Q&A: Beneficiile si dezavantajele filosofiei. Despre Emil Cioran.

La un clip intitulat “Mircea Eliade despre Emil Cioran”, am primit un comentariu de la Sebastian Andrei, care imi cere părerea despre filosofie (beneficii și dezavantaje) și implicit, despre Emil Cioran.

Incep prin a spune ca nu stiu filosofie, ca nu sunt nici ignorant in domeniu iar observatiile mele sunt nule din start chiar si pentru mine. Totusi, voi incerca sa fiu cat mai putin ridicol si sa ofer un raspuns decent.
La dezavantajele filosofiei n-as avea nimic de scris. Singura observatie pe care as vedea-o aici, cu privire la faptul ca iti poti gasi loc de munca mai greu – e o imbecilitate. Desigur, nu iti gasesti loc aproape automat a doua zi dupa ce termini facultatea, pentru ca nu te-ai instruit pentru o meserie exacta (asa cum face, de pilda, un dentist sau un avocat), insa intalnind trei ani de zile marile creiere ale omenirii, cred ca te poti considera mai castigat spiritual si chiar intelectual decat majoritatea oamenilor care se axeaza concret pe un domeniu. Tu ai ales filozofia, a carei semnificatie este (dragoste de intelepciune), ai ales, deci, intelepciunea, in dauna unui loc de munca bine stabilit. Poti lucra in extrem de multe domenii, pentru ca pregatirea ta s-a concentrat pe intreaga ta fiinta, asa ca imi pare o aberatie sa spui ca alegand filosofia ramai somer. Exista riscul asta, fireste, dar pentru asta trebuie sa nu fi ramas cu nimic in cei trei ani de intalniri extraordinare cu cei mai mari ganditori ai omenirii. Daca nu reusesti sa faci nimic in viata dupa ce ani de zile ai discutat cu marile spirite din istoria lumii, atunci e vina ta ca n-ai fost suficient de atent. Si-n plus, nu inteleg obsesia locului de munca – ar trebui sa fim obsedati sa fim angajatori, nu angajati.
Despre beneficiile filosofiei cred ca tocmai am vorbit mai sus, ce poti sa-ti doresti mai mult decat sa patrunzi in universul celor mai mari spirite ale istoriei omenirii? E de la sine inteles ca vei castiga totul.
Si totusi, desi cred acest lucru, filozofia de azi imi pare o pseudo-stiinta care exploateaza confuziile verbale. De multa vreme filozofia nu se mai face in gradinile prin care se plimba Socrate, de multa vreme nu se mai vorbeste clar, concret, despre “filozofia vietii”, despre ce le e de folos oamenilor in realitate, concret, asa cum o facea Epictet, de exemplu. Toti filozofii mari, din antichitate, vorbesc concret despre viata, in timp ce noi acum am ajuns sa invartim cuvintele, sa vorbim incalcit despre abstractii care n-au nici o legatura cu viata – sa scoatem tot ce e esential din puls. Aceasta furtuna de expresii intortocheate noi numim azi “gandire pura” – la ce bun ca poti folosi cuvinte pompoase, daca in viata “reala” esti zero? Simt tot mai clar ca incercam, fiecare, din orgoliu si prostie, sa inghesuim infinitul vietii in etichetele noastre limitate, in ideile noastre obtuze, in loc sa cautam putin cate putin sa ne modificam noi conform structurii sale infinite. Noi venim din calitate de infinit, spre viata, incorsetand-o in ideile noastre… Imi doresc o filosofie vie, bazata pe sfaturi practice, o filosofie cu limbajul vechi, al oamenilor de rand, o filosofie a “vietii vii”, de care vorbea Dostoievski, nu mai pot tolera aceste piruete de expresii incetosate si incalcite cu pretentie de profunzime. Studentul de la filozofie e mai dornic sa aiba el dreptate decat sa ajunga la Adevar (si poate ca nici nu exista Adevar – de ce n-am spune-o?). Orgolios, pompos si ingamfat – iata filozoful contemporan, atat de opus filozofului din antichitate, care isi dedica intreaga fiinta filosofiei pentru a ii ajuta si pe semenii sai sa inteleaga viata si sa curme putin din suferinta existentei, incercand chiar sa-i ajute pe oameni sa fie si fericiti din cand in cand. Filozoful de azi, nu mai e deloc omul dialogului, insul cu care te intalneai pe strada si-ti zambea, el sta acum in camera sa fara ferestre si scrie cateva pagini cu expresii obscure care n-au legatura cu viata, interpretari si speculari despre lucruri marunte pe care si le imagineaza – e o lume si aceea, admit, insa una inutila si sterila.
