28.02.2018

Trei dimineaţa. Cotrobăi printr-un tabel cronologic pentru a culege, curios ca un pensionar, lista de lecturi a lui Friedrich Nietzsche.  Aflu că la 14 ani îi frecventa pe Lord Byron, Ralph Waldo Emerson, Laurence Sterne, Goethe, Ludwig Feuerbach. La 17 ani face cunoştinţă cu poezia lui Friedrich Hölderlin. La 20 de ani se înscrie la Universitatea din Bonn, pentru a studia teologia şi filologia clasică. La 21 de ani, în 1865, la un an după ce se înscrie la facultate, are prima dispută serioasă cu mama sa din cauza deciziei ferme de a abandona teologia. În februarie, la Köln, “probabil” frecventează bordelul – episod ce ar putea explica originea luetică a maladiei sale mintale şi reconstituit de Thomas Mann în Doctor Faustus. Din toamnă îşi continuă studiile filologice cu profesorul Friedrich Wilhelm Ritschl la Universitatea din Leipzig. ÎI descoperă pe Schopenhauer. Mă opresc. Pe un bilet de tren, îmi notez, rând pe rând, cu o minuţiozitate de ceasornicar: 14 ani: Byron, Emerson, Sterne, Goethe, Feuerbach; 17 ani: Hölderlin; 21 de ani: Schopenhauer. Apoi, energic şi entuziasmat, declam: “A sosit clipa! Să-ncepem, aşadar! Pe urmele lui Nietzsche!” Şi mă-ndrept spre bordel.

By |2018-02-28T01:58:50+00:00February 27th, 2018|0 Comments

27.02.2018

Când eram copii și iubeam, ne uitam la filme cu psihopați. Acum, când am crescut, psihopați fiind, ne uităm la filme cu oameni care se iubesc.

By |2018-02-27T09:46:29+00:00February 27th, 2018|0 Comments

Feodor Dostoievski, Idiotul

“Este adevărat, prinţe, că ai spus odată că «frumuseţea» va salva lumea? Domnilor, strigă el, adresându-se tuturor, prinţul susţine că frumuseţea va salva lumea! Iar eu susţin că asemenea idei frivole îi vin acum pentru că este îndrăgostit; mi-a fost de ajuns să-i văd faţa când a intrat adineaori, ca să-mi dau seama. Nu te ruşina, prinţe, ca să nu mi se facă milă de dumneata. Ce fel de frumuseţe va salva lumea?”
(Feodor Dostoievski, Idiotul)

By |2018-02-27T09:40:04+00:00February 27th, 2018|0 Comments

Emil Cioran, Caiete

“Ceea ce mi-a lipsit a fost voinţa de a crea o operă. Această neputinţă e datul spiritelor de mâna a doua.” – Emil Cioran, Caiete 1957-1972

La mine situația e și mai dramatică. În afară de unele clipe de exaltare patologică în care plănuiesc să o rup cu toată lumea, să dorm două ore pe noapte și să mănânc o dată la două zile și-n rest să lucrez, n-am nici măcar voința să iau în considerare ideea de a crea o operă!

