nuntașul

Acum ceva timp, plecând de la nivelul la care mă aflam (zero, ca să ucid misterul), îmi făcusem un plan de lecturi pentru a ajunge la un nivel decent raportându-mă la oamenii pe care eu îi citeam. Rezultat? În următorii trei ani, urma să mă despart de absolut toți prietenii și toate rudele, toate cunoștințele, să nu mai vorbesc decât o dată pe an cu mama, două-trei minute, și cinci nopți pe lună cu o eventuală iubită. În rest, trezit, mâncat, citit, somn. Trei ani. Financiar, găsisem o soluție să trăiesc pe bani puțini, îmi permiteam. Cel mai profund regret e c-am fost prea slab să duc acest “plan” până la capăt, că n-am fost suficient de impunător, că l-am lăsat pe “celălalt” să-mi pătrundă în orar și n-am făcut din singurătate o religie. E ciudat, întrucât dacă îmi doresc ceva mă duc în extremă cu totul și renunț și la o mână numai să ajung unde îmi doresc. Doar că nu-mi doresc nimic – și într-adevăr, voiam să-mi doresc acel drum de trei ani, îmi plăcea ideea de a face asta, dar în mine nu mai ardea vreo ddorință. Tot ce-a fost mai arzător în mine s-a consumat pe la douăzeci de ani, atunci când, din păcate și din fericire, mi-au plăcut mai mult femeile decât cărțile. Zadarnic încerc acum să mă cultiv, am stofă de afemeiat, de mire neloial, nu de scriitor.

By |2018-05-31T20:19:44+00:00May 31st, 2018|0 Comments

adevăratul părinte

Mi-e foame dar nu mă ridic să mănânc, mi-e somn dar totuși nu dorm, m-aș duce pe-afară dar nu mă ridic din pat… câtă dreptate a avut acel ins care-a spus pentru prima oară: “Dracu să mă ia!”. Ecoul cuvintelor lui le purtăm și astăzi în noi și sunt mai vii ca niciodată. De altfel, cum ar putea muri din moment ce lenea, apatia și capriciul nostru le poartă de grijă în fiecare clipă?  Și dacă, vorbind ca Socrate, “sunt adevărate cele ce se spun”, oare a ajuns în infern, așa cum, exasperat, își dorea? Ceva îmi spune că omul se află-n paradis și nu-și găsește locul nici acolo.

By |2018-05-31T12:34:51+00:00May 31st, 2018|0 Comments

eul blestemat

Christopher Hitchens spunea undeva (cartea Mortality, poate?) că el vede viața ca pe o petrecere care ține la nesfârşit, iar într-o zi vei fi bătut uşor pe umăr şi ți se va spune discret că petrecerea nu va lua sfârşit, dar că va continua în absența ta. Așadar, eşti evacuat din viață așa cum ai venit – fără voia ta. Cred totuși că uneori este mai indicat să părăsești petrecerea înainte ca neantul să vină să te escorteze. Când simți c-ai obosit și nu mai poți dansa, a sosit clipa… Fii onorabil, nu le strica petrecerea celorlalți. Ce să mai vorbim de cazurile în care viața nici măcar nu e petrecere? Oameni pentru care pulsul nu-i decât zgomot și agonie, care stau bolnavi la mese și se uită din când în când la ceas, nerăbdători și îngroziți să plece, să moară – ceva în ei ar vrea totuși să mai stea în suferința respectivă, măcar ea e a lor – mereu preferăm o agonie care ne poartă numele în dauna unui paradis impersonal. Suportăm orice infern, atâta timp cât ne îngăduie să ne iscălim.

