leagănul

Eram în parc, pe bancă, citind. În fața mea, o fântână arteziană splendidă. Vremea era impecabilă, un cer senin, de ora 15:00, era cald, dar fără agresivitate, o căldură armonioasă, proaspătă. Mă las purtat de întreaga acea atmosferă, cu adieri timide de vânt mângâindu-mi obrajii în timp ce privream apa sărind cu orgoliu spre cer. La distanță de vreo 100 de metri, observ, printre doi arbori, un omuleț care se tot învârtea pe un soi de leagăn. Era un copil de vreo șapte ani care se juca singur. Era atât de fericit! În afară de natură, nu era nimic în jurul său; liniște perfectă; doar soarele îl acompania. Mă las furat de acel spectacol al inocenței privindu-l pe copilaș cum se învârte la infinit. Nu-mi explicam cum nu amețește învârtindu-se atât de mult. Într-un final, după ce mă ținuse minute bune hipnotizat, se dă jos de pe acel leagăn și dispare brusc în spatele arborilor. Nu-l voi mai revedea niciodată, nici nu voi ști dacă a existat cu adevărat.  Vedeam totuși acel leagăn care continua să se clatine în spatele lui. Cât de singur era! Lovit de acel abandon, se clătina greoi, fără speranțe, din ce în ce mai slăbit de puteri, purtând, înainte și-napoi, toată părăsirea acestui univers. Mișcările sale deveneau din ce în ce mai scurte, nu mai avea nici puterea să strige după ajutor, lanțurile sale obosiseră, îl vedeam îmbătrânind, își pierduse deja memoria – era rătăcit, se uita neajutorat, cu ochii ruginiți, spre cerul senin, indiferent și calm, parcă întrebându-se: “De ce mă clatin, ce fac aici, cine sunt?” – dar s-a oprit îndată. Murise. O moarte onorabilă, soarta a ales ca el să se ducă singur pe ultimul drum. Zadarnic m-aș fi dus să-l mângâi, să-l mișc iarăși puțin, n-ar mai fi fost el, ci un altul care îi luase deja locul bătrânului meu leagăn, in fața mea s-ar fi prezentat o altă energie, un alt leagăn, căci viața unui leagăn durează atâta timp cât un copil se joacă cu el. Cel văzut de mine dispăruse, deci, pentru totdeauna. Mă ridic de pe bancă și deodată îmi dau lacrimile – văzusem un leagăn la fel de singur ca mine…

 

28.08.2018

By |2018-08-28T20:23:04+00:00August 28th, 2018|0 Comments

Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori (citate)

Prieteni, am dus-o greu in tineretea noastra: am suferit de tinerete ca de o boala grea. Asta din cauza vremurilor in care am fost azvarliti – timpuri ale unei mari decaderi si dezmembrari interioare, timpuri care, in ciuda slabiciunilor, inca lucreaza cu toata forta impotriva spiritului tineretului. Dezmembrarea, deci incertitudinea, sunt proprii acestor vremuri: nimic nu se afla infipt intr-un sol sigur si intr-o convingere ferma in sine: se traieste de azi pe maine, caci ziua de poimaine e incerta. Totul este alunecos si primejdios pe partiile noastre, iar gheata care inca ne mai sustine s-a subtiat foarte mult: simtim cu totii adierea calda, nelinistitoare a vantului de dezghet – acolo unde noi inca mai umblam, curand nimeni nu va mai putea umbla!

Exista doua tipuri de filozofi:

  1. unii care vor sa stabileasca o ampla stare de fapt a sistemelor de valori (logice sau morale);
  2. altii care se vor legiuitori ai unor astfel de sisteme de valori.

Primii incearca sa ia in stapanire universul prezent sau pe cel trecut, sintetizand si abreviind prin simboluri multitudinea evenimentelor: pentru acesti filozofi este important sa faca evenimentele de pana acum accesibile, transparente, aprofundate, inteligibile – ei sunt in slujba datoriei omului de a utiliza toate bunurile trecutului spre folosul viitorului.

