Oblomov – I. A. Goncearov

Am terminat de citit Oblomov. N-am cuvinte.  Nu pot spune decât că e una din acele cărți pe care le voi purta cu mine până-n mormânt. Un semn de alarmă uriaș pentru viața pe care o duc. Știam cam spre ce mă îndrept, dar aici văd exact. Mi-am citit biografia în atâtea pagini! Dar nu, sunt convins că încă am pasiune, că încă mai pot exploda (ce ins eram la 20 de ani! îmi ardea sângele pentru orice idee! mă certam cu toată lumea, eram o avalanșă, mă contraziceam cu Buddha, tipam la el! acum oftez…). Nu, eu voi avea alt destin! Sunt prea orgolios, iubesc prea mult pasiunea, sunt prea obsedat, prea îndrăgostit de tot ce e arzător, exploziv, ca să cad în groapă așa moleșit,  e cu neputință ca eu “să mor degeaba” . Gata, să înceapă viața! Mișcare, activitate, frenezie! Dar încotro să te îndrepți, din moment ce nu crezi în nimic? Și iarăși melancolia curge prin vene și-mi calmează orice nebunie, și iarăși rămân tâmpit într-o stare de contemplație  paralizantă, simțind pe obraji adierile unei nostalgii nedefinite… Trebuie să mă scutur, nu se poate trăi așa. Ori mă scutur, ori mă sinucid.  Trebuie să trăiesc precum fac sex, cu acel elan demonic-ceresc, cu acea poftă, nebunie și obsesie, ca un fulger pătimaș, să trăiești și să respiri Devastator… Nu accept să duc o viață de anemic, de apatic, de vierme inutil, de ins care de dimineața până seară nu simte nimic – o viață de mine din ultimii doi-trei ani… Trebuie să revin la viață, viața vie pe care o trăiam înainte, când eram furibund, nebun… ah! Doamne, oferă-i din nou semnul exclamării sufletului meu împietrit într-o melancolie apatică, nu mă lăsa să adorm definitiv!

“Oblomov căzu din nou pe gânduri.  «Acum ori niciodată! » Ascultând chemarea disperată a minții și a forței, își dădea seama și cântărea că-i mai rămăsese niște voință. Se gândea încotro s-o îndrepte, în ce să bage acel rest anemic. După niște gânduri chinuitoare înșfăcă tocul, scoase dintr-un ungher o carte și într-o oră vru să citească, să scrie și să regândească tot ce nu citise, nu scrisese și nu gândise în zece ani.”

By |2018-01-30T12:11:04+00:00January 30th, 2018|0 Comments

(creangă solitară – Bogdan Liviu)

iată, zice,
o creangă care şi-a abandonat arborele,
nu-şi mai salută nici rudele nici prietenii,
s-a-nşurubat în pământ şi
din întunericul său cresc stele –
păcat, zice,
sunt la fel de singure ca ea.

By |2018-02-13T15:06:56+00:00January 28th, 2018|2 Comments

28.01.2018

Şi poate c-aşa ți-a fost dat a trăi – să te târăşti prin viață-n fiecare zi, cu regretul că te-ai născut, bucuria că eşti, şi disperarea că nu vei mai fi.

By |2018-01-28T15:29:18+00:00January 28th, 2018|0 Comments

oameni la care ne gândim și care apar deodată

Ieri  mâzgăleam un text despre băieții care dau cerere de prietenie altor băieți pe Facebook, deși n-au nimic în comun cu ei, și spuneam că eu, din motive naturale, ofer cerere de prietenie doar fetelor care mi se par interesante (și în timp ce scriam asta, mi-am adus aminte fix de una din acele fete cu care nu mai vorbisem de vreo doi ani cred). Peste două ore îmi scrie, iar în mesajul ei apare “poate universul vrea să atentez la singurătatea ta”. Textul respectiv apăruse în news feedul a vreo 170 de oameni din 2 000 care au apreciat pagina. Vreo cinci din ei l-au citit realmente. Unul din cei cinci a fost ea, care sunt convins că mă citește o dată la șase luni. Cum e posibil? Și ce sens are intersectarea asta? Înțeleg telepatia dintre oameni atunci când ai cât de cât contact cu ei, am pățit asta, energiile se reîntâlnesc și se sincronizează, dar când rupi total contactul cu un om, cum e posibil să apară apoi la două ore după ce te-ai gândit la el, să rupă tăcerea după doi-trei ani? E ca și când te-ai gândi la un aproape străin cu care n-ai mai vorbit de ani de zile și el ți-ar scrie după două ore.

Tot ieri, înainte să adorm, îmi dă like la ceva o anume Andreea.  Era o Andreea cu care n-am vorbit niciodată și căreia probabil îi plăcea ce aberez pe-aici. Dar când apăruse notificarea cu apreciereaa, inițial am crezut că e altă persoană, una pe care o cunoșteam. Și mă duc cu gândul la o altă Andreea, cu care n-am mai vorbit tot așa de foarte multă vreme și cu care am avut un contact de vreo două săptămâni. Azi, când mă trezesc, văd că acea Andreea îmi dă like la nu știu ce postare.  Din nimic! Și ea, sunt convins, citea tot așa, cam două texte pe an din ce scriam. Care erau șansele să reacționeze fix la câteva ore după ce m-am gândit la ea, după atâta vreme de vid absolut?

