29 noiembrie 2018

Steril. Nimic viu, nimic alert… reactionez la toate cu cumpatare si indiferenta, mi-e totuna totul… De ce nu ma mai intereseaza nimic? Apanajul ignorantului… Sunt la master la Studii literare si citesc Mircea Florian, Indrumare in filosofie – fara sa cred in filosofie, fara sa cred in potentialul ei – ce fac ei, in fond, filosofii? Presupun si ei, isi dau cu parerea, apoi jongleaza orgoliosi cu cuvintele… nu de lucrul in sine am eu nevoie, ci de aer proaspat, de munti – vreau sa ma uit asa, ca prostul, in larg… contemplatie s-o numesc. Ma gandesc c-o sa fiu in pamant in curand – si n-am facut nimic. Am tot pierdut timpul, am tot asteptat, am tot negat… Acum sunt intr-un soi de redresare a sinelui, dar spre ce? Vorbesc de desavarsirea sinelui…sa vad care e versiunea mea cea mai buna – dar ce inseamna asta? Ce trebuie sa fac? Ma gandesc sa incep… deja mi-e rusine sa continui (de cand imi spun ca fac asta?) Hai, totusi, sa repet, poate… da, ma gandesc sa incep sa imi mentin un program, sa citesc sistematic… si fara sa mai pierd timpul. Ma trezesc la 07:00, o sa incep sa beau cafea, altfel nu cred c-o sa pot sta treaz – sunt extrem de lenes, ce inseamna sa nu ai un destin! Sunt pleava… Da, la 07:00 ma trezesc, apoi beau o cafea, mananc fulgi de ovaz cu lapte de soia si zmeura, si ma apuc sa citesc pana pe la 12, apoi mananc putin, apoi iar citesc pana seara, cand ascult putin Mozart sau Bach (as vrea sa-i ascult in intregime pana mor), si inainte de a adormi, sa-mi notez gandurile mele de gospodar marunt. S-a facut 1 fix. Ma gandesc ce frumos ar fi peste 1 milion de ani cinveva sa descopere blogul asta, in timp ce se plictisea teleportandu-se. Oare se va induiosa de mine? Oare unde voi fi atunci? Ce se va alege de mine? M-am realizat macar? Cum sa ma realizez cand nu cred in nici o forma de realizare? Nu vreau sa am copii… inteleg ca nu esti om intreg pana nu treci prin procesul acesta, stiu ca a da nastere unui alt om e cumva apogeul creatiei umane, si totusi, sunt prea egoist… va trebui sa ma sacrific mult prea mult, mi-e greu, am mult de citit si de scris – dar am, oare? Nu mai bine as face un copil pe care l-as educa din timp, pe care nu l-as lasa sa piarda timpul, sa se rateze? Dar si sa faci copil traind prin el…daca faci un copil, lasa-l liber, nu-ti insera tu dorintele in el, nu trai prin el ratarile tale… Nu, nu voi face un copil. Atunci, realizarea va trebui sa vina printr-o carte. Neaparat, vreau sa scriu ceva de care sa fiu multumit. Dar cine a spus ca eu sunt scriitor? Mereu am trait cu impresia asta. N-am scris nimic pana la 26 de ani, si totusi, merg pe strada zi de zi cu gandul ca voi scrie ceva exceptional! Ma gandesc la Tolstoi, care se intreba la 26 de ani: “poate c-am trait eronat cu impresia asta desprem ine c-as fi un om exceptional” – el s-a inselat, nu acelasi scenariu va fi si la mine, din pacate. Am nevoie de un an in care sa traiesc disciplinat, sa ma pun la punct cu multe lecturi, si abia apoi pot vorbi de un “viitor”, pana atunci tot ce pot scoate sunt mediocritati. Dar ce-mi pasa? Voi scrie aici toate tampeniile. Trebuie sa ma fortez, sa ma obisnuiesc sa scriu zilnic. Orice nimic il voi nota. O sa-mi imaginez ca a scrie e felul meu prin care-mi diluez haosul, altfel, iata unde m-a adus linistea, ani de zile pe care-i traiesc ca o fantoma… “Un scriitor care nu scrie e un monstru care curteaza nebunia” – evit sa scriu. Tot ce-mi vine-n cap – e apoi contrazis de mine, batjocorit, si astfel nu mai scriu nimic. Sunt de departe cel mai mare dusman al meu. Sau poate sunt doar lenes – naiba stie… In acelasi timp, mi-e teama sa nu mor inainte de scrie – ce tampenie! Ma consider realmente special…ce copilarie, am 26 de ani, nu am facut nimic in viata si am sentimentul unui om cu destin…acum orgoliul ma indeamna sa spun ca poate eu de-asta am fost facut, sa nu fac nimic, cred chiar ca arta mea consta in a nu imi degrada trairile in cuvinte, eu sunt dincolo de cuvant etc etc. Da, asta trebuie sa fac, sa fiu disciplinat. Am suficienta imagiantie incat sa las omenirii (ce prostie…cine ma va citi? unu doi rataciti…) ceva frumos. Nu frumos, ci ceva care sa ii bucure. Cum am facut atatia oameni sa zambeasca, sa rada, as vrea sal e las ceva si in scris – o stare, da, vreau sa le ofer asa…o imbratisare, de ce nu, sa ma citeasca si sa se simta mai putin singuri. Dar cat de sensibil sunt la ridicol! Deja imi vine sa ma ironizez pentru ce-am zis, imi vine sa-mi bat joc de toate cuvintele astea, sa ii insult si pe acei oameni si sa rad in fata acelor “imbratisari”. La ce te poti astepta de la un om care spunea despre “Pe culmile disperarii”  ca e cartea in ale carei randuri simte cum ii circula sangele? Acum aproape ca nu o mai pot citi. Ce delir, ce stil pompos, cata emfaza! Un urlet lipsit de melodie — mint, cred ca e grozava cartea, cel mai probabil sunt eu stins, am sufletul impacat, sunt linistit, “stoic”, normal ca sunt distant fata de ea. In schimb, ma simt inca apropiat de “Insemnari din subterana” – citisem in cartea d-lui Virgil Tanase (ce-mi place acest d-lui!), Dostoievski, ca scriitorul rus ar fi spus despre personajul insemnarilor din subterana ca “stie ca este nenorocit si ca toti suntem nenorociti si ca nu avem cum sa remediem asta… Care erau sansele sa nu ma regasesc total in acea carte? Sunt omul care e “bun” la suprafata, darnic, marinimos, dar care stie ca in strafundul sufletului sau e un nenorocit, un meschin. Incapacitatea asta de a nu mai fi murdar… acum ma gandesc daca nu cumva sunt sfant – prea ma acuz atat! Acum imi vine sa ma ironizez ca m-am gandit la asta – iar acum m-am plictisit de-a dreptul… Nu-mi apartin, asta e…nu mai sunt eu, sunt in reluare… traiesc greoi. Trebuie sa m-apuc sa scriu, nu mai pot astepta, stagnez si-mi putrezeste sufletul. Literele sunt tot ce am. De altfel, sunt un mare scriitor, e si normal… “un mare”? Cel mai mare! De ce nu? Ma gandesc la Cervantes, Don Quixote, eu pot scrie o carte mai mare. Voi scrie ceva la persoana I. Va fi o confesiune. Numele personajului este Rafael. De ce nu-mi dau propriul nume? Nu am idee. Imi place mie numele: Rafael! Dar si Bogdan Liviu imi place. Bogdan Liviu – Opere Complete. Imi imaginez cateva volume prin anticariate – tineri de 16 ani descoperindu-ma cu entuziasm… “omul nu stia nimic despre nimic, era anti orice teorie, orice definitie, era spiritul ca atare!” – ei, copile – nu sunt nimic…ia te uita, ce s-a mai insufletit! Volumele alea pe carele tot rasfoiesti, nici nu exista, tampitule!