By |2018-02-26T14:10:33+00:00February 26th, 2018|2 Comments

Cum te simți după un dialog intens cu un om drag

Nu există pustiu suficient de gol ca să oglindească vidul absolut pe care-l simţi după ce te retragi dintr-un dialog intens, de câteva ore, cu un om drag.  I te-ai oferit integral, ai erupt sufleteşte, te-ai dezlănțuit cu ardoare, ai râs, te-ai entuziasmat ca Jean-Jacques Rousseau în confesiunile sale, erai fericit, îi mărturiseai pasionat celuilalt diferite întâmplări ca într-o scenă dostoievskiană, aproape fără să respiri, îi ofereai sufletul bucuros că-l poate capta şi că e cu tine în acel univers, îi împărtăşeai lumea în care nu mai intrase nimeni de multă vreme, zâmbeai şi trăiai în paradis, erai exploziv, seducător, vivant, dominai dialogul dar nu asta te bucura, cât râsetele sincere şi pline de viaţă ale omului căruia i te “împărtăşeai”, te hrăneai cu o firimitură din bucuria pe care tu i-o ofereai, când, apoi, odată retras în singurătatea ta, ceva te izbeşte, un sentiment fulgerător şi întunecat te paralizează, priveşti aiurea, cu ochii goi, fără să ai un punct fix, şi te simţi consumat, epuizat, gol, cu sufletul ca o casă părăsită. Eşti revoltat de abandonul nejustificat pe care-l simţi, începi să îţi pui la îndoială propriile trăiri avute, loialitatea faţă de tine însuţi, să te acuzi de exagerări, să îl blamezi pe cel căruia i te-ai oferit că ţi-ar fi fost complice, că aţi stat împreună ca doi farsori, de dragul unei intimităţi care, analizată lucid, nu există. Începi să reiei discuţia, să te acuzi de epatări, maimuţăreli, de faptul că ţi-ai dorit atât de mult să fii intim cu celălalt, şi ai dorit atât de tare armonia şi bucuria sa, încât ţi-ai diluat personalitatea, vorbind pe placul său, căutând, ca un argat ce caută o mărire de salariu, să-l seduci, să-i intri în voie. Îţi reproşezi chiar că te-ai lăsat influenţat de entuziasmul simţit atunci când ajungeaţi într-un punct comun real din care -alt reproş- făceai o lume, c-ai făcut, aşa cum spunea o prietenă apropiată(?) mie, dintr-un punct al unei picturi, întregul tablou, că i-ai aşternut toată fiinţa în câteva ore de delir aprins, de discutii însufleţite. Ah, toată acea viaţă – cât de departe eşti acum de ea! Stai ca un judecător steril şi, împins de la spate de vidul care te înconjoară, de moartea rămasă în tine după atâta viaţă oferită în câteva ore, condamni la irealitate experienţe vii, trăiri, deformezi replici, dai sentinţe drastice unor evenimente drăgălaşe, schimonosind întregul dialog până într-atât încât, din focul de artifcii spiritual care a fost, s-a metamorfozat acum într-o discuţie forţată, mediocră şi fabricată. Din toată acea atmosferă explozivă, cu contradicţii scânteietoare, izvorâte din două suflete (aparent?) similare, a rămas acum, când eşti detaşat, sec şi gol, un small talk de periferie, şi te întristează gândul c-ai avut o discuţie stânjenitoare, de lift, căreia i-ai oferit caracteristici pe care nu le avea. Cavaler al adevărului, fanatic