Cuceritorul de Mega Image

Guess who’s back in the house? It’s your boy Bogdan Liviu venind de la Mega Image după ce a primit avansuri de la simpatica domnişoară nou-angajată de care vă vorbeam acum ceva timp. Cum îi stă bine unui cuceritor de talie universală, totul s-a petrecut fără voia mea. Comand linişit o apă plată şi un lapte de migdale, dau să achit, şi o văd că se blochează cu privirea pe mine, cu o admirație care i-a adus la tăcere chiar şi pe cei 15 oameni nerăbdători de la coadă. Stăpân pe situație, văzând că e nouă în domeniu, îi sar în ajutor: “S-a întâmplat ceva? E ceva în neregulă cu bancnota?  “, la care ea, luându-şi greoi privirea de la trupul meu de armăsar-sensibildarviril-cavaler-sălbatic şi înfruntându-şi copleşită destinul, se uită în ochii mei (ochi care, de ce n-am spune-o? sunt preferații lui Dumnezeu), se fâstâceşte, îmbujorându-se seducător, ciripind sufocată de emoție un: “A, n-nu-nu-nu, văzusem cartea şi m-a furat peisajul  ” – o puteam condamna? Eu însumi m-aş hipnotiza dac-aş avea şansa voastră de a mă putea vedea din afară. Apoi, tremurând toată, fâstâcindu-se cu bancnotele în mâini, pregătită să îmi dea toți banii din magazin şi să fugim împreună să ne iubim demonic printr-o cabană în aerul ceresc din Elveția, adaugă: “stați să-i mai număr o dată, să nu vă fur  ” – deşi în ochii ei sta scris mare: “Vreau să fiu a ta, cu ură şi ardoare să mă ai!” – draga de ea, i-ar fi numărat toată viața, numai să rămân lângă ea încă puțin, să mai fie fericită încă o secundă – şi cât e de inocentă, fetița mea dragă, să se îngrijoreze că m-ar putea fura în timp ce-i jefuiam toată ființa.
Ironia e că e pentru prima dată când nu citesc o carte de plăcere, ci pentru facultate – şi iată-mă întors acasă cu un bon fiscal pe care scrie te iubesc…

By |2018-09-15T14:02:24+00:00September 15th, 2018|0 Comments

Despre ironie și ratare

Îndată ce încep să scriu despre ceva, văd deja inversul a ceea ce voiam să spun și sunt de acord cu cel din mintea mea care mă contrazice. Azi voiam să scriu, de pildă: “Feriți-vă de acei monștri care nu fac nimic, care nu cred în nimic, care nu-și asumă responsabilitatea propriei existențe. Lipsa de sens în propria viață duce la răutate față de ceilalți oameni – îi acuzi pe ei pentru neîmplinirea ta; emani din ce în ce mai mult o energie negativă, ți-e silă de tot ce te înconjoară, totul îți amintește de propria înfrângere, rămâi în contact cu ceilalți pentru a încerca să-i tragi și pe ei în groapa în care te afli, pentru a le ironiza planurile și a le reaminti de faptul că totul e inutil – un adevăr într-o lume fără adevăruri pe care monstrul îl poartă cu mândrie ca pe o coroană – , în contactul cu ceilalți, râsul devine scrâșnet răutăcios, îmbrățișarea devine sugrumare, zâmbetul venin deghizat iar salutul un rictus care te-ar îngropa de viu” – voiam să scriu, dar apoi m-am gândit la zecile de mii de neîmpliniți binevoitori, joviali, la acei cerșetori gata oricând să te îmbrățișeze, la marii hoinari ai acestei vieți – însă poate ei sunt împliniți în felul acela de viață. N-au nici o frustrare. Eu, marele ratat al acestui glob, iar la fel, nu-mi amintesc să fi fost răutăcios cu oamenii (ba dimpotrivă!) – pe de altă parte, tind să ironizez des (mult prea des), cam tot ce mișcă. Ironia a fost, de fapt, și cea care m-a ținut departe de orice gest. Din teama de a nu alege un drum de mâna a doua, am rămas pe loc. Mai degrabă asta aș spune – ironia mediocră e apanajul rataților. Inaderența la valori, la sacru, e direct proporțională cu lipsa unui drum. Să nu fiu înțeles greșit – nimeni n-a iubit ironia mai mut decât mine, însă iubesc ironia în stare pură, aceea e o artă, cea la care am eu acces și despre care vorbesc aproape că nu are legătură cu ironia – e doar o răutate ambalată într-o fărâmă de imaginație – ai, ca prim instinct, tendința să fii răutăcios cu tot ce te înconjoară – pentru că te simți trădat, simți că nimic din jurul tău n-are o valoare în sine, că ești condamnat să te ratezi. Dar ce frustrare pot să am când nu mi-am dorit nimic? Cum să fii necăjit că nu poți zbura? Și totuși, sunt. Deseori mă plâng că nu sunt demon, sau măcar înger, și că trebuie să mă târăsc în sus pe scări, spre eternitatea care m-a abandonat…