A doua categorie de filozofi sunt cei care poruncesc; ei spun: “asa se cuvinte sa fie!” Ei definesc mai intai “incotro” si “in ce scop” merg lucrurile; precizeaza folosul si in ce consta el pentru om; ei dispun de munca pregatitoare a oamenilor de stiinta si orice fel de cunoastere le slujeste doar ca instrument in vederea creatiei. Acest al doilea tip de filozofi reuseste arareori; intr-adevar, situatia lor si primejdiile ei sunt foarte mari. De cate ori nu si-au acoperit intentionat ochii numai pentru a nu vedea fasia ingusta care ii desparte de prapastie si prabusire: de pilda, Platon, atunci cand se autoconvingea ca “binele”, asa cum il dorea el insusi, ar fi nu binele lui Platon, ci “binele in sine”, comoara eterna pe care ar fi descoperit-o in drumul sau doar acel cineva, pe nume Platon! Aceasta vointa oarba domneste in forme inca mult mai brutale la intemeietorii de religii: acel “se cuvinte” al lor nu le suna deloc in urechi ca un “asa vreau eu” – ci, chipurile, ei indraznesc sa-si indeplineasca misiunea numai dupa ce au aflat o porunca divina, iar legiferarea valoprilor devine o sarcina suportabila, sub povara careia constiinta lor nu se sfarma, numai fiindca se naste din inspiratie.

 

Stiinta – transformarea naturii in concepte in scopul stapanirii naturii – acest fapt tine de rubrica “metode”.

Dar scopul si vointa omului trebuie, de asemeni, sa se dezvolte; tinta sa stea in perspectiva intregului.

 

Superstitie cu privire la filozof: confundarea lui cu omul de stiinta. Ca si cum valorile s-ar afla in lucruri si noi n-am avea decat sa le retinem! In ce masura filozofii cerceteaza sub insinuarea valorilor date (ura lor impotriva aparentelor, a trupului etc.). Schopenhauer despre morala (ironie cu privire la utilitarism). La urma confuzia merge atat de departe, incat darwinismul ajunge sa fie privit ca filozofie: in momentul de fata stapanitori sunt oamenii de stiinta. Francezi ca Taine cerceteaza sau cred ca cerceteaza fara a avea criterii valorice. Prosternarea in fata “faptelor” – un soi de cult. In realitate ele distrug valorizarile existente.

Cei ce mi-au pregatit calea: Schopenhauer: in ce masura am adancit pesimismul si, abia prin descoperirea contradictiei sale cele mai acute, l-am incorporat deplin afectivitatii mele.
Apoi: europenii de rang inalt, precursorii politicii de anvergura.
Apoi: grecii si aparitia lor.

“Mila” mea. – Aici este vorba de un sentiment pe care nici o denumire nu mi se pare ca-l acopera: il resimt acolo unde intalnesc o risipa de capacitati pretioase, de pilda, in cazul lui Luther: cata forta, dar si ce probleme primitive, banale (si asta intr-o epoca in care in Franta era deja posibil scepticismul curajos si voios al unui Montaigne!) sau il resimt atunci cand, drept consecinta a unei stupizenii intamplatoare, vad un om ramanand mai prejos de ceea ce el ar fi putut deveni.

 

Pentru mine este o consolare sa stiu ca, dincolo de aburul si gunoiul subsolurilor umane, exista o umanitate mai inalta, mai luminoasa, a carei dimensiune va fi una foarte redusa ( – caci tot ce se distinge este, prin insasi esenta sa, un lucru rar): apartii acestei umanitati, nu fiindca esti mai dotat sau mai virtuos sau mai eroic sau mai afectuos decat acei oameni de acolo de jos, ci fiindca esti mai rece, mai lucid, mai perspicace, mai insingurat, pentru ca suporti singuratatea, o preferi, o cultivi ca forma de fericire, ca privilegiu, ca o conditie a existentei, pentru ca, printre nori si fulgere, traiesti ca printre ai tai, la fel insa si sub razele de soare, printre picaturile de roua, fulgii de zapada si orice ar veni in mod necesar in inaltimi si care, atunci cand se misca, se misca vesnic numai in directia de sus in jos. Aspiratiile catre inaltimi nu sunt ale noastre. – Eroii, martirii, geniile si entuziastii nu sunt destul de calmi, de rabdatori, de subtili, de reci, de lenti.