By |2018-05-31T11:59:36+00:00May 31st, 2018|0 Comments

epitaf (31 mai 2018)

Sunt o lămâie fără proprietar, care-și poartă singură acreala în fiecare zi, rostogolindu-se palidă spre mormânt.
Patru dimineața. Ce moment mai prielnic pentru a-ți scrie epitaful?
By |2018-05-31T00:43:42+00:00May 31st, 2018|0 Comments

31 mai 2018

Să ai 26 de ani și să n-ai niciun ideal. Stârpitură sau vizionar? An de an, port după mine ideea că am umorul lui Gogol și sunt un amestec de Cioran și Dostoievski, și în același timp sunt un ratat mărunt, un vierme mediocru și parazit. Fiecare zi în care nu scriu mă apropie de portretul unei omizi. Mi-e din ce în ce mai teamă de ziua în care mă voi trezi târâtoare, și va fi prea târziu să mă mai pot arunca de la fereastră. Voi fi iremediabil “jos”. Ah, dac-aș ști că într-adevăr sunt o nulitate! Fix acum as face saltul. Dar încă mai simt că sunt un ins care are ceva de spus pe acest Pământ blestemat, sublim și efemer… Tolstoi la 25 de ani, nota în jurnal: “nu am făcut nimic până acum, și totuși, am sentimentul că sunt un om extraordinar” – ce bine îl înțeleg! Adaugă apoi, că poate s-a înșelat cu privire la potențialul său, că poate nu e decât o nulitate. Nu s-a înșelat, ba chiar a ajuns unul dintre cei mai mari scriitori ai omenirii. Dar eu? Ei bine, poate că eu m-am născut pentru a echilibra cazul lui Tolstoi. Cineva trebuia să se înșele ca Tolstoi să aibă dreptate. Oare nu-mi e rușine? E uluitor cum acum eu cred cu adevărat că, dacă eu nu voi avea dreptate, e fix din acest motiv. De ce mi-e așa greu să accept că pur și simplu nu contez? Eu și când nu contez, insignifianța mea apare pentru a justifica absolutul unuia dintre cei mai mari scriitori ai omenirii. Așadar, eu, prin inutilitatea mea, mă sacrific și, departe de a fi un gunoi leneș care nu depune efort pentru a evolua și a ajunge la nivelul celor pe care-i citește, eu sunt un nimic care “s-a jertfit” pentru Tolstoi.

By |2018-05-31T00:22:39+00:00May 31st, 2018|0 Comments

31 mai 2018

Sentimentul că mint atunci când sunt sincer. Ce tâmpit! Cum poți să te suspectezi că minți atunci când spui realmente ce s-a întâmplat, când nu ascunzi nimic? Și totuși, nu pot să scap de sentimentul c-am fost ipocrit dar nu am aflat încă cu ce am mințit. Cum să trăiești mereu împotriva ta? Ador adevărul, sinceritatea, cred că nu le poți experimenta nici în familie, nici în cele mai puternice prietenii, nici în dialogurile cu tine însuți – și totuși, tocmai eu, cavalerul Onestității, iată-mă ipocrit. Mă bănuiesc, n-am încredere în mine – dar mă iubesc! Și dacă așa e? Dacă celălalt are dreptate? Pentru că deja vorbim de un celălalt. Cineva în mine crede că eu mint. O paiață, un bufon, iată ce crede el! Și ii dau dreptate. Ba nu, mint! Fiecare apel telefonic e o jonglerie, fiecare întâlnire – o piesă de teatru. Eu și când spun “n-am chef de nimic” – mint, poate aveam chef de ceva, de ce-am răspuns atât de repede? Ce se ascundea, de fapt, în spatele acelui “n-am chef de nimic” – nu cumva teama că poate totuși ai chef de ceva? “Vreau să dau foc unui incubator, în rest, n-am chef de nimic” – iată un răspuns onest. Pe care, însă, va trebui să-l justific în fața unui judecător ipocrit. Mă opresc aici, așa cum probabil ați observat, și acum vă iau realmente vorba din gură, sunt copleșitoare asemănările dintre mine și Socrate.
By |2018-05-30T23:50:12+00:00May 30th, 2018|0 Comments

