9 aprilie 2018

Ieri a fost ziua lui Emil Cioran. Postasem pe Facebook un soi de urare jalnica “la multi ani, Emil Cioran, 107 ani de la moartea scriitorului”, la care o doamna, vazand ca e ceva cu la multi ani acolo, a si sarit “la multi ani frumosi si sanatosi!!!” – adevarul e ca o ironizez gratuit, cand esti mort de 23 de ani, esti imun la orice boala, ai acea sanatate din inertie… In fine, ca un facut, acum doua zile luasem decizia sa-l recitesc, complet, intrucat de cinci ani ma tot invart in scrierile sale, tot vorbesc despre el, ii tot frecventez pe cei care vorbesc despre el, ma interesez de scriitorii pe care-i admira, dar nu recitesc ce-a scris, nu-l citesc “sistematic”. Acum mi-am propus sa-l citesc cronologic. Asa ca m-am apucat sa recitesc “Pe culmile disperarii”.
La 19 ani, când am citit pentru prima dată această carte, spuneam că e “cartea în ale căror rânduri simt cum îmi circulă sângele” – ce departe sunt de această afirmație, care azi îmi e atât de străină, o găsesc chiar exagerat de pretențioasă. Același sentiment îl am și față de carte, o găsesc în unele locuri exagerată, prost scrisă (chiar Cioran în interviuri la bătrânețe spunea că e astfel), deși sunt în continuare pasaje (nu puține!) cu care rezonez în mod absolut, însă stilul e prea înflăcărat, prea strident, are ceva dintr-un zgomot toxic, în loc să fie o simfonie furtunoasă, așa cum o vedeam, o poezie fulgerătoare, e, uneori, doar un urlet al unui adolescent răsfățat, narcisist și megaloman, care se plânge că viața nu e pe placul său și consideră că are dreptul de a fi fericit, ca și când viața i-ar datora ceva – aici e și paradoxul, deși spune și el că “nu contăm” în acest univers, totuși se simte nedreptățit, de parcă cineva i-ar datora ceva. Sunt absolut străin de această carte, pe care mi-a făcut totuși plăcere să o recitesc, dar sunt curios dacă observațiile de acum mă apropie de realitatea cărții, sau pur și simplu, departe de a evolua, am decăzut iremediabil? Sunt mult prea stins, mult prea lipsit de isteria de atunci în care excesul era religia mea, ca să pot simți iar această carte; sunt mai aproape de un notar, decât de un poet, sau pur și simplu am încetat a fi adolescent? Da, cred că am sufletul prea bătrân pentru această carte, in care respiram in mod absolut acum șapte ani, și care îmi e absolut străină acum – de mii de ori prefer o carte mai liniștită, aidoma unui rău de munte, din care răsare acel aer proaspăt cu adieri tăcute, in dauna acestor crize lirice care nu mai au niciun impact asupra mea.

 

By |2018-04-09T12:29:13+00:00April 9th, 2018|0 Comments

Emil Cioran – Pe culmile disperarii (pasaje extrase din carte)

“Lacrimile nu sunt arzătoare decât în singurătate.” (Emil Cioran, Pe culmile disperării, pagina 9, Humanitas, 2017)

“Sunt experiențe cărora nu le mai poți supraviețui. După ele, simți cum orice ai face nu mai poate avea nici o semnificație. Căci după ce ai atins limitele vieții, după ce ai trăit cu exasperare tot ceea ce oferă acele margini periculoase, gestul zilnic și aspirația obișnuită își pierd orice farmec și orice seducție. Dacă totuși trăiești, aceasta se datorează capacității de obiectivare prin care te eliberezi, prin scris, de acea încordare infinită. Creația este o salvare temporară din ghearele morții.”
(Emil Cioran, Pe culmile disperării,
pagina 10, Humanitas, 2017)

“Ce sens poate avea pentru cineva pătruns adânc de senzația iremediabilului o subtilitate sau o argumentare logică? Sunt nule toate încercările de a devia pe un plan logic probleme de existență. Filozofii sunt prea orgolioși pentru a-și mărturisi frica de moarte. Este o prefăcută seninătate în considerațiile lor asupra morții; în realitate, ei tremură mai mult decât toți.” (Emil Cioran, Pe culmile disperării, pagina 32, Humanitas, 2017)