Ce sens au toate astea? Cum trebuie să gestionăm astfel de momente? Cu ce îi poți fi de folos omului care a apărut, ce rol trebuie să ai în viața lui? Fie și în ziua, fie și în clipa aia, apoi să pleci iarăși definitiv? Ce ai de făcut când ești victima unei astfel de întâlniri îmbrăcate în miracol? Cred că nu trebuie să se întâmple nimic, cred că n-are niciun sens, nu unul omenesc cel puțin. Însă dacă îndrăznesc să sper într-o energie universală, conștiință cosmică sau mai știu eu ce, reușesc s-o fac tocmai prin astfel de clipe, ale unor astfel de întâlniri, de intersectări extrem de sincronizate, care vin dintr-un neant infinit. Pur și simplu trebuie să trăiești intimitatea respectivă – în primul caz i-am relatat fetei care mi-a scris despre întâmplarea asta, în al doilea, pentru că intersectarea s-a manifestat diferit și ar trebui ca eu să îi scriu, nu știu dacă trebuie să îi scriu despre acest lucru sau să trăiesc doar eu acea intimitate, poate că pe ea n-o privește, poate că doar eu aveam nevoie de această energie – dar poate tăcând ești un ticalos, poate că ar face-o să zâmbească, să creadă în subtilitatea și profunzimea fibrelor mistice ale acestui cosmos, sau să le redescopere, sau să și le confirme, că am o bănuială că și ea are o deschidere spre mistic. De altfel, nu-mi amintesc să fi admirat vreodată vreun om care e doar ateu, mereu m-au atras femeile care aveau o deschidere mistică față de lumea în care trăiesc. Visul, miracolul, energia, spiritul, imaginația – iată prin ce cuvinte îi intuiesc urmele pașilor lui Dumnezeu. Ăsta și cred că e rolul acestor intersectări are apar în viața mea din nimic,  ca atunci când voi avea clipe când iar nu văd dincolo de cimitir, să-mi aduc aminte de aceste întâlniri cu rădăcini în altă sferă – clipe născute într-o lume străină de mormânt…

By |2018-01-28T10:07:34+00:00January 28th, 2018|0 Comments

Despre ceartă

Mi-am adus aminte de cuvintele unui prieten de-acum ceva luni, care-mi spunea, aproape cu reproș: “Pe tine nu te-am văzut niciodată să te superi și să te cerți cu cineva.” Inițial am crezut că exagerează, apoi, tot reflectând, îi dau dreptate. Cred că a te certa înseamnă a crede în viață, a te lua în serios, a îți da importantă; în spatele oricărui scandalagiu, se ascunde un optimist extrem de prins în rolul pe care i l-a dat viața. Nimic mai pozitiv în viață decât cearta! Ce energie dansează în aer în clipa când două suflete țipă unul la celălalt, cât de profund intri în rolul vieții de zi cu zi, ce îmbrățișări dulci ale idealurilor se contopesc în acele contradicții agresive, în acele urlete ale neînțelegerii! Privindu-mă în oglindă, aveam toate caracteristicile unui scandalagiu: fire radicală și absurdă, înflăcărată până la isterie, energie copleșitoare, megaloman până la paroxism – totul era de partea mea! Dar de la 19 ani moartea mi-a tăiat pe viață tot elanul meu de scandalagiu. Când ți-e conștiința zi de zi în cimitir – ce sens mai are să ridici vocea la un alt biet om care va cădea în groapă în curând? Avem o soartă atât de cumplită, încât mi-e milă chiar și de cei care mă înjură. Totuși, deși pare absurd, cred că cei care se ceartă sunt cei care cred în viață, ei sunt adevăratele motoare ale vitalității. Pe când eu, odios de detasat de lume, împăcât cu toate din resemnare, mă tarasc pe străzi oftând – un Buddha involuntar și melancolic. Și când mă gândesc că există oameni care caută să lucreze cu ei să nu se mai certe cu ceilalți oameni – vai, dacă ați șți câtă viață pierdeți! Mi-aș da un an de viață pentru a mă ridică o oră la grandoarea unei contradicții agresive. Să fii pe cale de a nu-ti mai aparține, să lupți pentru ideile tale în dialog cu celălalt atât de profund încât toată ființa ta să tresalte și să ardă de dorința de a îl învinge pe celălalt. Ce furie în privire! Ai putea decapita miliarde de oameni printr-un clipit. Pe când eu, cocoșat de conștiință, las de la mine. Și cum aș putea să nu las, din moment ce de ani de zile nu mai am un eu? Tot ce-a rămas din mine e o flașnetă a banalului dezastru universal. Mă gândesc la Socrate, cât era de disperat să găsească o ceartă! Zi de zi, neîncetat, alerga pe străzi după dialog. Realmente hărțuia oameni pe stradă invitându-i la discuții. Spera ca un obsedat că poate va întâlni în sfârșit pe cineva care-l va scoate din minți. Cât de mult și-ar fi dorit să țipe la un interlocutor, ce puțin îl hrăneau acele victorii amare ale conversațiilor, cât de puțină plăcere îi ofereau scenele când își surclasa adversarii cu liniștea sa înțeleaptă – nu asta voia! Puțin ii păsa de cine va câștiga dialogul, tot ce-și dorea era că măcar pentru o clipă să se enerveze