 

Un educator nu vorbeste niciodata despre ceea ce el insusi gandeste: ci numai despre ceea ce gandeste in folosul celui pe care-l educa. In aceasta forma simulata, educatorul nu trebuie sa se lase ghicit; a inspira incredere in sinceritatea lui tine de propria lui maiestrie. El trebuie sa fie capabil de a folopsi toate procedeele disciplinei si ale disciplinarii: unele firi pot fi facute sa progreseze numai prin loviturile de bici ale batjocurei; altele – lenesii, nehotaratii, lasii, increzutii, poate prin laude exagerate. Un astfel de educator sta dincolo de Bine si de Rau; dar nimeni nu trebuie sa stie asta.

 

Cutare imparat isi pastra mereu vie in minte ideea ca totul este trecator; o facea pentru a nu da lucrurilor prea mare importanta si a ramane linistit in mijlocul lor. Dimpotriva, mie-mi pare ca toate ale vietii au mult prea multa valoare si deci n-ar trebui sa fie atat de fugare: eu caut o vesnicie pentru orice: este oare permis sa arunci in mare cele mai pretioase vinuri si pomezi? – Consolarea mea este ca tot ceea ce a fost odata are vesnicie – valurile marii restituie totul.

 

Faptul de a pune pe masa de joc propria viata, propria sanatate, propria onoare este urmarea unei stari de euforie si a unei vointe care se revarsa, risipindu-se: nu din dragoste de oameni, ci pentru ca fiecare mare primejdie aduce la suprafata curiozitatea noastra cu privire la proportiile fortei si curajului nostru.

Tuturor caracterelor mai profunde ale Antichitatii le-a fost sila de filozofii virtutii: erau priviti ca niste urzitori de galcevi si actori (Parerea lui Epicur si a lui Pyrrhon despre Platon)
Rezultatul: in practica vietii, in rabdare, bunatate si sprijin reciproc, oamenii marunti le sunt superiori: – este, aproximativ, aceeasi parere pe care o au Dostoievski si Tolstoi despre “mujicii” lor: ca sunt filozofi in actiunea practica si ca au un fel mai brav de a-si rezolva greutatile…

Autoeducatii tipice: Sau: cele opt intrebari fundamentale.

  1. Daca ne dorim a fi mai complicati ori mai simpli?
  2. Daca vrem sa devenim mai fericiti sau mai indiferenti fata de fericire si nefericire?
  3. Daca dorim sa fim mai multumiti cu noi insine sau mai exigenti si mai necrutatori?
  4. Daca vrem sa devenim mai blanzi, mai concesivi, mai umani sau mai “inumani”?
  5. Daca dorim sa devenim mai intelepti sau mai lipsiti de scrupule?
  6. Daca vrem sa atingem un tel sau sa ocolim orice fel de teluri (asa cum face, de ex, filozoful, care adulmeca in orice scop o limita, o capcana, o inchisoare sau o prostie)?
  7. Daca dorim sa fim mai respectati sau mai temuti? sau mai dispretuiti?
    8. Daca dorim sa devenim tirani sau ispititori sau pastori de animale de turma?

 

Pasaje din scrisori:

 

In final, o reflectie: Incetam sa ne iubim cu adevarat atunci cand incetam practica de a iubi pe altii: motiv pentru care incetarea aceasta din urma trebuie evitata. (Din propria-mi experienta)

Nu mi-a iesit nici un moment din memorie faptul ca mama a spus odata ca sunt o rusine pentru mormantul tatalui meu.