“Adevăratele confesiuni nu se pot scrie decât cu lacrimi.” (Emil Cioran, Pe culmile disperării, pagina 56, Humanitas, 2017)

“Cum aș vrea ca, într-o zi, toți oamenii cu ocupații sau cu misiuni, căsătoriți sau nu, tineri și bătrâni, femei și bărbați, serioși sau superficiali, triști sau veseli, să părăsească locuința și birourile lor și, renunțând la orice fel de datorii și obligații, să iasă în stradă și să nu mai voiască să facă nimic. Toată această lume îndobitocită, care muncește fără nici un sens sau se iluzionează cu aportul personal la binele umanității, care lucrează pentru generații viitoare sub impulsul celei mai sinistre amăgeli, ar trăi în astfel de momente capitale o răzbunare pentru toată mediocritatea unei vieți nule și sterile, pentru toată irosirea care n-a avut nimic din excelența marilor transfigurări.” (Emil Cioran, Pe culmile disperării, pagina 57, Humanitas, 2017)

“Existential si ontologic, sarutul te apropie mai mult de esenta intima a vietii decat o reflexiune indelungata si complicata. Caci nu prin forme si categorii se ajunge la realitatile esentiale. Si daca ajungi la acestea in mod inconstient si naiv, ai pierdut ceva? Numai cand esti constient simti cat ai pierdut. Nu cred ca esenta si intimitatea vietii sa fi ramas un bun pierdut pentru aceia care nu s-a uaventurat pe caile spiritului.” (Emil Cioran, Pe culmile disperarii, pagina 95, Humanitas, 2017)

“Cand ma gandesc la faptul ca mizeria este strans legata de existenta omeneasca, nu mai pot adera la nici o teorie si la nici o doctrina de reforma sociala. (…) Fenomenul mizeriei apare numai la om, fiindca numai el a putut sa-si creeze din semen un supus. Nici un animal nu-si bate joc de altul, asemanator pana la identitate cu el.  Numai omul este capabil de atat autodispret.”(Emil Cioran, Pe culmile disperarii, pagina 106, Humanitas, 2017)

“Ma gandesc plin de tristete cum trec oamenii pe langa ei, cum isi neglijeaza destinul si cum se consuma in platitudine.” (Emil Cioran, Pe culmile disperarii, pagina 115, Humanitas, 2017)

“Singurul lucru care-l poate salva pe om este iubirea. Și deși atâta lume a susținut această afirmație, este a nu fi încercat niciodată iubirea pentru a o  declara banalitate. Să-ți vină să plângi atunci când te gândești la oameni, să iubești totul, într-un sentiment de supremă responsabilitate, să te apuce o învăluitoare melancolie când te gândești și la lacrimile ce încă nu le-ai vărsat pentru oameni, iată ce înseamnă a te salva prin iubire, singurul izvor al speranțelor.
Oricât m-aș lupta pe culmile disperării, nu vreau și nu pot să renunț și să părăsesc iubirea, chiar dacă disperările și tristețile ar întuneca izvorul luminos al ființei mele, deplasat în cine știe ce colțuri îndepărtate ale existenței mele.
Prin orice pot cădea în lumea asta numai printr-o mare iubire nu. Iar atunci când iubirii tale i s-ar răspunde cu dispreț sau indiferență, când toți oamenii te-ar abandona și când singurătatea ta ar fi suprema părăsire, toate razele iubirii tale ce n-au putut pătrunde în alții ca să-i lumineze sau să le facă întunericul mai misterios se vor răsfrânge și se vor reîntoarce în ține, pentru ca în clipa ultimei părăsiri strălucirile lor să te facă numai lumină și văpăile lor numai căldură. Și atunci întunericul nu va mai fi o atracție irezistibilă și nu te vei mai ameți la viziunea prăpăstiilor și adâncimilor.
Dar ca să ajungi la accesul luminii totale, la extazul absolutei splendori, pe culmile și limitele beatitudinii, dematerializate de raze și purificat de seninătăți, trebuie să fi scăpat definitiv de dialectica luminii și a întunericului, să fi ajuns la autonomia absolută a întâiului termen. Dar cine poate avea o iubire atât de mare?” (Emil Cioran, Pe culmile disperării, pagiile 150-151, Humanitas, 2017)
By |2018-04-09T11:58:09+00:00April 9th, 2018|0 Comments

Convorbiri cu Cioran

Jaudeau: De ce v-ați despărțit de poezie?

