Despre ironie și ratare

Îndată ce încep să scriu despre ceva, văd deja inversul a ceea ce voiam să spun și sunt de acord cu cel din mintea mea care mă contrazice. Azi voiam să scriu, de pildă: “Feriți-vă de acei monștri care nu fac nimic, care nu cred în nimic, care nu-și asumă responsabilitatea propriei existențe. Lipsa de sens în propria viață duce la răutate față de ceilalți oameni – îi acuzi pe ei pentru neîmplinirea ta; emani din ce în ce mai mult o energie negativă, ți-e silă de tot ce te înconjoară, totul îți amintește de propria înfrângere, rămâi în contact cu ceilalți pentru a încerca să-i tragi și pe ei în groapa în care te afli, pentru a le ironiza planurile și a le reaminti de faptul că totul e inutil – un adevăr într-o lume fără adevăruri pe care monstrul îl poartă cu mândrie ca pe o coroană – , în contactul cu ceilalți, râsul devine scrâșnet răutăcios, îmbrățișarea devine sugrumare, zâmbetul venin deghizat iar salutul un rictus care te-ar îngropa de viu” – voiam să scriu, dar apoi m-am gândit la zecile de mii de neîmpliniți binevoitori, joviali, la acei cerșetori gata oricând să te îmbrățișeze, la marii hoinari ai acestei vieți – însă poate ei sunt împliniți în felul acela de viață. N-au nici o frustrare. Eu, marele ratat al acestui glob, iar la fel, nu-mi amintesc să fi fost răutăcios cu oamenii (ba dimpotrivă!) – pe de altă parte, tind să ironizez des (mult prea des), cam tot ce mișcă. Ironia a fost, de fapt, și cea care m-a ținut departe de orice gest. Din teama de a nu alege un drum de mâna a doua, am rămas pe loc. Mai degrabă asta aș spune – ironia mediocră e apanajul rataților. Inaderența la valori, la sacru, e direct proporțională cu lipsa unui drum. Să nu fiu înțeles greșit – nimeni n-a iubit ironia mai mut decât mine, însă iubesc ironia în stare pură, aceea e o artă, cea la care am eu acces și despre care vorbesc aproape că nu are legătură cu ironia – e doar o răutate ambalată într-o fărâmă de imaginație – ai, ca prim instinct, tendința să fii răutăcios cu tot ce te înconjoară – pentru că te simți trădat, simți că nimic din jurul tău n-are o valoare în sine, că ești condamnat să te ratezi. Dar ce frustrare pot să am când nu mi-am dorit nimic? Cum să fii necăjit că nu poți zbura? Și totuși, sunt. Deseori mă plâng că nu sunt demon, sau măcar înger, și că trebuie să mă târăsc în sus pe scări, spre eternitatea care m-a abandonat…

 

5.09.2018

Ți-a plăcut? Mă poți susține aici ↓
By |2018-09-05T16:21:49+00:00September 5th, 2018|0 Comments

Leave A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.