al sincerităţii în dauna fericirii, îţi promiţi solemn că niciodată nu te vei mai lăsa dus de val, că vei rămâne obiectiv şi detaşat, că nu vei mai munci involuntar pentru o discuţie care să-l captiveze pe celălalt, şi chiar îţi juri că, atunci când va iniţia un dialog -pentru că tu nicicând nu-l vei mai saluta-, niciodată nu-i vei mai răspunde jovial omului pe care “îl admirai” – deja vorbeşti la trecut -, când, deodată, îţi trimite un mesaj care te face să râzi, care-ţi umple sufletul de bucurie – era asigurarea de care aveai nevoie, garanţia întregului miracol conversaţional trăit acum câteva clipe. Entuziast şi senin, îi răspunzi la sms, şi, în timp ce-i scrii, suspiciunea faţă de reacţia ta şi sms-ul său încep să răsară şi să prindă contur în tine cu fiecare literă adăugată în sms, îi pui la îndoială nebunia, imaginaţia, te bănuieşti că i-ai idealizat umorul (construind în ce a spus el glume noi care să se ridice la standardele tale, oferind ton viu unei voci moarte), eşti ros de îndoieli ce se transformă uşor-uşor în certitudini dezolante, contrastul între omul uriaş pe care-l credeai şi oarecarele la-ndemână care este, te încruntă, iar odată ajuns la finalul sms-ului, îl ştergi categoric şi furios, revoltat de naivitatea reacţiei tale, de copilăria cu care ai căzut victima dorinţei tale de a vedea mai mult în celălalt, de a fi mai aproape de el decât eşti de fapt. Şi te-ntrebi: oare ai mai fi râs, ai mai fi avut discuţii aprinse, ai mai fi trăit vreodată o intimitate sufletească, ai mai fi făcut dragoste psihic, de n-ai fi fost, ca Don Quixote, în eroare, de n-ai fi crezut – din dorinţa de a fi adevărat, născută dintr-o realitate parţială – că celălalt e acolo cu tine în gând, că rezonaţi şi-aveţi dinamica valurilor mării? Trăieşti ani de zile cu ideea că un om îţi este apropiat, când, de fapt, asta se întâmplă numai pentru că tu faci – din oficiu – paşi spre el, că te depărtezi de tine mereu – involuntar, din dorinţa de a îl înveseli pe celălalt – bucurându-te totodată de zâmbetul şi de ceea ce trezeşti -mereu- în sufletul său. Fireşte, asta nu o faci cu toţi oamenii, nu eşti apropiat decât cu aceia cu care nu trebuie să cazi mai prejos de tine însuţi pentru a accede la intimitate. Rămâi apropiat doar de cei pentru care depărtarea dintre tine şi cel care eşti cu ei, nu e uriaşă. Dar cu cine eşti tu în mod absolut? Poate nici cu tine însuţi. Şi dacă -vai!- şi celălalt, ca un martir, se desparte de sine, din dorinţa de a fi mai apropiat de tine, diferenţa reală dintre voi doi e şi mai dezolantă. Dac-am rămâne amândoi pe loc şi nu ne-am mai transforma instantaneu când luăm contact – poate-am fi şi mai apropiaţi! Nici nu ştii ce e mai cumplit, ca celălalt să fi râs fals şi să fi mimat că s-a simţit extraordinar (deşi s-a simţit doar bine în realitate), sau să creadă că sunteţi apropiaţi, să se raporteze la tine ca la un om de interior, om din categoria sa de oameni şi -vai!- să îşi pună speranţe în tine – un străin…