Cioran: Din epuizare interioară, din slăbire a capacității mele de emoție. Vine un timp când te usuci. Interesul față de poezie e legat de prospețimea de spirit fără de care îi observi imediat artificiile.

Despre filozofi:

Consider că singurii filozofi adevărați au fost grecii, doar ei și-au trăit filozofia. De aceea i-am și admirat pe Diogene și pe cinici în general. Bănuiesc că universitatea a fost aceea care i-a venit de hac filozofiei. Nu chiar de tot, aproape… Fără să exagerez, ca Schopenhauer, sunt totuși convins că în critica lui se ascunde un solid grăunțe de adevăr. Filozofia nici nu trebuie studiată ca atare. Filozofia ar trebui să fie o trăire personală, o experiență proprie. Filozofia ar trebui să fie făcută pe stradă, îmbinând cugetarea cu viața.

Bocavag Le Comte: Și ce e, de fapt, destinul?

Cioran: E vizibil prin aceea că înaintezi sau nu. Majoritatea făpturilor umane duc o viață sterilă. Intelectualul fără conținut interior e un automat. Cei cu destin se recunosc după chemarea interioară, merg înainte, depășind eșecul.

Bogavac Le Comte: De ce a născocit omul religia?

Cioran: Chiar din pricina nenorocirii. Pentru că e supus unor suferințe continue. Ca să le cunoască, să și le explice, să reflecteze la durerea lui, la încercările lui interioare. Asta l-a făcut pe om ceea ce este, și i-a dat dimensiunea interioară.

Despre poporul nostru:

Poporul român e cel mai “fatalist” din lume. Când eram tânăr, asta mă indigna, manipularea unor concepte metafizice dubioase – ca destin, fatalitate… – ca să explici lumea. Ei bine, cu cât înaintez mai mult în vârstă, mă simt tot mai aproape de originile mele. Acum ar trebui să mă simt european, occidental, dar nici gând să fie așa. După o existență în care am cunoscut destule țări și am citit multe cărți, am ajuns la concluzia că țăranul român avea dreptate. Țăranul acela care nu crede în nimic, care crede că omul e pierdut, că nu e nimic de făcut, care se simte strivit de istorie. Ideologia asta de victimă este și concepția mea actuală, filozofia mea despre istorie. Realmente, toată formația mea intelectuală nu mi-a servit la nimic!

Bogavac Le Comte: Cum de-a aflat în sinea sa Dostoievski toate cele despre care a scris?

Cioran: Pentru că a pătimit mult. Prin pătimire se ajunge la cunoaștere, prin încercări, nu prin citit.

By |2018-04-03T18:30:41+00:00April 3rd, 2018|0 Comments

Emil Cioran despre Samuel Beckett

“Becket e total antibalcanic. Un om discret, înzestrat cu un soi de înțelepciune. El domină în toate privințele. Vine din cealaltă parte a Europei. E un neliniștit care posedă o înțelepciune. Ca oameni, Beckett şi Ionesco sunt la antipozi unul față de celălalt. Beckett e stăpân pe sine. Se domină. Ionesco explodează. Fenomenul Beckett se face simțit de îndată ce te afli în prezența lui. Nu exteriorizează, simți însă că ești în prezența lui. Deși e la Paris dintotdeauna, n-a fost marcat de Franța intelectuală. A rămas un străin, chiar dacă e aici de foarte mult timp. E un latin distins.”