Nu “stiu ca nu stiu nimic”, ci “simt  nu simt nimic” – iată adevărata înțelepciune socratică

By |2018-01-28T00:32:40+00:00January 27th, 2018|0 Comments

27.01.2018

Întotdeauna mi-au displăcut oamenii care îmi oferă cerere de prietenie după ce-am vorbit din politețe cu ei pentru prima oară in viață pe la o petrecere. Ce i-a marcat pe ei în acele platitudini absolute încât să dorească să explorăm drumul prieteniei împreună? Ce puțin prețuiesc ei prietenia, cât de uşor e să le fii apropiat! Bine, să zicem că ei nu dau doi bani pe cercul de prieteni de pe Facebook şi vor să aibă în lista de prieteni o turmă de oameni care să fie în număr cât mai mare.
Fie şi aşa, judecând după postări, nu ai mai nimic în comun cu ei. Şi totuşi, cererea apare imperturbabil. Oare de ce? Eu dădeam cereri fetelor care mi se păreau interesante, din motive naturale, dar ca să dau cerere unui băiat cred c-ar trebui s-avem o conexiune uriaşă. Altfel, de ce să te complici? Ca heterosexual, la ce te-ajută prietenia cu un băiat cu care nu rezonezi spiritual? Iese din calcul sexul, spiritual zero, deci totul e nul. Apoi mă gândesc că poate se agățau de mine aflându-se într-o profundă singurătate şi aveau nevoie de un om vag inteligent şi cu ceva umor, alături de care pot discuta altfel, şi-mi amintesc de cât de ticălos sunt să-i acuz de superficialitate doar pentru ca nu sunt la fel de retardați emoțional ca mine şi nu le place enorm să fie Singuri. Până şi majuscula asta de la singuri, ce strident o pun, cu câtă lăcomie şi prost gust, cât prețuiesc solitudinea! Sunt un supraom, un poet, un ins fecund în singurătate? Nici vorbă! Doar un golan mizantrop, o jigodie megalomană.

By |2018-01-27T20:58:38+00:00January 27th, 2018|0 Comments

Adio, scrisori! Cum vor arăta romanele rusești de azi înainte

A sosit clipa să ne luăm adio de la corespondență. În noua eră digitalizată, mesajele se trimit instantaneu prin intermediul internetului. Asta schimbă totul. Inclusiv acele romane pe care le citeam cu drag și în care aveam parte de scrisori care se întindeau pe trei-patru pagini. Firește, doi-trei rătăciți romantici încă vor mai scrie scrisori, însă restul lumii va opta pentru mesajele transmise prin internet. Ca să ne dăm seama de diferența romanelor de azi față de cele de acum un secol, iată două exemple de cum vor arăta romanele rusești în era rețelelor de socializare:

INSTAGRAM

Nu bătuse încă ora cinci când Varvara Ivanovna primise un mesaj de sponsorizare pe instagram de la prințul Afanasi Mihailovici Karatsev. Acesta, stăpân pe treizeci de mii de suflete în moșia sa din Selotovskaia, deținea drepturile majoritare ale unui brand din care,așa cum aveam să aflăm mai târziu de pe twitter de la generalul în retragere Ivolkin, “tot Petersburgul se adapă”. Numele brandului era Stalinskaia. Prințul avusese tratative și cu cei de la Smirnoff, însă aceștia ceruseră patru sute de mii de ruble în asignate pentru a intra în tratative cu prințul. Deși avea suma, prințul se simțise jignit de felul cum fusese tratat și refuzase orice negociere, afirmând că “Eu alăptez întreaga Rusie, iar lacheii ăștia îmi cer ruble ca să stea cu mine de vorbă. Nu, domnilor! Nici gratis nu mai fac afaceri cu voi, canaliilor!”. Și, pentru a se liniști, prințul intră pe Snapchat și-și făcu un selfie cu efectul acela care-i oferă chipului omenesc urechi și nas de căprioară, efect atât de binecunoscut de burghezia rusă, mai cu seamă de domnișoarele de la pension care se fotografiază în chiloței și promovează cafele, ceasuri, parfumuri, ceaiuri, pudră de proteine sau salată de roșii.

Consider că este necesar să-i aduc la cunoștință scumpului nostru cititor de scroll, că relațiile prințului cu Varvara Ivanovna nu erau tocmai armonioase, de când aceasta, refuzând să-i promoveze mazărea pe instagram, semnase un contract pe șase luni cu rivalul său, consilierul gubernial Scalpilov, care deținea toate drepturile de la Pantene. Varvara Ivanovna nu luase decizia din ură pentru prinț, dar cum deja făcea reclamă la Nivea For Slavs, postând pe instagram poze în care ținea între fese o sticlă de Nivea, considera că “la o adică, pot să-mi folosesc fundul pentru Nivea, iar sănii pentru Pantene – ce idee strălucită! Fără-ndoială că mă înham la un proiect care necesită o doză infinită de oligofrenie, dar eu mereu am fost ambițioasă! #instavibe #nopainnogain”.