By |2018-02-25T02:06:51+00:00February 25th, 2018|0 Comments

Despre grasele în colanți

Text scris acum vreo doi ani. Ce tiran sinistru! Sentiment de admirație și dezgust. Cum puteam să fiu așa? Să duci totul la extrem într-un asemenea hal! E un miracol că nu m-am internat. Pușcăria sau spitalul – iată ce m-aștepta. Și totuși, finalul e splendid, regăsesc în el toată esența mea. Una peste alta, mă regret. Mi-e dor de verva respectivă, când eram gata să arunc în aer cosmosul de la o grasă în colanți…

Grasele în colanţi – cancerul pământului. Vinovate pentru apariţia acestor izvoare de grăsime sunt prietenele lor atletice şi “neurâte” care ieşeau în oraş cu ele ca să pară frumoase, şi-apoi pentru că se simţeau vinovate că le exploatează şi pentru a nu le lăsa să se deprime prea tare încât să nu mai dorească să iasă din casă, făceau campanii de genul: “eşti frumoasă aşa cum eşti”. Nu. Nu eşti. Eşti extrem de urâtă aşa cum eşti. Nu mai fi aşa. Nu, frumuseţea nu e atât de relativă încât tu să pari frumoasă în ochii cuiva, toate oglinzile vomită când te văd şi îşi doresc să-ţi dai obrajii prin răzătoare. Ce urâtă eşti. Uită-te în oglindă şi spune-ţi asta: “Dumnezeule, ce urâtă sunt. Arăt a parizer de porc. Nici măcar nu arăt a piept de pui dezosat, arăt a carne ieftină şi împuţită, a grăsime în grăsime. Mă duc să caut în dex să văd ce e aia salată şi să încep să mănânc ca un om normal.” Şi pentru că prietenele lor le-au oferit încredere acestor mâncătoare de orice, odioasele ostentative au devenit la fel de arogante şi nesimţite precum sunt de grase, iar acum noi, oamenii normali care nu facem din mâncat unicul scop în viaţă, trebuie să le tolerăm “dezinvoltura”, adică existenţa stridentă şi mizeră, defilările lor groteşti când încearcă să fie sexy. Opreşte-te, grasă sinistră. Tu nu poţi să fii sexy decât prin mister, adică, în cazul tău, acoperită, cu cât te vezi mai puţin, cu-atât eşti mai atractivă – sau, în cazul tău, mai puţin absolut respingătoare. Acoperă-te bine şi poate oamenii normali n-o să se gândească la voma unui vierme dacă te văd încolăcită într-o husă de camion. Ar trebui ca de fiecare dată când vedem grase în colanţi, să putem suna la poliţie şi să le reclamăm pentru deranjarea ordinii şi liniştii publice. Cum poţi să rămâi netulburat de prezenţa unui sac de osânză? Cine rămâne senin şi vioi când trece pe lângă o formă de viaţă care mănâncă până vomită iar apoi îşi mănâncă propria vomă de lacomă ce e? Mergeai liniştit şi fericit pe stradă, când, deodată, o maşină de gunoi umană “se pune în faţa ta”, involuntar, pentru că e prea grasă ca să nu ocupe tot trotuarul, iată-te din oficiu întristat, depărtat abuziv de gândurile senine oferite de soare, paralizat de melancolie la umbra întunecată a abjectului din faţa ta. Ok, eşti extrem de grasă (nu pentru c-ai avea probleme medicale, ci pentru că eşti nesimţită şi te excită numai râgâitul), dar acoperă-ţi tumorile, nu le afişa în public senină, bombardându-mă cu citate vesele cum că e ok să te deplasezi cu macaraua, nu te înghesui în autobuze, băgându-te în faţă ca o ţaţă, considerând că totul ţi se cuvine pentru că tu eşti sexy şi te îmbraci provocator deşi eşti grasă, pentru că ai personalitate şi nu îţi e ruşine cu cine eşti. Nu, nu eşti o femeie puternică, nu ai caracter şi personalitate, ai doar o nesimţire infinită dublată de o aroganţă hipertrofiată şi eşti complet străină de simţul ridicolului, însă ai dreptate, eşti tare sexy îmbrăcată aşa, condamnând la impotenţă orice pickamer. Da, ce sexy eşti tu în colanţii ăia extrem de strâmţi, pe care nu i-ai îmbrăcat ci i-ai lipit pe tine pentru că nu puteai intra în ei, ce seducătoare eşti tu când ţi se revarsă şuncile, sufocate de colanţi, ca nişte valuri de grăsime care vor să evadeze, cum protestează toată osânza pe tine de fiecare dată când mergi, cum fiecare pas de-al tău e o promovare a grotescului şi a abjectului, cum triumfă Urâtul de fiecare dată când “păşeşti” ca un