(Convorbiri cu Cioran, pagina 204, Humanitas, 2004)

By |2018-04-03T00:20:11+00:00April 3rd, 2018|0 Comments

02.04.2018

Citesc “Convorbiri cu Cioran”, colectia lui de interviuri. Ce carte splendida! Momentan o am de la biblioteca, dar neaparat vreau s-o cumpar. Alaturi de “Caiete”, aceasta colectie de interviuri este absolut esentiala. Imi place asa mult ca sunt nerabdator sa termin de scris aici pentru a ma reapuca de ea – simt acel entuziasm pe care il simti cand urmeaza sa te intalnesti cu un om drag…

Ma mai gandeam azi, ca ma oboseste din tot sufletul ideea de a scrie multe pagini, ca ma sufoca gandul de am a apuca sa scriu un soi de roman. Sunt atat de lipsit de vlaga! Pur si simplu vreau sa oftez asa pe pagini…sa traiesc suspendat in ceruri.  Avand in vedere ca gandesc in metafore si sunt strain de memorie si orice stiinta, cred ca va trebui sa ma apuc sa scriu poezii. Dar, in acelasi timp, imi place sa scriu asa, uite, ca acum, imi place aparenta asta de fluiditate, ca parca dai nastere la ceva, curge etern, ceva, pe cand in poezie totul e dintr-o bucata, un vers, apoi altul – e clar, imi place mai mult proza. Si-atunci, de ce n-am energie pentru ea? De ce nu ma pot imagina decat scriind decat in versuri si pasaje de maxim sapte randuri? Refuz sa cred ca e pur si simplu trandavia. Sunt o fire pasionata, daca simt chemarea, las totul si ma duc spre ea.  La drept vorbind, numai in clipele de frenezie, cand simt ceva puternic, pot scrie mult, in rest, sunt absolut paralizat. Zac intr-o elegie infinita… As prefera sa m-arunc pe fereastra decat sa scriu zece pagini despre orice. Sa urasti sa scrii si sa te consideri scriitor – ce individ! Am pofta confesiunii, a marturisirii, sunt un scriitor intim, gata sa-ti spun tot ce simt, sa ma confesez, sa vorbesc cu mine in fata unui om imaginar, in fond, sa ma pandesc, sa vad daca simt sa mint, sa ma ascund…

Oare cu ce pot fi eu de folos omenirii? Pe cine pot ajuta eu? Nu ma pricep la nimic, afara doar de cateva expresii mai cu stil, am o oarecare imaginatie, o intuitie onorabila (cred ca simt bine firea umana) si cam atat. O carte proasta de aforisme sau versuri mediocre – iata “viitorul” meu.

Pe de alta parte, imi doresc din tot sufletul sa ma izolez cu totul (am renuntat la toate cunostintele), vreau doar sa citesc si sa scriu, de unde acest sentiment? De ce vreau atat de tare asta? Ia te uita, cat am scris, nu mi-a fost deloc greu. E mult pana incepi, se pare. Da, eu ma ingrozeam inainte de a incepe, dar apoi, vad ca merge bine, pot scrie asa pana mor, cine stie, da, chiar si cu aceasta vorbarie inutila, vreau sa continui cu ea pana in mormant. E tot ce am avut de spus pe acest pamant. Si din strafundul sicriului meu, sa pot ofta multumit, pentru ultima data: macar am fost sincer…