Intrând pe instagram, prințul dădu să-i scrie Varvarei Ivanovna (contul ei de instagram era niznaievna.verheevskaia). Cum aceasta, de când se certase cu fostul ei prieten, iobagul Flocearov, un ins a cărui constituție îi câștigase titulatura de “fiu al peșterii”, ei bine, de când se certase cu el, aceasta își ținea contul pe privat. Setase, ce-i drept, ca doar cei care trăiesc pe lângă podul Verhovonskaia să-i poată vedea profilul, dar aici era vorba mai degrabă de promovarea ei, întrucât voia să lucreze și cu “ojă, căci îmi place să mă dau cu ojă. Da, da, ar trebui să lucrez cu Ojeria de pe lângă podul Verhovonskaia!”. În fine, dându-i follow pe instagram și fiindu-i acceptată inițiativa, prințul se năpusti la chat cu domnișoara Ivanovna. Am tradus din limba rusă pentru ca cititorul nostru să poată înțelege conversația și, de ce nu, pentru ca eu însumi să o pot scrie.

“Mult stimată @niznaievna.verheevskaia.” – ne oprim puțin pentru a face precizarea că, așa cum cititorul a putut observa și în acest caz, prințului îi plăcea să-i dea tag persoanei cu care vorbea chiar în mijlocul discuției cu aceasta. Era, pare-se, o ciudățenie a firii lui. “O, Varvara Ivanovna, dac-ați ști de când vă caut! Am luat la rând toate tagurile de Nivea să văd postările dumneavoastră – și, ce credeți, scumpa mea @niznaievna.verheevskaia? Nimic, curat #nimic! Dar să trecem peste, știu că nu va plac discuțiile cu înflorituri și patetism, de altfel, nici mie… (și aici prințul se întristă cu un emoticon). Ce rugăminte am eu la dumneavoastră, Varavara Ivanovna – dacă mi se îngăduie, firește, a va putea ruga, eu, îngerașul meu, am venit așa, într-o doară, la o adică, știți, eu, nu numai că… dar.. și să nu credeți că… ei, dar ce să mai vorbim! Vreți sau nu vreți?”

Varvara Ivanovna: “Sal prințe. Cf? Cmz? Bănuiesc că faceți referire la băutura dumneavoastră? Mărturisesc că am băut chiar ieri o sticlă cu prietena mea în timp ce nu ne gândeam la nimic, așa cum obișnuim să facem de când ne-am născut, și am luat hotărârea să vă caut pentru a discuta mai pe larg chestiunea, astfel că mesajul dumneavoastră mă bucură nespus. Spun nespus nu pentru că sentimentul ar fi profund, ci pentru că sunt prea înapoiată și lipsită de vocabular pentru a descrie sentimentul.”

Afanasi Mihailovici: Într-adevăr, voiam să vă propun să promovați sticla de Stalinskaia. O, nu va speriați, îngerașul meu! Știu că aveți sânii și fundul ocupați (am aflat de la asesorul de colegiu Vanilovski, c-aveți contracte semnate pentru fund și sâni), și eu, bunăoară, niciodata n-aș îndrăzni să atentez la bunăstarea celor două componente spirituale ale ființei dumneavoastră. Însă, vedeți dumneavoastră, Varavara Ivanovna, stăteam așa și mă gândeam, și mai trăgeam cu urechea prin ziare, să văd ce spune gura lumii – de altfel, ce să mai vorbim? chiar despre gură este vorba! -, și mi-am spus: “dar gura, gura , scumpa ei gură!… La început a fost Cuvântul…o, pe toți sfinții! De mi-ar oferi gura ei…” Și iată-mă aici cerându-va să-mi sugeți sticla în postări! Închipuiți-vă, ca la dentist! Așa vreau să stați! Managerul meu, Ostrovski, vă poate oferi trei patru exemple de fotografii în care dumneavoastră vă prefaceți că beți și că vă place ceea ce beți. De altfel, chiar vă place! Apoi, -cine știe?-, poate scoatem și o reclamă, un mic clip – sau, de ce nu? – , poate facem un întreg film, imaginați-va: eu, dumneavoastră și Stalinskaia -cine ne va opri? cine, va întreb, va îndrăzni să viseze numai să concureze cu noi?! De altfel, nu aștept răspuns chiar acum, înțeleg că propunerea e, totuși,  cam… adică nu se cade așa, deodată și… bineînțeles, am luat în considerare buna cuviință, și sunt primul care să-și ceară iertare dacă situatia o cere, însă eu, una peste alta… și, de altfel, știți doar, eu sunt gata să… ei, ce spuneți, acceptați?