O imagine care apare macar o data in toate scrierile mele: “a ma ridica mai presus de mine insumi” a devenit realitate – si, o, daca ati sti – ce anume inseamna aici “de mine insumi”! Aveti o parere de o suta de ori prea buna despre mine, amice Gast!

Oamenii care-mi plac sunt de multa, multa vreme morti, de ex, abatele Galiani sau Henry Boyle sau Montaigne.

Despre Dostoievski nu stiam acum cateva saptamani nimic, nici macar nu-i auzisem numele – eu, omul incult, care nu citeste “jurnale”. Am pus din intamplare mana, intr-o librarie, pe cartea “Insemnari din subterana”” intr-o recenta traducere franceza (acelasi hazard a operat cu Schopenhauer, in al 21-lea an al vietii mele si in al 35-lea cu Stendhal!). Instinctul inrudirii (sau cum sa-i spun) s-a afirmat imediat; bucuria mea a fost extraordinara: sunt nevoit sa ma intorc in timp pana la momentul in care am facut cunostinta cu Rosu si Negru de Stendhal, daca vreau sa-mi amintesc de o placere similara.

La 27 de ani, Dostoievski a fost condamnat la moarte, gratiat chiar pe esafod, apoi 4 ani de Siberia, in lanturi, in mijlocul unor criminali inraiti. Aceasta perioada a fost decisiva: autnci a descoperit forta intuitiei sale psihologice; ba,  mai mult inca, inima lui s-a imblanzit si adancit in acele imprejuderari – cartea lui de amintiri din acea vreme, Amintiri din casa mortilor, este una din cartile ele mai “umane” din cate exista.

 

Imi imaginez eu insumi ca am oferit “noilor germani” cartile cele mai substantiale, mai traite si mai independente, dintre cele pe care in general le-au avut; dupa cum imi imaginez ca ele inseamna si pentru propria mea persoana un eveniment capital in criza judecatilor de valoare. S-ar putea sa fie insa o eroare a mea si, pe deasupra, si o prostie – as dori sa nu fiu obligat sa am o parere despre mine.

Dacă ne e dat să ne ducem viața până la capăt, să încercăm s-o folosim în așa fel, încât ceilalți să-i binecuvânteze valoarea, atunci când vom fi eliberați cu bine de această viață. (Friedrich Nietzsche, scrisoare din 11 aprilie 1869, pe cand avea aproape 25 de ani)

By |2018-08-27T19:59:26+00:00August 27th, 2018|0 Comments

De ce nu ma sinucid?

La un clip de pe canalul meu de YouTube, primesc urmatorul comentariu:

Olariu Sorin: “De ce să nu mă sinucid? Sunt un vierme lipsit de personalitate, nu am pasiuni sau scopuri. Sunt jalnic! Trăiesc într-o continuă stare de anxietate, o stare ce mă copleșește și totodată nu mă lăsa să închid un ochi. Nici măcar n-am idee de ce-mi este teamă, poate de ideea că viața înseamnă doar mâncare, muncă, sex, copii, casă, munte și mare. Singurul lucru ce mă liniștește este ideea de moarte.”

 