De maine, de maine scriu zilnic cate ceva. Trebuie sa scriu. Trebuie sa ma apuc de scris. Sunt atat de imbecil si megaloman incat astept sa am o “revelatie” – eu cred ca o carte se scrie asa, fara munca! Nu, voi sta ore intregi si voi contura personajele… fiti pregatiti, voi fi un Gogol al Romaniei – si nu spun vorbe mari! Gogol – Papini – Dostoievski – ii notez aici pentru biografii din viitor care-mi vor accesa blogul, sa le fie mai usor sa-mi urmareasca influentele. Hmm… cred ca am prima idee de povestioara! Vreau sa scriu despre gandurile unui scriitor care nu scrie – despre mine, adica, halal imaginatie! E clar ca asta ma intereseaza, confesiunea, marturisirile intime – sunt tipul conversatiilor nocturne, in soapta dar insufletite – orice definitie ma ingrozeste! Daca ma vad scriind ceva, va fi totul sub eticheta derizoriului, de pilda, ma intereseaza un individ care ajunge in pragul sinuciderii de la scartaitul pantofilor unui om din fata lui – dialogul haios dintre cei doi…poate ca nu se va intampla niciodata un astfel de dialog – dar eu de ce il am in cap? El exista… poate chiar eu sunt acel ins ridicol… ei da, ma deranjeaza scartaitul pantofilor – mergi, domnule, normal… Uneori, si cu asta inchei, chiar mie imi scartaie pantofii. Eram acum cateva zile la facultate, coboram scarile…si piciorul drept, cand calcam, imi scartaia – ma gandeam daca mai deranjeaza pe cineva… apoi, din bun simt, am asteptat sa se goleasca scara si am coborat singur… Nu va ajuta pe nimeni ce voi scrie – dar va fi acolo viata vie despre care vorbea Dostoievski…