By |2018-04-01T23:34:08+00:00April 1st, 2018|0 Comments

fericirea din nimic

Acum două zile, am experimentat iarăși (după atâta vreme încât abia că nu-mi mai amintesc să mai fi trăit acest sentiment), fericirea din nimic. Eram pe fotoliu, mă pregăteam să merg să cumpăr niște cărți, și, deodată, privind pe fereastră la acele culori atât de vii ale naturii (dar care natură, va întreb? am numai blocuri la fereastră!),  simt că e ceva în atmosferă, un soi de “bine ai venit!”, era așa, un miros proaspăt, voiam să mă risipesc în natură de bucurie. Să fie rezultatul acestei ierni cumplite cu cer încruntat? Era o vreme splendidă, în sfârșit, se făcuse cald! Nu mi se întâmplase absolut nimic special, ziua decursese cum nu se poate mai liniar, și totuși, o senzație de fericire de necontrolat – era oare fericire? Cum aș putea-o numi? Bucurie pură, entuziasm? Efectiv îmi spuneam singur prin casă, făcând pași mari de bucurie, țopăind, zbenguindu-mă dintr-un capăt în altul al micuței mele garsoniere de 21 de metri pătrați, “sunt fericit! sunt fericit! ah, sunt atât de fericit!”, dar nu spuneam tare, aproape în șoaptă, mi-era teamă să nu ies din acea stare, să nu tulbur miracolul, mi se părea atât de fragilă acea clipă, dar eram atât de bucuros încât abia mă stăpâneam  – aproape că îmi venea să plâng de bucurie – ce mai e și asta? Imi simteam inima atat de aproape – nu stiu cum sa spun, traiam odata cu ea, imi simteam toata fiinta, respiram odata cu absolutul! Eram emoționat, ca un copil mic care-i citeste o poezie mamei la serbarea din clasa I, eram atât de sensibil, atât de aproape de natură, cunoșteam atât de bine acea stare, pe care desi o cunosc,  poate că niciodată în viața asta n-am mai trăit-o, că voiam să mă sinucid de bucurie, să îmbrățișez infinitul, să fiu una cu eternitatea. Ce clare îmi păreau atunci toate, ce frumoasă era viața, scuturată de concepte și judecați, de prejudecăți, de egoism, narcisism, de lăcomie, invidie și ură, eram doar un om integrat într-o energie care pentru mine e paradisul – aș da orice să revin acolo, dar, pe nesimțite, ușor ușor acea stare dispărea, așa cum apune soarele, încet dar sigur, și de atunci mă târăsc prin zile cu acea eternă nostalgie după altceva, după… fericirea din nimic, după, poate, chiar de vid – dar ce vid splendid, ce vacuitate supremă, armonioasă, eram o veșnică energie senină, sincronizată cu bătăile inimii acestui cosmos în care ne pierdem vremea cu mize meschine, bârfe, ipocrizie și invidie, un cosmos în care am uitat să fim fericiți din nimic…

Mă gândesc serios să mă mut la țară, să mă îndepărtez de toată această tehnologie și acest zgomot (deși m-am mutat în București tocmai pentru că erau mai multe evenimente culturale!), dar vreau iarăși acel sentiment, vreau să mă scufund în păduri, să respir liniștea arborilor, seninătatea, inocența lor, să adorm ascultând șoaptele unui râu…

E un vis, firește, am nevoie să mănânc, și îmi trebuie neapărat termopane la acea căsuță, ca să pot pune sită, pentru că seara nu vreau să intre insectele în casă (ce imbecil! ador natura, dar mi-e teama de insecte), dar dacă aș rezolva și aș găși un sat înconjurat de natură, care deține o biblioteca puternică, și aș avea un supermarket la cam doi kilometri de mine, cu siguranță că m-aș muta acolo. Cărți și natură, iată fericirea!

Cât de departe sunt toate…pornisem să scriu despre asta în ideea de a dezvoltă o stare, de a resimți iarăși ce simțeam acum două zile, și nu fac decât să mă întristez și să observ cât de departe sunt de acele emoții, de vreme ce încep să fac liste cu termopane, site și supermarketuri… ba mai mult, aproape ca n-am energie sa continui, izbit iarasi de inutilitatea asta greoaie pe care o simt in tot si toate… puteam scrie un text extraordinar, care, poate, ii inspira si pe altii, poate ca ajutam pe cineva cu ce am scris aici, dar nu, am ales sa fiu sincer, sa scriu intocmai ce mi-a venit in minte si sa ma opresc fix cand simt, sa nu “lucrez” nimic, chiar daca ar fi benefic pentru ceilalti, poate ca ii ajut si pe cei decazuti, pe acei oameni care se regasesc in aceasta melancolie a mea.

Rămâne, totuși, o dorință puternică. Să trăiesc în natură, să mă risipesc in acel aer proaspăt, care n-are nimic din aglomerația stațiilor de metrou din București, aer care poartă energia unor plante la fel de singure ca mine.

