauză. “(…) am înțeles deodată că nicicând nu mă vor primi în comunitatea lor, chiar dacă aș avea și zece condamnări, chiar dacă aș fi osândit pe viață sau trimis la secția specială. Dar ceea ce n-am să uit niciodată este expresia feței lui Petrov din clipa aceea, întrebarea lui: <<ei, asta-i, dumneavioastra, de-o seamă cu noi?>>”.

 Interesant este că Dostoievski “profită” de prezența sa acolo pentru a îi analiza pe ocnași – și în carte avem zugrăvite toate psihologiile de oameni, în unii ascunzându-se, așa cum îi va scrie Dostoievski fratelui său, “aur sub mizerie”.  Până și dintr-o circumstanță atât de îngrozitoare, iată că Dostoievski a reușit să culeagă ceva pozitiv, și nu întâmplător după ieșirea sa din temniță începe să scrie cele mai mari romane, începând cu “Amintiri din Casa morților”. Când un geniu ca Dostoievski pătrunde într-o temniță, din acea experiență se naște o operă de artă.

Din acel loc Dostoievski a ieșit cu o mai bună înțelegere a poporului rus, și, pătrunzând în adâncul sufletelor de acolo, câștigându-și, deci, o înțelegere mai bună a speciei umane, izvorâtă din contactul real cu o diversitate de caractere umane, a reușit apoi să scrie acele romane de o adâncime sufleteaasca și psihologică aproape fără egal în istoria literaturii lumii. Rămâne o enigmă dacă evoluția lui Dostoievski ar fi fost aceeași și fără acea îngrozitoare experiență de un deceniu, cert este însă că, din acea nedreptate odioasă pe care a fost condamnat s-o trăiască, el a oferit omenirii o operă de artă perfectă, relatându-și experiențele din acel loc cumplit.

În septembrie 1880, Tolstoi îi scria lui Nikolai Strahov: “Zilele acestea am fost cam bolnav și am citit Casa morților. Uitasem multe din ea și acum, recitind-o, pot spune că nu cunosc o carte mai bună din întreaga literatură rusă, inclusiv Pușkin. Nu atât tonul, cât punctul de vedere este uiluitor -sincer, natural și creștinesc. O carte frumoasă, plină de învățăminte. M-am delectat ieri toată ziua cu ea, cum nu m-am mai delectat de multă vreme. Dacă-l vedeți pe Dostoievski, transmiteți-i că mi-e drag.”

“Trăim fără să trăim și suntem morți fără să murim” – expresie culeasă din carte, atribuită unui ocnaș care, însuflețit de faptul că doi colegi de-ai săi evadaseră, era revoltat totodată că ei, ceilalți, nu încearcă să evadeze și ei la rândul lor, că nu fac nimic, ci stau așa, degeaba.

Iată și un pasaj de la finalul cărții, în care putem observa cât de mult i-au lipsit cărțile lui Dostoievski, un adorator al literaturii și al cărții în general, un om care îl citise pe Balzac în rusește și franțuzește și care tradusese chiar în rusă “Eugenie Grandet”, care “trăia prin Schiller, vorbea prin el”, așa cum îi scrie, adolescent fiind, fratelui sau, pe care îl și sfătuiește însuflețit: “Citește, nenorocitule, citește! (…) De altfel, dragul meu frate, te rog să nu te superi pe mine pentru exprimarea mea…”: 

“În acest din urmă an m-am bucurat în general de un regim mai blând decât în toți anii precedenți ai detențiunii mele. Am găsit printre militarii din oraș unele cunoștințe, chiar vechi colegi de școală, cu care am reînnodat legăturile. Prin intermediul și cu ajutorul lor puteam să primesc bani, să scriu familiei și să obțin cărțile de care aveam nevoie. Ani de-a rândul nu mai citisem o carte și nu știu dacă își poate cineva închipui bucuria ciudată și emoția ce mă cuprinse în clipa când se ivi ocazia să-mi arunc ochii pe cea dintâi carte în temniță. Mi-aduc aminte că am început să citesc seara, după ce fură zăvorâte ușile cazărmii, și că n-am lăsat-o din mână toată noaptea, până în revărsatul zorilor. Era un număr dintr-o revistă, care mi-a părut atunci un mesaj din altă lume; existența mea trecută îmi răsări deodată limpede și viu în fața ochilor și, după cele citite, încercam să-mi dau seama cât de mult rămăsesem în urma vieții și dacă cei de acolo apucaseră să înainteze departe în lipsa mea; încercam să le ghicesc frământările, să aflu ce probleme îi preocupă. Mă agățam de fiecare cuvânt, încercând să pătrund cu grijă înțelesul slovelor; citeam printre rânduri, mă străduiam să găsesc deslușirea tainică și părerile asupra trecutului care-mi era cunoscut; căutam urme cu privire la tot ce ne frământase și ne preocupase pe vremea mea; și cât de trist am fost când a trebuit să-mi mărturisesc că eram străin de viața cea nouă, că nu mai aveam o legătură vie cu societatea!

Trebuia să înnod această legătură, să fac cunoștință cu noua generație. Mă năpusteam avid mai ales asupra articolelor semnate de vreo cunoștință, de un om care-mi fusese cândva apropiat… Dar cele mai multe nume îmi erau necunoscute; alți oșteni intraseră în luptă; eram dornic să-i cunosc pe toți și mă simțeam deznădăjduit că aveam la îndemână atât de puține cărți și că-mi era atât de greu să mi le procur.”

Închei printr-un citat din această minunată carte, care spune multe despre esența interioară a lui Dostoievski: “Omul neînsuflețit de nici un țel, de nici o speranță, se preschimbă adesea într-un monstru.” – pe Dostoievski, speranța de a trăi clipă eliberării și de a reveni la iubirea sa pentru literatură și artă, această experiență atroce din temniță, unde adesea oamenii renunța la toate țelurile și devin cu adevărat monștri, pierzându-și orice speranță, l-a transformat într-un geniu incontestabil, în unul dintre cei mai mari scriitori din toate timpurile.

By |2018-01-02T04:24:09+00:00December 7th, 2017|0 Comments