In primul rand din faptul ca iti pui intrebarea reiese ca inca nu esti convins ca trebuie s-o faci, iar asta-i bine. A intreba -mai ales a intreba pe un altul- e sanatos, ca intr-un fel ceri ajutorul, intr-un fel iti doresti sa traiesti si cauti cumva argumente din afara, dar ele din pacate nu pot fi solide decat daca apar dinauntru. La ce bun ca iti spune un prieten ca viata merita sa fie traita daca tu nu simti deloc asta? Trebuie tu singur sa lucrezi cu tine si sa vezi viata dintr-o alta perspectiva.
Spui ca esti un vierme lipsit de personalitate, ca nu ai pasiuni sau scopuri. Cred c-aici vorbeste orgoliul, narcisismul, cand spui “un vierme lipsit de personalitate”, de fapt te flatezi, pentru ca si eu ma autoironizez si ma jignesc, si simt apoi ca de fapt acea asa zisa ura e o alta forma de a ma flata, am chiar expresii de genul “cel mai mare vierme din univers” etc, la oamenii mult prea prinsi in ei insisi, sunt inevitabile aceste expresii. Daca credeai cu adevarat ca esti un vierme lipsit de personalitate, te sinucideai fara sa scrii nimic, fara sa ii spui nimanui nimic. Cred ca nu te ridici la asteptarile pe care le ai fata de tine, spui ca esti un vierme raportandu-te la ce trebuia sa fii conform standardelor tale, intrebarea mea e: de ce pui presiunea asta pe tine? De ce crezi ca trebuie sa fii intr-un fel sau sa fii ceva anume? Te-ai nascut, asta-i tot, poti face absolut orice. Nu e nici rau, nici bine. Daca alegi sa nu faci nimic toata viata si sa traiesti in padure, nu inseamna ca esti mai prejos decat omul care a lucrat 40 de ani intr-o fabrica sau un altul care si-a dedicat viata omenirii. Ai ales meditatia in padure toata viata – perfect. La fel de bine puteai face altceva. Ba chiar as duce in extrema acest caz si-as spune ca nu ii datoram vietii nimic – sa nu uitam ca ea nici nu ne-a intrebat daca vrem sa traim, am fost aruncati aici si nu ni s-a comunicat nimic. Facem deci, ce dorim, facem ce ne spune vocea interioara, sau ce rezoneaza cu noi. Eu am ales sa stau si sa nu cred in nimic, sa ma indoiesc de toate – cu asta am rezonat, asta s-a pliat pe sufletul meu. Nu ma consider mai prejos decat un ins care a fost activ toata viata, desi il admir pentru convingerile sale si pentru efortul sustinut de zi cu zi.

Anxietatea de care vorbesti se datoreaza tocmai lipsei unui scop. Spui: “nu am pasiuni sau scopuri” – intai trebuie cautata pasiunea, chemarea ta – poate esti un pianist colosal, cum ai putea sa sti daca n-ai cantat niciodata la pian? Trebuie sa experimentezi viata in toata plenitudinea ei, sa vezi spe ce simti o chemare, spre ce lucru te simti mai apropiat, si abia apoi, odata avand pasiune spre chestia respectiva, ea se transforma intr-un scop: “sa te desavarsesti” in acea pasiune. Apoi si anxietatea e neutralizata pentru ca ai un drum. Cred ca trebuie sa ai ca plan urgent sa te cunosti mai bine, sa vezi ce iti place, ce nu, sa experimentezi cat mai mult viata, apoi va veni de la sine drumul. Asa ma plang si eu ca nu am nici o pasiune pentru nimic, dar cum as putea sa am daca stau in casa si nu experimentez nimic? Nu am incercat nimic in viata, in afara de citit superficial si scris la fel de superficial. Cunoaste-te cat poti de bine si apoi daruieste-te lucrului de care te simti apropiat.
Spui ca nu stii de ce-ti este teama, ca poate de ideea ca viata inseamna doar mancare, munca, sex, copii, casa, munte si mare.
Problema e, iarasi, felul tau de a privi aceste cuvinte. Ele au ce semnificatie le oferi tu. Mancarea poate fi si rutina absoluta (voiam sa ma sinucid intr-o zi doar pentru ca nu mai suportam gandul ca va trebui sa mestec ca o vaca inca 50 de ani, intr-o rutina absoluta) sau poti vedea in mancare o sarbatoare aproape – stii ce frumos e sa gatesti alaturi de cineva? Sau chiar singur, si aici iti recomand serialul Hannibal, omul gatea imbracat in costum si asculta muzica clasica, totul curat in jurul sau, era realmente o sarbatoare. Exista multa frumusete in a iti gati, cata armonie poate fi in legume, in fructe, suntem capabili sa vedem o simfonie intr-o salata. Din pacate nu vedem decat o rutina care ne apropie de mormant. Trebuie sa incerci sa vezi frumosul din lucruri, mancarea e un ritual extraordinar, daca esti elegant, daca nu esti ca mine care ar lua o pastila pe zi ca sa nu mai manance. Nu mai vorbesc de mancatul cu ceilalti – de asta si exista ideea de masa in familie, mancatul acolo e un pretext pentru intalnirea cu celalalt, pentru a afla ce-a mai facut fiecare. Rousseau, singur fiind, manca si citea, pentru ca voia sa ia masa cu cineva… Eu, cand erau sarbatori, si eram chemat la masa, in sufragerie (adica in camera de alaturi), raspundeam (fara sa ma arat) din dormitor, ca nu vin, si mancam singur in camera in timp ce toate rudele si cunoscutii mancau in cealalta camera si glumeau, radeau. Eu ma uitam la seriale cu psihopati si mancam pe intuneric. Nu zic ca e o problema asta, n-aveam rude atat de evoluate incat sa regret, insa poate daca as fi mancat alaturi de ceilalti de cand eram mic as fi avut o alta parere despre mancat, despre “painea cea de toate zilele”.