Acum, ochiul meu rece și lucid, sceptic și steril, se simte stânjenit c-a visat atât, c-a fost atât de patetic, chiar reprobabil de dulceag – încă o dovadă că sunt atât de departe de natură, de acel loc în care nu mai există judecați, cuvinte, ridicol, sublim – în care totul este. Atât.  Un loc născut dintotdeauna dintr-o fericire din nimic

 

By |2018-04-01T23:26:04+00:00April 1st, 2018|0 Comments

cei care fac cu ochiul pe internet

De departe cea mai grețoasă formă de viață e insul care face cu ochiul, șmecherește, pe internet. Ce individ! Nu mă satur să-l disprețuiesc. Reprezintă absolut tot ce urăsc. Oare cum a apărut această pleavă arogantă care face cu ochiul după orice propoziție în care crede că și-a etalat superioritatea? Prin acel “ 😉 ”, el îți spune că “te-a făcut”, că “ți-a zis-o”, că te-a lăsat fără replică – e modalitatea lui de a-și sublinia victoria, bucuria lui de lacheu de mâna a doua, de ins neplăcut și orgolios care se consideră deasupra tuturor doar pentru că face cu ochiul când spune ceva care – doar în mintea lui – e inteligent, cu tâlc. Ochiosul arogant. Ce vomă de om! Nimic nu spune “sunt un gunoi uman care emană hoitul unei abjecte aroganțe nejustificate” – mai bine decât făcutul cu ochiul pe internet. Drama e că trei din zece oameni care îmi scriu sunt fix așa. Analfabetul țăran are acea modestie, acea bunătate imanentă, pe când acest ins care îmi scrie, e, de obicei, un om cu o oarecare cultură, care a citit câteva cărți, însă n-a înțeles nimic din ele, acele cărți n-au făcut decât sa-i hrănească gunoiul lăuntric, acea picătură de cultură i-a dat impresia că deține un ocean de cunostințe, că el este deasupra tuturor, relevându-și astfel caracterul de râie. Nu cunosc om care să fi avut obsesia facutului cu ochiul șmecherește pe internet și pe care să-l fi prețuit, care să-mi fi demonstrat că, în afară de faptul că face cu ochiul pe internet când consideră c-a scris ceva interesant, pentru a-și sublinia superioritatea, e un individ demn de tot respectul. Nu, în fiecare din ei se târa un vierme narcisist. Urăsc atât de mult aceste ciume ale bunului simț, încât mi-e sincer teamă că, după ce-o să mor, o să mă reîncarnez, poate, în viețile lor, o să fiu ei – fără să-mi dau seama! O să arunc citate din alți scriitori și la finalul lor fac cu ochiul, pozând într-un om înțelept. Ce jeg infinit! Cea mai detestabilă formă de sclav cu fantezii de dictator megaloman se ascunde în maniacul care face cu ochiul la finalul tuturor rândurilor care i se par lui interesante, unde crede c-a câștigat “lupta”. Da, el nu are dialoguri, el are războaie. E la fel de străin de conversație cum e de carismă. V-o spun cu toată responsabilitatea – feriți-vă de acești suboameni, ignorați-i din oficiu, nici măcar nu le răspundeți din bun simț – vor profita de bunătatea voastră pentru a… vă face cu ochiul, pentru a mai adăuga câteva rânduri în care să simtă ei c-au ieșit cu ceva în evidență, să aibă acea mulțumire de păduche care iese în frunte. Iar dacă v-ați regăsit în aceste rânduri – știu că sunteți prea mizerabili să țineți cont de ce vă rog, dar, totuși, va rog, nu mă contactați, nu-mi scrieți, ignorați această pagină, fiți superiori in altă parte, sunt convins că sunteți geniali cu toții, chiar dacă vă tremură ochiul, dar pe mine vă rog să mă evitați. N-avem ce discuta. Îmi plac oamenii care privesc senin, natural, cu o aroganță cumpătată, argumentată și plină de farmec, oameni încântători care știu să se autoironizeze, care au un sarcasm fecund, care au spontaneitate, spirit, umor, simplitate și naturalețe, n-am nevoie de discuții cu toți imbecilii orgolioși și plini de sine, saci de aroganță nejustificată și impertinentă până la odios, de sub suboameni născuți dintr-un bălegar înfumurat.