30 mai 2018

opt 27

Fereastra deschisă, se înserează. Un câine latră fără oprire de zece minute. Lângă el câțiva copii se agită, râd și țipă. Cineva încearcă zadarnic să pornească mașina – dar motorul pare vlăguit. Cine se tot învârte cu skaterul la infinit? Patru roți minuscule reușesc să sufoce asfaltul, care parcă strigă după ajutor. Acum țipete: un copil, un om în vârstă și o femeie. Să fie o familie?  Se vor destrăma? Decid deja cui să-i rămână copilul? Nu. S-au calmat cu toții. Vorbesc liniștit. Câinele, însă, exasperat, își continuă monologul. Se-aude, încet, o melodie – cu neputință să deslușesc versurile. Dar acum totul parcă e mai calm, deși am sentimentul că acest vulcan de zgomote va izbucni iarăși. Simt în atmosferă un amestec de bucurie impură și nervi obscuri… E ceva încâlcit în toată armonia aceasta, în această forfotă a vitalității. Îi ascult cum se învârt dintr-un loc în altul țipând și-mi imaginez, privind cum cerul e înghițit de întuneric – ce-o să fie în acest loc peste câteva miliarde de ani, în ce arhivă a cosmosului va intra oare această clipă? Cine-și va mai aminti de lătratul acestui câine care, în treacăt fie spus, acum nu mai latră? În anul două miliarde, toți actorii acestei întâmplări nu vor mai fi nici măcar praf. Și mai ales, mă întreb, de ce aceste rânduri inutile? Ce mi-a venit să menționez aceste acțiuni derizorii? Voiam, poate, să le consemnez cumva, să le ofer o fărâmă de eternitate, să fie mai solide, să le îngrop in veșnicie prin cuvânt – ce-i drept, sunt destul de megaloman ca să mă consider biograful omenirii. Mă opresc aici, un copil mic a început să plângă. Închid fereastra și îi dau dreptate în mod absolut, sunt întru totul de acord cu el.

By |2018-05-30T18:14:02+00:00May 30th, 2018|0 Comments

Georg Simmel – Cultura filozofică

Cel slab evită individualizarea, atitudinea practică de a se bizui pe sine, cu răspunderile sale și cu necesitatea de a se apăra singur cu puterile-i proprii. Numai forma tipică de viață îi oferă protecție, așa cum tot ea îl împiedică pe cel puternic să-și folosească puterile ieșite din comun.

By |2018-05-30T00:15:08+00:00May 30th, 2018|0 Comments

Emil Cioran despre Mircea Eliade

“Eliade a început să țină cursuri la Facultatea de Litere din Bucureşti. Mergeam să-l ascult de câte ori puteam. Fervoarea risipită în articolele lui se regăsea din fericire în aceste prelegeri, cele mai însuflețite, cele mai vibrante din câte-am auzit vreodată. Fără notițe, fără nimic, luat de valul unei erudiții lirice, zvârlea cuvinte convulsive şi totuşi coerente, subliniate de mişcarea crispată a mâinilor. O oră de tensiune, după care, adevărat miracol, nu părea istovit, şi poate că nici nu era. Ai fi zis că stăpâneşte arta de-a amâna la nesfârşit oboseala.” (Exerciții de admirație)

Intregul capitol din carte dedicat lui Eliade il gasiti aici:

https://www.youtube.com/watch?v=tt65IJfoAxA

By |2018-05-29T14:33:26+00:00May 29th, 2018|0 Comments

Emil Cioran – Sfârtecare

Proverb chinezesc: “Când un singur câine se-apucă să latre la o umbră, zece mii de câini fac din ea o realitate.” De pus ca motto înaintea oricărui comentariu despre ideologii. (178, Humanitas, 2016)

 

N-am cunoscut pe nimeni căruia decăderea să-i fie mai dragă decât îi era ei. Și totuși, s-a sinucis ca să scape de ea. (pagina 75, Humanitas, 2016)

By |2018-05-21T15:59:24+00:00May 21st, 2018|0 Comments