Apoi vorbesti despre Munca – iar la fel, tu alegi sa vezi in munca rutina absoluta – ce e munca, in fond? Efortul depus facand ceea ce iti place, pasiunea de care vorbeam mai sus. Cauta-te, afla ce iti place, apoi nu va mai exista munca. Si pe de alta parte, taranul absolut, cufundat in campii, nu e el motorul universului? Prin munca lui (asa analfabet cum e, si cum ne uitam noi de la oras de sus la el), nu ne hraneste el pe noi, nu traim de doua milenii datorita muncii sale? Munca e sfanta – iti ofera si echilibru mental, cred tare asta, toate problemele oamenilor vin de la faptul ca stau degeaba. Cioran o si spune la batranete, se ducea o saptamana pe la tara sa munceasca nu stiu ce pe acolo, nu avea nici o problema. Dar cand stai ani de zile degeaba, cu existenta ca atare in fata, automat cazi in probleme launtrice. Nu suntem facuti sa stam degeaba. Iar cei care reusesc sa fie in armonie stand degeaba, sunt iluminati, tot printr-un efort, de meditatie continua, ajung la acea liniste interioara. Bine, apoi mai sunt si adevaratii viermi, lenesi si fara idealuri, care se simt “bine” – desi n-au notiunea de bine, sunt prea superficiali sa ajunga la o stare de armonie, dar sunt multumiti cu sterilitatea lor si isi traiesc in lenevie putregaiul (desi sunt atat de agresiv impotriva lor, le seman acestor gandaci care se folosesc de lozinci nihiliste ca sa-si justifice lenea).