By |2018-04-01T17:26:25+00:00April 1st, 2018|0 Comments

“Creștinismul este terminat, dar și istoria” – Emil Cioran

Francois Bondy: Care sunt relațiile dumneavoastră cu România de azi?

Cioran: Când a murit Stalin, toți au răsuflat ușurați, numai eu am oftat: “Acum se va ridica cortina și vor veni toți românii.” Și așa a și fost. M-am pomenit cu cele mai îndepărtate rude și cunoscuți din școală la mine, trăncăneau ore întregi despre vecini și Dumnezeu știe mai ce. Era la mine un doctor, un coleg de școală și, dintr-o dată, înfuriat, am strigat: “Afară!” Mi-a spus: “Nu știi că celulele nervoase nu se regenerează niciodată și că omul trebuie să se protejeze?” M-am liniștit și am continuat să vorbim.

Francois Bondy: Ganditi antiistoric, sunteti insa fascinat de probleme de istorie.

Cioran: Observ explozia istoriei. Traim acum intr-o perioada postistorica, asa cum exista o perioada “postcrestina”.  Participam la demolarea ideii de progres. Chiar si pesimistii de altadata, ca Eduard von Hartmann, sunt circumscrisi ideii de progres. Iar ideile lor trebuiau sa insemne, si ele, un progres al gandirii. Astazi insa aceasta idee este compromisa, dar in cu totul alt sens. Altadata traiam cu convingerea ferma ca specia umana are un viitor. Astazi nu mai este asa. Deseori in discutii poti auzi afirmatii ca: “daca va mai exista atunci omenirea”. Altadata, sfarsitul omenirii avea un caracter eshatologic, legat de ideea mantuirii; astazi este privit ca fapt in sine, fara sa mai includa vreun sens religios. Se stie ca poate veni un sfarsit, si ideea de progres e alterata. Nimic nu mai e cum era, si in om se va petrece in epoca noastra o schimbare nemaipomenita si incomprehensibila. Crestinismul este terminat, dar si istoria. Istoria a luat-o pe un drum gresit. Nu este oare insuportabil sa vezi cum misuna omul ocupand spatiul tuturor celorlalte specii? Ne transformam pana la urma intr-o singura mare metropola, intr-un Père-Lachaise universal. Omul murdareste totul in jurul lui si va fi, in urmatorii cincizeci de ani, el insusi afectat grav.

Francois Bondy: Cu care din traditii v-ati putea identifica?

Cioran: Cel mai mult cu Buddha. El a inteles cel mai bine problema. Dar nu-mi pot depasi temperamentul impetuos in spiritul sau. Ceea ce stii si ceea ce simti – ramane in conflict.

Francois Bondy: Scrieți cu plăcere?

Cioran: Urăsc scrisul și am și scris foarte puțin. De cele mai multe ori, nu fac nimic. Sunt cel mai inactiv om din întregul Paris. Numai o curvă fără clienți este mai trândavă ca mine.

Francois Bondy: Cum puteți trăi așa?

Cioran: Acum 40 de ani, când mai eram înscris la Sorbona, mâncăm la cantine studențești, și am sperat să fac asta până la sfârșitul zilelor mele.
Apoi, a venit o lege care interzicea înscrierea la facultate după vârsta de 27 de ani și am fost izgonit din acest paradis. Când am sosit la Paris, mă angajasem față de Institutul Francez să scriu o disertație – anunțasem chiar și tema, ceva despre etica lui Nietzsche, dar nici nu mă gândeam s-o scriu. În loc de asta, am cutreierat cu bicicleta întreaga Franță. Mi s-a lăsat totuși bursa, considerându-se că a străbate Franța în lung și-n lat cu bicicleta este totuși demn de toată lauda.
Sunt totuși un mare cititor și, mai ales, un recititor constant. Pe Dostoievski l-am citit în întregime de cinci sau șase ori. Ceea ce nu ai recitit – despre asta e mai bine să nu scrii.

 

(Francois Bondy, interviu cu Emil Cioran,
Viena, 1972)

By |2018-04-01T02:46:43+00:00April 1st, 2018|0 Comments