Varvara Ivanovna nu răspunse. Avea obiceiul să dea scroll pe instagram în timp ce vorbea cu ceilalți și în viațareală, dar și pe instagram. De regulă, ea nu făcea diferența dintre discuțiile din realitate și cele de pe instagram, iar când se afla pe stradă și observa oameni bizari care o urmăresc, ea considera asta că pe ceva normal și îi considera pe acei psihopați drept folowerii, urmăritorii ei, oameni de care promovarea ei depindea. Se îmbrăca provocator pentru a le mentie interesul viu și se bucura de fiecare dată când întâlnea câte o privire de criminal pe trotuar.

După ce termină de revăzut pentru a șaptea oară aceleași fotografii cu mâncăruri, uscătorii, costumatiii sexy, unghii și fete în colanți promovând cu fundul o viață sănătoasă și dietă optimă sugând lasciv acadele din broccoli, reveni la discuția cu prințul.

“Nu știu ce să zic, printe. Citesc și recitesc, și, vă mărturisesc, uit tot ce-mi scrieți până termin de citit ce-mi scrieți. Oare pentru că nu înțeleg ce-mi spuneți?” se gândi Varvara Ivanovna.

Prințul își dădu seama cu cine-avea de-a face și se plie pe situație:

“Ceea ce vreau să va întreb este, scumpa mea @niznaievna.verheevskaia, vreți bani?”

Aici, Varvara Ivanovna, de parcă deodată totul ar fi fost limpede în mintea ei și i s-ar fi luminat creierul, înțelegând deodată totul și asimilând în întregime toate cuvintele și ideile aferente, răspunse însuflețită: “Da, vreau bani!”

Afanasi Mihailovici: “Perfect! O, cât mă bucur! Nici nu șțiți ce fericire îmi faceți cu dorința dumneavoastră, Varvara Ivanovna! O, cât îmi doream să vreți bani! Dar ajunge, nu vreau să vă mai rețin, mâine, ne întâlnim la mine, la orele 18:00, după Hristos.” – trebuie spus că, din dorința de a fi cât mai exact, prințul adăuga mereu lângă ora unei întâlniri, era în care trăim, pentru că, spunea el “nu vreau să am vorbe la proces”, cine și de ce l-ar fi dat în judecată și cum s-ar fi putut rătăci celălalt dacă el n-ar fi indicat era în care trăim, asta numai prințul o știa. “Ce te rog eu, continuă prințul cu patos, tutuind-o pe Varvara, dacă nu ti-e greu, până mâine, stai așa cu sticlă în gură și rotește-o, pentru că eu, dragă mea @niznaievna.verheevskaia, vezi tu, am o conduită profesională, o, dacă vrei, etică a profesiunii, ba chiar – de ce să n-o spunem? – profesionalism, da, am profesionalismul în sânge, și vreau să o ții în gură astfel încât sticla să nu fie rănită, să nu i se simtă dinții, iar buzele să se plieze ca într-o îmbrățișare… De fapt, știți ce, Varvara Ivanovna? Mâine vin chiar eu la dumneavoastă la ora 18:00 că să va arăt personal! Până atunci, deschideți gura cât puteți de tare. Scoateți limba și, uitându-va la un tablou, sau o carte, sau ceva care va lasă cu gură căscată fără să știți de ce, spuneți: “AAA”, și mai tare, și mai tare, și mai tare, cât puteți de tare! Nu va sfiiți de saliva care cade, pentru nimic în lume nu închideți gura – aici e toată cheia! – o să va edificati mâine cu toate. O, abia aștept! Ce parteneriat sublim! O, ce viitor vom avea! Pe mâine, pe aproape azi, mult iubita mea @niznaevna.verheevskaia!

Dar Varvara Ivanovna nu răspunse. Stătea în fața laptopului privind o fotografie cu bani și, salivand pe tastatură, ținea gura deschisă, într-un “AAA” care-ar fi făcut fericit pe orice bărbat pasionat de afaceri.

FACEBOOK:

Igor Nekrasov, felcer in gubernia S., isi facuse cont de Facebook. Mama sa, Agafievna Nekrasov, ii spunea sa se fereasca de asemenea indeletniciri intrucat nici mama ei, nici bunica mamei sale  si nici mama bunicii  ei, si nimeni pana la Adam si Eva nu folosise aceste uneltiri ale diavolului, cum le numea ea. “Unde s-a mai pomenit”, spunea Agafievna inciudata “sa vorbesti cu omul printr-o masina”, si, continuand sa deretice prin casa, se-nchina bunului Dumnezeu si-l ruga sa-i ierte pacatele “ratacitului sau baiat caruia i s-au murdarit mintile de la draciile alea la care butoneaza”.

Dar Igor, desi avea 17 ani, avea acea personalitate de om care intelege ca are parinti submediocri si evolueaza pe cont propriu, nedand  doi bani pe ce cred parintii, pe care ii respecta “teoretic”.