Vorbesti apoi despre copii – cine spune ca esti obligat sa ai copii? Si de ce ar fi ceva rau sa ai un copil? Cred ca nu te poti dezvolta in integralitate pana nu cresti un alt om – cel mai mare dar al omului e de a se reproduce (si nu doar sa nasti efectiv un copil) ci sa te daruiesti in fiecare zi armoniei dezvoltarii sale, tatal sa-si ajute copilul sa devina tata – mi se pare cel mai mare dar primit de om. Si toate experientele extraordinare care rasar de aici, cred ca e un miracol ca poti avea un copil. Totusi, nu vreau sa am un copil, pentru ca sunt egoist si vad doar timpul pierdut din acest proces, doar responsabilitatea care ma copleseste. Sunt prea egoist, prea copil ca sa am un copil. Dar de ce nu poti fi cu o femeie fara sa ai un copil? Va veti bucura de viata si fara un copil. Pentru mine fericirea absoluta e sa calatoresti toata viata alaturi de persoana iubita. Cat despre a avea o casa – sa stii ca nu dadeam doi bani, si nici acum nu dau, pe ideea de a avea o casa, ma simt bine si intr-o cabana in padure, as putea trai numai in chirii. Insa de cand mi-am cumparat propria cutie de chibrituri, o garsoniera infima de 21 de metri patrati, am asa o…siguranta. Pot sa nu am niciun ban o luna, am unde sa stau. E prima caramida a independentei, sa ai propria casa…propriul tau loc in care sa poti sa fii singur. De acolo le croiesti pe toate. Vorbesti apoi de munte si mare, referindu-te probabil la masele de oameni care se duc in vacante la munte si la mare – asta fiind singura clipa din an in care traiesc si ei viata, si totusi iata-i facand in turma lucruri, nefiind capabili sa experimenteze autentic o vacanta. Vezi probabil rutina din acest demers, mediocritatea. Dar iarasi vin si spun, poti sa te uiti si cu alta pereche de ochelari la aceeasi situatie (si tot ce traim poate fi privit si altfel, de aceea nu cred in problemele interioare, ci in erorile de perspectiva care au dus la acele probleme), sa ne gandim la frumusetea naturii, spui munte si mare de parca ar fi asa ceva obisnuit, dar simti tu cu adevarat sublimul muntelui si marii? Aerul acela proaspat al muntelui, in care esti invaluit de soaptele cerului? Sau marea… Am fost la mare prima data la 26 de ani, acum cateva luni. Si totusi, pana atunci, n-a fost poza care sa ma fi lasat rece cand priveam o poza cu o mare, cu intinderea ei superba. Ce poate fi mai frumos decat marea? Sa stai asa la infinit si sa venerezi persistenta valurilor, care ajung la mal iarasi si iarasi, la infinit. Desigur, vei spune “nu e decat o groapa plina cu apa” – dar aici ti-as replica – nu e vina marii ca nu suntem noi in stare sa-i captam frumusetea. Pentru mine marea este singurul portal spre absolut in care cred. “Marea e duhovnicul meu” spunea Elisabeta de Austria – cred ca la fel pot spune si eu. Daca Dumnezeu exista, mi-l imaginez ca un amestec de munte si mare… Cand stai pe spate, plutind pe mare si-ti aterizeaza soarele pe obraz si esti inconjurat de natura – atunci cred ca esti cel mai aproape de Dumnezeu. De adevaratul Dumnezeu, care n-are legatura cu tot ce s-a scris despre el. Cel putin eu asa m-am simtit.
Cat despre faptul ca singurul lucru care te linisteste este ideea de moarte, asta se datoreaza faptului ca tu prin moarte vezi curmarea suferintelor pe care le traiesti, sau a nemultumirii constante, a vietii care nu se ridica la standardele tale – tu iti gasesti linistea in faptul ca toata aceasta viata de rahat se va sfarsi – eu cred ca sanatos este sa ne dea lacrimile gandindu-ne ca peste cateva decenii toate aceste miracole pe care le putem experimenta inca, ne vor abandona. Sa nu mai poti fi in preajma muntelui, sa nu mai poti vedea niciodata marea, sa nu mai poti sa asculti niciodata muzica – iata care imi par adevaratele drame. Sa iubim viata cat mai putem, ca avem tot timpul sa murim.

Sper ca ti-a fost de folos mesajul meu, fireste am vorbit din propria experienta, nu pretind ca te cunosc, nu ti-am dat sfaturi, ma regasesc in tot ce-ai scris, insa in acelasi timp lucrez si la iesirea din acel intuneric auto-indus, intuneric aparut din faptul ca ne uitam cu ochii inchisi la cuvinte precum “copii, munte, casa, mare” – sper ca tot evoluand si cunoscandu-ne mai bine pe noi insine, sa vedem frumusetea din aceste miracole care candva ne faceau sa ne dorim sa murim.

 

By |2018-08-20T07:09:55+00:00August 20th, 2018|0 Comments