Si-acum c-am terminat acest discurs lamentabil, inchei prin a spune inca o data ca aceasta e o intuitie a mea, e ceea cesimt. Aceste obsevratii nu le-am facut dupa ce-am studiat filozofia. E opinia unui om care nu stie filozofie dar care gandeste si el cum poate si se arata in fata celorlalti cu sinceritate. Singurul filozof pe care-l ador “din cei noi”, este Nietzsche – pe care, -ce rusine!- nici nu l-am citit in intregime… Tot ce e “sistem” in filozofie, imi provoaca repulsie. Ar trebui sa dam foc tuturor sistemelor si sa incepem sa construim o filosofie a respiratiei, a vietii de zi cu zi. In dauna unei sali de curs, fie ea si a unui profesor genial de filozofie, din ziua de azi, de mii de ori as alege discutiile grecilor din antichitate, unde, fara emfaza si superioritate, am vorbi cu totii, pe rand, constienti, odata cu Socrate, ca nu stim nimic in afara de faptul ca nu stim nimic.
Cat despre Cioran, l-am descoperit pe la 17-18 ani, cand a inceput sa ma obsedeze ideea mortii. De atunci practic viata mea s-a schimbat, Cioran mi-a devenit o obsesie. Adoram la el faptul ca prefera o febra in dauna unei definitii, iubeam la el stilul sau de a scrie, umorul, faptul ca atunci cand se intalnea cu diverse persoane era insufletit, plin de umor, de viata – desi in singuratate era un melancolic extraordinar. Asa ma simteam si eu si rezonam cu acest tip de om. La 26 de ani, recitindu-i opera in intregime, am observat la mine o instrainare de primele sale opere, incepand cu “Pe culmile disperarii” – nu stiu daca ma maturizasem sau se stinsese viata in mine, cert este ca acel urlet, departe de a mai fi o melodie, devenise suparator, exagerat, coplesitor de emfatic, aproape grotesc. Nu-mi displaceau primele sale carti, dar raportandu-ma la cat i-am adorat prima carte, de pilda, era un contrast abisal. Era o carte care imi placea si atat. Una pe care nici macar nu simteam s-o recitesc candva! De mii de ori prefer acum omul asezat, la locul sau, cu un stil mult mai puternic decat tipetele acelea din tinerete, omul din, de pilda, “Despre neajunsul de a te fi nascut”, sau, cartea pe care o ador enorm si azi, Caietele sale, alaturi de cartea cu interviurile sale de la batranete (Convorbiri cu Cioran).
Voi citi acum o recenzie pe care am scris-o pe goodreads la cartea “Ispita de a exista”:
Ce mult îmi place acum scriitorul liniștit, lucid, calm, cu tonalitate naturală din care izvorăște spiritul ca un izvor de munte. Ce departe sunt acum de isteriile și lirismul frenetic al tineretilor sale! Și când mă gândesc cât îmi mai ardea sângele la acele urlete pe care acum (cand imi par nesfarsit de ridicole!) abia dacă le mai pot îndura. Am 26 de ani și sunt mai aproape de tonul lui de “bătrân” de 45 de ani decât de frenezia lui țipătoare din “Pe culmile disperării” și celelalte cărți scrise în românește. Semn bun? Sper, deși nu cred. Cel mai probabil, am un suflet prea mic pentru trăiri mari, nu pot simți intens decât pentru o perioadă scurtă, și, în toate cazurile, doar iluzionându-mă; în clipa când nu mai cred în lucruri, ele își pierd savoarea și, odată cu ele, îmi pierd și eu avântul și nebunia. Scepticismul mi-a rumegat pasiunea – singura care avea vreo însemnătate pentru mine. Acum nu mă mai pot oferi în mod absolut decât îndoielii, care nu necesită din parte-mi nicio intensitate – ba dimpotrivă, pentru a-și asigura viitorul, pentru a putrezi liniștită în mine, îndoiala îmi cultivă calmul, paralizându-mă în blândețe și duioșie, dorindu-mă incapabil să mă revolt, condamnându-mă să rămân până în mormânt, un cumpătat prin nehotarâre. Destinul unui mediocru leneș, blazat în indecizie…

Daca mai aveti alte intrebari, lasati un comentariu si voi face alt clip in care va voi raspunde la intrebare.

By |2018-07-07T19:31:03+00:00July 7th, 2018|0 Comments