cutremur, cum totul din tine e triumfător, purtând coroana Hidosului. Eşti ruşinea omenirii, balon cu osânză, nu te mai ascunde în spatele pliantelor cu citate motivaţionale pentru oameni fără discernământ, pliante corporatiste, sinistre şi ipocrite cu: “eşti plinuţă şi eşti frumoasă aşa cum eşti!” – nu eşti, nu îţi mângâia, dinozaur gras, Odiosul, cu minciunile alea care propagă gunoiul pe lume. Uită-te în oglindă. Acum când citeşti asta. Opreşte-te, ridică-te singură sau sună la pompieri ca să te ridice, uită-te în oglindă şi spune-mi ce vezi. Dă-te mai în spate, că nu te vezi toată, eşti prea grasă. Gata, te-ai privit? Vezi ce văd şi eu? Da, ai dreptate, sper că nu te victimizai aşteptând să te contrazic, exact asta eşti, cum ai spus şi tu: o grasă transpirată care şi-a pierdut umanitatea, dar linişteşte-te, o să fiu alături de tine. Nu ţi-am spus asta doar pentru a te răni (nici n-aş avea cum, momentan nu ai respect de sine, eşti o pubelă din toate punctele de vedere), nu pot ajunge la tine cu nimic, eşti la fel de nesimţită precum eşti de grasă, însă în clipa când vei vrea să redevii om şi să nu mai fi mai respingătoare decât toaleta publică a gării de nord din Bucureşti, când îţi vei dori ca un capac de wc să nu mai fie mai seducător decât tine, voi fi primul care te va sprijini. Întotdeauna voi fi obiectiv, sincer şi natural, te vei putea baza pe sinceritatea mea la fel cum te bazezi acum pe mâncare. Voi fi singura portavoce a realităţii, toţi cei de lângă tine vor fi ipocriţi, din politeţe, spunând că arăţi drăguţ, acuzându-mă pe mine de faptul că sunt nesimţit etc, iar când vor pleca de lângă tine vor râde de cât eşti de grasă şi te vor ironiza veninos. Nu şi eu. Eu voi râde de tine uitându-mă în ochii tăi. Te voi scuipa în ochi involuntar, de la hohotele râsetelor, te voi umili în aşa hal încât ţi-ai dori să te sinucizi dar eşti prea deprimată şi lipsită de energie să o faci. Şi fix atunci când credeai că nu mai e nicio speranţă, în tine se trezeşte acea rază de lumină, acea scânteie – dorinţa timidă de redresare în umanitate, în clipa când voi vedea acea scânteie în tine -într-o colosală găleată de gunoi în care zace o brânză împuţită-, voi fi cel mai bun prieten al tău. Când vei slăbi un gram, mă voi entuziasma ca un îndrăgostit, voi fi primul care te va venera sincer, încurajându-te în a redeveni om. Îmi doresc ca toate prietenele tale care te invitau în oraş ca să strălucească ele, să fie, acum, prea invidioase să te cheme, că atragi privirile tipilor pe care le plac ele. Nu te hazarda să mă faci misogin, frustrat etc, să-mi anulezi opinia şi să continui cu citatele motivaţionale continuând să fii grasă. Am adorat femeile de mic, tocmai de-asta sunt pasionat să te ajut, mă încântă perspectiva de a mă îndrăgosti de tine, de a fi gelos pe tine că porţi colanţi şi ceilalţi se vor uita la tine cu dorinţă, chicotesc la gândul că vei fi atractivă. Mă vei alunga, poate, pentru c-am fost prea dur cu tine când erai nesfârşit de grasă şi mai mult decât urâtă, şi voi accepta din oficiu palma ta (atunci grea, păroasă şi transpirată, acum sensibilă, catifelată şi graţioasă), fericit că acum eşti om şi vei fi iubită, aşa cum meriţi. N-am fost dur mai sus, e situaţia ca atare. Am avut obiectivitatea universului, sau a unei ghilotine. Poţi să mă înjuri, poţi să mă blestemi, însă la final, dacă nu eşti laşă sau atât de proastă încât crezi că te-am jignit gratuit, şi vei înţelege că trebuie să te redresezi, o să te uiţi în oglindă (ah, ce aproape eşti acum, te vezi toată, şi -vai!- mai rămâne şi loc în oglindă, şi -ia te uită, ce grozăvie!- oglinda, care cândva se întuneca reflectându-te, iat-o bucuroasă, strălucind, întristându-se că nu poate prinde viaţă să te poată îmbrăţişa) vei zâmbi, te vei duce (ce mers! ca o balerină te vei deplasa! îţi sărută picioruşele parchetul, gresia, toţi sunt îndrăgostiţi de tine!) să bei apă şi îmi vei mulţumi în gând, zâmbind cu feminitate. Cu plăcere, iubita mea!