 

5.09.2018

By |2018-09-05T16:21:49+00:00September 5th, 2018|0 Comments

îmbrățișare

Silă furioasă respira în Cuvinte
“Te bestem! Pleacă!
Pe veci să nu te mai întorci”
Dumnezeu către bietul
meu înger păzitor de-atunci
căzuți, hoinărim rătăciți
pe pământ îmbrățișându-ne
grija unul altuia.
(îmbrățișare, Bogdan Liviu)
By |2018-09-01T16:39:22+00:00September 1st, 2018|0 Comments

Soren Kierkegard, Concluding Unscientific Postscript

It is now about four years since I got the notion of wanting to try my hand as an author. I remember it quite clearly. It was on a Sunday, yes, that’s right, it was a Sunday afternoon. I was sitting as usual outside at the café in Frederiksberg Garden. I had been a student for ten years. Although never lazy, all my activity was nevertheless only a sort of brilliant inactivity, a kind of occupation for which I still have a great partiality, and in respect of which I perhaps even have a little genius. I read much, spent the remainder ot he day idling and thinking, or thinking and idling, but that was it.

So I sat there and smoked my cigar until I fell into a reverie. Among others I recall these thoughts. You are getting on, I said to myself, and are becoming an old man without being anything, and without really taking on anything. On the other hand, wherever you look about you, in literature or in life, you see the names and figures of the celebrities, the prized and acclaimed making their appearances or being talked about, the many benefactors of the age who know how to do favours to mankind by making life more and more easy, some with railways, others with omnibuses and steamships, others with the telegraph, others through easily grasped surveys and brief reports on everything worth knowing, and finally the true benefactors of the age, who by virtue of thought make spiritual existence systematically easier and yet more and more important. And what are you doing? Here my soliloquy was interrupted, for my cigar was finished and a new one had to be lit. So I smoked again, and then suddenly this thought flashed through my mind: You must do something, but since with your limited abilities it will be impossible to make anything easier than it has become, you must, with the same humanitarian enthusiasm as the others, take it upon yourself to make something more difficult. This notion pleased me immensely, and at the same time it flattered me to think that I would be loved and esteemed for this effort by the whole community. For when all join together in making everything easier in every way, there remains only one possible danger, namely, that the ease becomes so great that it becomes altogether too easy; then there will be only one lack remaining, if not yet felt, when people come to miss the difficulty. Out of love for humankind, and from despair over my embarrassing situation, having accomplished nothing, and being unable to make anything easier than it had already been made, and out of a genuine interest in those who make everything easy, I conceived it as my task to create difficulties everywhere.

 

(Soren Kierkegard, Concluding Unscientific Postscript)

By |2018-09-01T09:58:17+00:00September 1st, 2018|0 Comments