In fine, una peste alta, Igor ajunse acasa. Asta insemnand “Home”, caci el era inca in trasura spre aprozar. Dar avea smartphone si asta ii permitea sa fie “Acasa”, pe facebook. Dand pe “Home”, lui Igor nu-i aparea nimic. Nu, nu era o eroare. Nu era cazul sa ia masuri drastice, sa dea “sign out”, si sa se logheze iar. Pur si simplu n-avea prieteni, nu avea cum sa primeasca acele postari cu pisici de care se bucura societatea aristocrata, care, la drept vorbind, aproape in intregimea ei era analfabeta. Nu putea nici sa primeasca gandurile profunde ale vreunei “famme fatale”, care isi incepea discursurile suspinand un “Buna dymyyyy <3”, fotografiindu-si cafeaua de dimineata care, iata, de parca insasi pronia cereasca s-ar fi cuibait in cana ei, avea o forma de inimioara. Ce lovitura pentru aceasta domnisoara care avea in sfarsit ceva de spus! O, cana de cafea binefacatoare cu zatul in forma de inima, slava tie si tuturor celorlalte cani care-au salvat femeile de la ganduri! Nimic din toate aceasta. La Igor domnea linistea. In news feed-ul lui era pace. Nimeni nu injura partidele politice. Nimeni nu posta meme despre “acel moment cand”, sau  “tag unui prieten care”, si nimeni nu comenta ca un oligofren dand tag acelui prieten cu care s-a impiedicat pe scari candva, adaugand apoi mii de emoticonuri in care rade cu lacrimi. Nu, la Igor toata lumea era la locul ei, educata si cultivata, cu bun simt, eleganta si cu un umor colosal, da, la Igor, in acel alb infinit in care nu traia nimic, toata lumea era ideala. Dar Igor se simtea prost in compania desavarsirii, nu in sensul ca era indispus, ci literalmente se simtea un prostovan pe langa acea companie selecta, asa ca voia sa adauge prieteni carora sa le starneasca invidia cu viata lui falsa pe care o va atasa pe Facebook, cu calatoriile sale pe care le va face doar ca sa vada ceilalti ca merge prin locuri. Intampina, totusi, un obstacol: nu stia sa adauge prieteni. Mult praf de la copitele calului trasurii care-l conducea spre aprozar inhala Igor pana sa-si dea seama cum adauga prieteni. Dar, intr-un final, reusi. “Evrika!” ar fi spus Igor daca era corporatist. Sau “Bingo!” daca era o fata fara imaginatie.  Dar nu era nici corporatist, nici fata fara imaginatie. Igor era doar cel mai bun prieten al lui Kolev Vanariotov, sau Kolea, cum ii spunea Igor. Acest Vanariotov avea doua conturi de Facebook. Unul pentru a scrie si a-si aprecia postarile singur, celalalt pentru a lasa comentarii prin care sa se contrazica, sa opuna o firava rezistenta, laudandu-se totusi in comentariu, dar in acelasi timp nefiind intru totul de acord, pentru a-i oferi ocazia celuilalt cont, autorului articolului, sa straluceasca intr-un raspuns care era deja gandit dinainte de Vanariotov, si caruia si celalalt cont, cel al comentatorului umilit, ii oferea comentariului lui Vanariotov, cel prin care ii raspundea umilindu-l pe “contestatarul” Vanariotov, binemeritata apreciere. Astfel, credea Kolea, toti ceilalti care ii vor citi textele si comentariile vor intelege ce inseamna sa ai un dialog cu el, si, ingroziti de splendidele sale raspunsuri in care isi umilea adversarul, ei se abtineau sa comenteze, supunandu-se in a-l venera. Prietenia lui Igor cu Kolea data inca de pe vremea Yahoo Messenger, cand Kolea, il vazuse intr-o conferinta in care se dezbatea “cine e fata si e din Verhovonskaia si ii place poza mea de profil sa-mi dea add!”. Kolea daduse add, desi nu ii placea poza de profil a lui Igor. De altfel, asa au si inceput cei doi sa vorbeasca. “Buzz!”, a spus Igor. (Pe Yahoo Messenger, paturile sociale importante dadeau buzz inainte sa salute, zguduindu-si din prima interlocutorii) “Nu-mi place poza ta.” adauga Igor. “Dar oricum nu-mi plac baietii, adica, daca sunt chipesi si au o oarecare carisma… bine, nu intr-un sens, ci asa, ca idee, de amorul artei, altfel, eu niciodata n-as…intelegi tu?”

Dar Igor nu intelegea. “Da, inteleg.” spuse. Tocmai pentru ca nu intelegea ideile liberale ale lui Kolea, Igor il considerase de-a dreptul gay. Iar persoanele gay ii inspirau teama lui Igor. “Nu stii cum…” Si sarea de fund in sus, ingrozit. Iata sentimentele lui Igor in prima clipa cand a discutat cu Kolea. Cei doi aveau sa discute mult si, dupa ani de prietenie messengeriala, au ajuns chiar si pe hi5, si, iata-i acum, prin demersul lui Igor, prieteni si pe Facebook.

Dupa ce-i accepta prietenia, Kolea se grabi sa-i scrie prietenului sau: “Vezi c-aici e chatul. :))”

“Stiu. :))” zise Igor. Dar nu stia. Si nici nu radea.