By |2018-02-24T13:25:58+00:00February 24th, 2018|0 Comments

Apologia iubirii

Făcând apologia iubirii, într-unul din “momentele mele” – când m-aprind pe lucruri în care aş vrea să cred – concepte cărora le-am fost loial toată viaţa, ca un fanatic fără credinţă, ajung să spun, cu o arzătoare convingere, că “iubirea este singurul scut împotriva morţii!”; n-apuc să simt ecoul cuvintelor mele (şi ridicolul aferent, căci îndată ce-mi scade tensiunea sufletească, expresiile devin monstruos de ridicole), că o voce necruţătoare mă şi striveşte pe loc: “Dar ai trăit bine mersi 24 de ani, fără să iubeşti pe nimeni.” Ce m-a nimicit – şi unde lupta s-a încheiat din oficiu – a fost Tonul din “bine mersi”, acel reproş brutal al unei presupuse armonii constante din viaţa ta. Expresie devastatoare prin însăşi lipsa ei de eleganţă, este pe-atât de directă pe cât este de grosolană. Citind-o şi simţindu-i tonul, orice precupeaţă s-ar îmbujora, ascunzându-şi chipul în batic de ruşine. Pe lângă acel “bine mersi”, jargonul pieţei pare o universitate. Efectiv am trăit Antonimul. Nu există insultă mai subtilă şi ostentativă. Să simţi, cum într-o expresie, îţi sunt batjocorite toate experienţele de viaţă, că îţi este anulată întreaga existenţă, să simţi cum din tot ce-ai trăit, n-a rămas, în ochii celuilalt, decât o lejeritate de periferie… Depărtarea absolută? Să ai sentimentul, vorbind despre viaţa ta, cum celălalt se situează exact la polul opus faţă de situaţia reală a vieţii tale, să se afle atât de departe încât să nu mai ai energie să-i explici, contrastul să fie atât de colosal încât să nu mai existe o cale de mijloc, comunicarea cu el fiind, din acel moment, imposibilă. Antagonism cum nu se poate mai sângeros. Nimeni nu te iartă atunci când ţi-ai supravieţuit. În cazul sufletelor tulburate, ale căror suferinţe au loc înlăuntru, orice nesinucidere e un compromis (în faţa Celuilalt). Degringolada psihică, haosul lăuntric, anxietatea chinuitoare, naivităţile omului normal care nu ţi-au mai fost accesibile niciodată jefuindu-ţi-se astfel şi dreptul la viaţă care-ţi este încălcat de o anumită conştiinţă, tot ce ţine de suferinţa lăuntrică e nul în faţa Celuilalt care, “nerezonând” deloc cu fondul lăuntric al supliciului tău, nefiind familiar cu imanenţa bolii spiritului, la sfârşitul confesiunilor tale, când vă despărţiţi, pleacă trăind cu impresia c-ai trăit -vai!- “bine mersi”. Adevăratul blestem al oamenilor cărora le arde sufletul, e să nu fi fost niciodată operaţi. Să mi-l arate cineva pe omul care-a Înţeles durerea unuia cu fişa medicală impecabilă! Cum să-ţi pară rău de unul care “n-are nimic”? Cum să-l compătimim pe cel care nici măcar nu ia o pastilă? “Nu poţi să dormi, te zvârcoleşti, te dor pereţii, îţi arde sângele de disperare dar n-ai de făcut nici măcar o injecţie? Ce intrus patentat! Şi când te gândeşti că sunt atâţia oameni care chiar sunt bolnavi…” Nimic nu conferă mai categoric o autenticitate unei suferinţe decât un pat de spital. Odată ajuns în pijamaua de spital (haina bolnavului oficial), târându-te în şlapi, eşti, automat, un pătimit. Ne oferim compasiunea mult mai uşor celui care n-a suferit lăuntric niciodată dar s-a operat de apendicită, decât unuia care s-a chinuit cumplit nopţi întregi, uneori până la lacrimi, fără a avea pretextul unei tuse… Îţi scoţi, timid, rănile în faţa Celuilalt, fără chitanţele medicale ale durerilor tale – el te ascultă liniştit, apoi te execută: “Şi zici că n-ai fost niciodată internat? Ehe, ai trăit bine mersi! Eu, uite, am aici un junghi, doctorul mi-a zis că… de fapt am radiografia la mine, să vezi, mi-a dat şi o reţetă, stai…”

By |2018-02-24T12:55:18+00:00February 24th, 2018|0 Comments

Despre Whiplash și batoanele Mars

Pentru că ajunsesem aproape de casieră şi nu suport să aştept, iau întâmplător trei batoane Mars din Kaufland, apoi ajung acasă şi în timp ce mâncam priveam Whiplash, iar replica in film era: “Why are you looking down? There is no fucking Mars bar down there.”, m-am oprit din mâncat şi m-am uitat în jos să văd dacă vorbea cu mine şi mă ironiza că-mi căzuse pe jos. Nope. Nu-mi căzuse nimic, încă nu se distorsionase realitatea şi nu intrasem într-un univers paralel în care actorul vorbea în timp real cu mine. “Atunci ce semnificație are Coincidența?” Mă întrebam, considerând, arogant ca un soare, că totul se învârte în jurul meu. După ce am căutat pe google: “Câte filme din univers au replici cu batoanele Mars” iar google mi-a răspuns “Ați dori să scrieți: Sinucide-te” şi având umorul unui notar am căutat apoi realmente filmul “Sinucide-te”, am continuat apoi să mănânc, convins că toată experiența a fost un semn clar că sunt de pe altă planetă. Toți ceilalți 20-30 de mii de “oameni” care ați mâncat Mars în timp ce era replica respectivă în film, vă salut, şi fiți puternici, ştiu cum e să trăieşti printre străini. Nu vă descurajați, frații mei, (re)vine ea viața şi pe Planeta Noastră. Marte-ajută!

 Filmul e ok, nu e grozav, dar ideea din spatele lui e supremă. Îl recomand tuturor artiştilor care tind să cucerească milenii, care respiră apogeu şi văd mediocritatea din excelenţă. Te-ai regăsit, ştiu, dar ţi-e groază să-ţi asumi sublimul, să te depărtezi de toţi cunoscuţii – obstacole care te admiră superficial, să rămâi Singur cu destinul tău; nu uita, Om ce poţi privi culmile cu capul plecat, timpul n-are răbdare, nu lăsa pământul să-ţi jefuiască eternitatea. Go beyond yourself! “I don’t think people understood what it was I was doing at Shaffer. I wasn’t there to conduct. Any fucking moron can wave his arms and keep people in tempo. I was there to push people beyond what’s expected of them. I believe that is… an absolute necessity. Otherwise, we’re depriving the world of the next Louis Armstrong. The next Charlie Parker. I told you about how Charlie Parker became Charlie Parker, right? Jo Jones threw a cymbal at his head. Parker’s a young kid, pretty good on the sax. Gets up to play at a cutting session, and he fucks it up. And Jones nearly decapitates him for it. And he’s laughed off-stage. Cries himself to sleep that night, but the next morning, what does he do? He practices. And he practices and he practices with one goal in mind, never to be laughed at again. And a year later, he goes back to the Reno and he steps up on that stage, and plays the best motherfucking solo the world has ever heard. So imagine if Jones had just said: ‘Well, that’s okay, Charlie. That was all right. Good job.’ And then Charlie thinks to himself, ‘Well, shit, I did do a pretty good job.’ End of story. No Bird. That, to me, is an absolute tragedy. But that’s just what the world wants now. There are no two words in the English language more harmful than ‘good job’.”
By |2018-02-24T12:35:40+00:00February 24th, 2018|0 Comments

Socrate – o lecție de viață pe patul de moarte

Socrate, în ajunul morţii, învăţa o melodie la flaut.
„De ce-o înveţi, la ce-o să-ţi folosească? a fost întrebat.
– Ca s-o ştiu înainte de moarte.“
(Emil Cioran, Caiete)

Ce lecție! De ce nu iau atitudine, de ce nu învăț nimic din aceste rânduri sublime? Omul cu viață interioară acumulează, e curios, face lucruri, se agită, învață şi în ziua morții, pe când viermele îşi justifică lenea cu “oricum n-are niciun sens”, deşi el nu simte lipsa sensului, nu e torturat de ea, nu o trăieşte, o recită pentru a continua să rămână o putoare abjectă, ploşniță ce nu merită să respire. Am sperat   revolt acum și  voi începe  scriu  un nebun, zile în șirnemâncat, nedormit. Nici vorbăGata, marele Bogdan Liviu a obosit,  opresc aici, revin la căscatul meu de moluscă blazată.

By |2018-02-24T12:24:40+00:00February 24th, 2018|0 Comments

27.01.2017

Afară, doi maidanezi latră unul la celălalt. Iniţial am vrut să ies la fereastră să-i gonesc, încercam să citesc ceva şi mă exasperau. Apoi, tot ascultăndu-i, o tristeţe pune stăpânire pe mine; gândul că peste 30 de ani voi muri şi nu-i voi mai auzi niciodată cum se contrazic mă tulbură într-atât de tare încât simt o ameţeală în plămâni; arunc foile şi mă prăbuşesc în pat, moment în care cei doi nu mai latră. Ei, şi-acum întoarce-te de-aici, la nişte cursuri sterile de semantică…

By |2018-02-24T12:03:11+00:00February 24th, 2018|0 Comments