“Ai sa-mi dai si mie trei ruble pana maine?” – intreba Kolea, degajat, pentru a-l face pe Igor sa se integreze cat mai repede in felul cum se discuta pe Facebook si in genere sa constientizeze rolul mesajelor instante ca granulele de ceai, prin care poti avea discutii extraordinare si profunde cu oameni fabulosi pe care altfel nu i-ai fi putut intalni, sau poti cere favoruri prietenilor pe care intri sa-i intrebi “hey, ce mai faci?” fara sa te intereseze ce mai fac, iar apoi astepti o secunda sa spuna celalalt ceva apoi adaugi “aha, okay… apropo, ai sa-mi dai si mie…” si uite-asa comunicarea a ajuns la desavarsire.

“Da” raspunse Igor. Dar nu avea. Insa voia sa se imprumute ca sa-i ofere bani lui Kolea. Nu-l putea refuza niciodata si Kolea stia asta. Si mai stia ca nu are bani si ca se va imprumuta.

“Nu mai vreau”, spuse Kolea, parandu-i rau de prietenul sau pe care nu voia sa-l ingreuneze. “Oricum, aveam nevoie de 10 ruble”, adauga el.

“Numai bine, chiar 10 aveam! Iti pot da 10.” spuse Igor, ingrozit ca trebuie sa faca rost de 10 ruble.

“Ok.” adauga Kolea cu profunzime si demnitate, ca un bun amic.

La saptamani bune de la aceasta intamplare, Igor devenise dependent de acest instrument al diavolului, cum il numea mama sa. Nu era zi in care sa nu stea pe Facebook. Se masturba si se intrista apoi ca n-are prietena? Nici o problema! Facebook-ul ii sarea in ajutor. Aici putea vedea vietile altor oameni cu care n-are nimic in comun si, luand parte la ipocrizia vietilor lor, se simtea ca intr-o comuniune, avea un sens, avea o familie, apartinea de ceva. Apoi se ducea sa se masturbeze iar, de drag, voia sa faca sex cu noul sine, acela al unui membru al unei familii in care domneste  egocentrismul, megalomania, mediocritatea, putregaiul sufletesc si minciuna.

Cate statii de metrou n-a pierdut Igor tot stand la acel scroll in care postarile aratau “1 hour ago”, “10 hours ago”, “2 days ago”, ajungand, poate, pana la “one life ago”, intrucat usor usor isi pierdea viata. Si chiar si-a pierdut-o, cum avea sa afle Kolea dintr-o postare a mamei lui Igor care blestema aceasta dracie care-i omorase copilul (Igor facuse apoplexie de la o postare a unui atare Bogdan Liviu in care erau ironizati oamenii care-si dau singuri like la fotografiile de profil).

Nu stim daca din cauza Facebook-ului demonic si pedeapsa lui Dumnezeu a murit Igor, cert este ca viata, la curent cu toate noutatile si avand ea insasi (la fel ca noi toti de plictisita si mediocra) cont pe toate retelele de socializare, ii daduse block.

Moartea, in schimb, il adaugase. Ce-i drept, intr-o alta retea, care nu era deloc de socializare. Intr-un loc fara like-uri, orgolii, prostie, politica, un loc fara pisici si oligofrenie. Un loc in care vom intra, candva, toti, abandonand toate aceste roluri inutile pe care ni le-am asumat, toate aceste vieti pe care nu le traim si pe care mimam ca le avem pentru a ne lauda in fata altor forme de viata artificiale – semenii nostri.

Epilog:

Kolea postase un text transmitand condoleante familiei lui Igor si laudandu-si prietenul.  Cu celalalt cont, Kolea comentase contrazicandu-se si blamand mesajul, acuzandu-se ca “e prea bun, ca Igor nu era tocmai ingerul pictat de el, de altfel, extraordinar de  frumos, si se vede ca, probabil, Kolea e cel mai mare scriitor din toate timpurile, dar ca, totusi, Igor nu merita acele randuri”, insa tot Kolea prin primul sau cont,  “cel bun”, care simboliza prima viata, cea in care voia sa traiasca, cea pe care o construia asa cum voia sa apara in ochii celorlalti, ii raspunsese celuilalt sine care comentase cu rautate, cu o marinimie si intelepciune absolut coplesitoare, rugandu-l pe cel rautacios ca macar in astfel de momente cand el, Kolea, e devastat, comentatorul sa aiba o farama de intelegere pentru nenorocirea sa, asigurandu-l ca ii va sta la dispozitie pentru orice dialog, odata ce lacrimile vor inceta sa-i mai curga pe obraji si in suflet, primind aprecierea intregii societati de pe Facebook, care-i dadeau like-uri si share la text, fiecare sperand sa para sensibili in ochii celorlalti si dorind sa primeasca la randul lor aprecieri si laude pentru ceea ce dau mai departe.  Unii dintre ei, vazand ca nu primesc aprecieri pentru postarea la care-au dat share, au sters-o, postand, apoi, o fotografie cu pisici.

By |2018-01-27T11:31:19+00:00January 27th, 2018|0 Comments

Cum să rămâi modest

Acum ceva zile cumpărasem vreo 15 cărți şi începusem să mă mândresc cu biblioteca mea: “sfâşietor de puține, dar absolut esențiale: calitativ, intru în primele zece biblioteci din România”, apoi am văzut o poză cu Eliade. Ce monstru! Are mai multe cărți decât mai am eu zile de trăit. Am prostul obicei de a mă compara cu universuri, nu cu oameni. Mă raportez mereu la Dostoievski, Nietzsche, Cioran sau Eliade – e felul meu de a rămâne pe veci o nulitate. De fapt acum sunt arogant. În realitate, am nevoie să lucrez 16 ore pe zi timp de cinci decenii ca să devin o nulitate în raport cu ei. Momentan nu sunt nici vid. Şi ce dacă! Ce poate fi mai motivant decât gândul că poate pe patul de moarte îți vei câştiga dreptul de a îi saluta în gând pe aceia pe care i-ai iubit toată viața?

By |2018-01-26T14:02:31+00:00January 26th, 2018|0 Comments

Moartea lui Neagu Djuvara

Azi, la vârsta de 101 ani, a murit Neagu Djuvara. A trăit un secol! Şi totuşi, moartea lui e o pierdere uriaşă. La 101 ani, el era mai activ, producea mai mult pentru societate decât mine şi semenii mei, haimanale indolente, inşi care-au atins infinitul în lene, lepre de 25 de ani care nu fac absolut nimic. Să fii mai inactiv decât un om cu vârsta de un secol, ce ruşine! Eu ieri mă mândream că, după un deceniu, am reuşit să mă trezesc dimineața şi jubilam că mi-am făcut şi micul dejun. “Ce disciplină, ce organizare! Ia te uită, s-au făcut şi fulgii de ovăz cu banane şi zmeură, fix la ora stabilită! Fără-ndoială, sunt un ins colosal.” Măcar astfel de morți să ne trezească la viață şi, citindu-i pe el şi pe celelalte valori ale României (Eminescu, Nae Ionescu, Cioran, pe care Djuvara îl iubea enorm, Eliade, Noica, Eugen Ionescu, Mircea Vulcănescu şi atâția alții), să ne apucăm de treabă! “Deşteaptă-te, române!” – ce bine înțeleg acum! Când vom ieşi din această moțăială mediocră? Ce-ar fi dacă ne-am trezi, aşa, deodată, dacă am opri serialele, jocurile (sau ce naiba mai facem ca să treacă ziua şi să nu facem nimic) şi ne-am lua Timpul în mâini şi-am construi un Destin? Dar ceva îmi spune că ne entuziasmăm o oră iar apoi, moluşte puturoase, revenim la lenevia noastră abjectă, căscând până la lacrimi, alinați de cel mai josnic nihilism: “oricum nimic nu contează…” şi, regi ai inactivității, ne purtăm inerția ca pe o coroană, “noi nu ne mişcăm, n-are sens!”, şi-uite-aşa, ca nişte viermi orgolioşi şi apatici, ne ghidăm ziua spre seară şi seara spre dimineață, aşteptând adormiți ultimul somn… Ce ruşine! Tineri şi degeaba! Nici nu avem viața interioară suficient de arzătoare să ne sinucidem, pur şi simplu aşteptăm să cădem în groapă împinşi cu silă de Timp…

By |2018-01-25T16:34:07+00:00January 25th, 2018|2 Comments

Viața e frumoasă

O adiere de vânt se întruchipează pe un petec de pânză ce ține loc de geam ferestrei din mansarda blocului din față. Are marginile prinse sus, în dreapta şi-n stânga, dar jos e desprinsă şi respiră. Pare un bandaj pe rana unei nostalgii. Când bate vântul mai tare, bandajul apasă pe rană şi nostalgia sângerează dor – hemoragia unui suspin. Cu fiecare adiere se încovoaie ca pânzele unei corăbii la strigătul de groază al unei furtuni care abia şi-a omorât părinții. Deasupra ferestrei, pe acoperiş, doi porumbei obosiți care refuză să-şi ia zborul şi aşteaptă resemnați ultimul întuneric. Pe trotuar, plase târâte de mâini ofilite ale unor umbre cu capul plecat în neființă. Totul sub un cer care alăptează Melancolia. Deschizi geamul şi, cu un zâmbet jalnic, te apleci să-i şopteşti în gând pământului: “Aşadar, nu-i totul pierdut. Încă mai există clipe oportune să te sinucizi.” Dar n-o faci. Purtat de valul unui optimism morbid, aştepți încrezător apariția celorlalte clipe funebre. Asta-i tot ce ți-a mai rămas din viață: clipe de sublim sinistru, întâlniri cu amprentele morții – această eternitate bolnavă care se tratează cu cadavre. Din nimic, în dreapta ta răsare o privire energică, vivantă, şi doi ochi scânteietori îți luminează camera. E o fotografie cu Dostoievski. Închizi geamul, tragi draperia şi revii la citit. Viața e frumoasă.

By |2018-01-14T15:40:22+00:00January 14th, 2018|0 Comments