Noapte buna si pe deseara. De azi si pana voi muri, voi scrie in fiecare zi. Trebuie sa scriu!

By |2018-11-28T23:32:28+00:00November 28th, 2018|0 Comments

Eliade de vorba cu Blaga despre spaţiul mioritic şi omul universal românesc

Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităţilor umane, decat actul creaţiei. Tot ce se leagă de această creaţie omenească – laboratorul, şantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului – mă interesează pînă la obsesie. Poate răzbate şi aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea faţa de nesfârşitele ei forţe de creaţie. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite – mă încântă în viaţa omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creaţiei.

Lucian Blaga locuieşte spre marginea oraşului, la pensiu¬nea Bois Fleury, Riedweg 17. Sunt numai copaci bătrâni şi grădini pe aici; iar la cîteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului şi coboară până jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zăreşte, în dimineţile frumoase, Jungfrau. Privirea se aşază peste coperişurile roşii ale caselor invadate de grădini. Totul se caţără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuştii. Şi atunci când plantele nu se mai pot înălţa pe ziduri sau pe copaci – bernezii le ridică, în glastre, cât mai sus. Balcoanele şi ferestrele sunt încărcate cu muşcate roşii. Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în faţa ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admi¬rabil loc de visat, de meditaţie. Şi este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.

– Eu însă citesc tot mai puţin de la o vreme, îmi mărturi¬seşte Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd şirul la fiecare pagină, gândindu-mă la „sistemul” meu… Înainte vreme citeam foarte mult, şi în toate direcţiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gândit şi scris sistemul meu de filosofie, când voi putea din nou citi până la istovire…

Cultură şi metafizică

Blaga vorbeşte rar, aproape silabisind fiecare cuvânt, şi te priveşte în ochi, concentrat – dar ai senzaţia că privirile lui trec peste tine, şi nu o dată te simţi ispitit să întorci capul, să întâl-neşti şi tu năluca pe care o ţinteşte el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă* conving de mai multe ori la Bucureşti, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversaţie. Rămâne tăcut în mij¬locul celorlalţi, şi tăcerea aceasta se prelungeşte câteodată tul¬burătoare…
– Sunt încă la vârsta care îmi permite oricât de multe şi de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, un excelent mijloc de verificare a „bărbăţiei” unui om de cul¬tură, a rezistenţei sale spirituale. Lecturile, ca şi „influenţele”, sunt un instrument de selecţie. Cei care nu au destulă vitalitate, şi [au] o foarte aproximativă forţă de creaţie – sucombă „in¬fluenţelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalţi – şi mă gîndescla un Cantemir, la un Haşdeu, la un Eminescu – ies din această probă de foc întăriţi, şi personalitatea lor se rotun¬jeşte mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sunt convins că enciclopedismul şi universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii româneşti. Şi sunt bucuros că verific încă o dată această observaţie a mea chiar în cazul dumi¬tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, câte probleme ai atacat: logică, teoria cunoaşterii, teologia, morfologia culturii, metafizica…

– Şi vor veni în curând şi alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că ţin cu orice preţ să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfăşoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoaşterii şi a culturii, încheiate şi tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii şi moralei, şi apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanţă metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii încercând o încununare a celorlalte şi o valorificare meta¬fizică a problemelor dezbătute.

– Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creaţiei. Astăzi, când filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gândi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulţeşti chiar numărul acestor probleme, descope¬rind, bunăoară, garnitura categoriilor subconştientului. Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut nici un filosof european. Îmi dai voie să-ţi spun că eu văd şi în această sete de creaţie filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii româneşti moderne? Curajul creaţiei şi obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiţie a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală şi românească a existenţei. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări şi rară vocaţie metafizică sunt cunoscute tuturor studenţilor de la 1920 încoace – dumneata înalţi cultura românească pe adevăratul său nivel.

Vasile Băncilă a avut dreptate dându-te ca pildă de „energie românească”.
– Vasile Băncilă este cel mai preţios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. În general, dacă mă gândesc la generaţia tânără, eu nu am de ce mă plânge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpa¬tie. Spuneai însă, adineauri, că ţi se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. Îndrăznesc să adaug că această încercare este, după cîte ştiu eu, cu totul personală. Nu pot afiima că stăpânesc în întregime istoria filosofiei, până în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spunându-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original.

– Cred că în acele cercuri nu eşti citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întîmplă adeseori la noi în ţară. Pentru că, dacă ţi se poate reproşa ceva, deocamdată, este tocmai efortul dumitale neodihnit de a gândi toate lucrurile de la capăt, şi de a dobândi rezultate atât de originale încât adeseori surprind şi paralizează. Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunând despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sunt decât comentarii asupra cărţilor lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deşi în Orizont şi stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre aceşti gânditori şi poziţia dumitale. Descoperind matca stilistică în inconştient, şi nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic şi având, deci, o anumită limită de vârstă – cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, şi că nu poate fi explicat printr-o singură valenţă – dumneata te deosebeşti net de aceşti gânditori contemporani.

– Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundaţiilor Regale „Geneza metaforei şi sensul culturii”, lucrurile acestea sunt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlneşte la vreun autor.

– Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omu¬lui în Univers. Este vorba de o mutaţie ontologică, mutaţie care deosebeşte pe om de celelalte animale, şi care e rezultatul eforturilor omului de a-şi revela Misterul. Omul singur este creator de cultură, şi aceasta datorită trăirii sale întru mister şi revelare. Omul, încercând să-şi reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăieşte, creează cultura. Nu-ţi pot rezuma toate con¬cluziile cărţii mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ţi spun că eu consider stilul ca o intersecţie a două finalităţi; pe de o parte omul încearcă să-şi reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frânele transcendentale, zădărniceşte această încercare tocmai pentru a menţine echilibrul în Univers, şi a sili pe om să-şi reali¬zeze condiţia sa de creator de cultură. Matca stilistică aşa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespondente categoriilor conştientului – este frâna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelând şi creând misterul.

– Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înţeleg că oferi o cu totul altă explicaţie deosebirilor dintre cultură şi civilizaţie, care au dat atît de mult de lucru gânditorilor şi istori¬cilor din ultimii douăzeci de ani.

– Întocmai. Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate. Între ele nu există deosebiri de vârstă biologică, aşa cum crede Spengler când afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrânind, în civilizaţie – ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creaţia culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice. Ca atare poartă constitutiv o pecete sti¬listică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe câtă vreme civi¬lizaţia este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi autoconservării, şi n-are intenţia să reveleze un mister. De aceea civilizaţia poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru con¬fortul şi securitatea sa – un plug, o armă, o unealtă – se im¬pregnează prin imitaţie, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil.

– Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, şi bine întemeiată. Ceea ce mă încântă şi mai mult, este importanţa pe care o acorzi finalităţii, problemei teleologice în genere.

– Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atât de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? În cărţile mele, şi mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc dezlegarea acestor întrebări.

Problema morţii

– Filosofia, ea însăşi, mi se pare zadarnică dacă nu dez¬leagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Şi dacă dra¬gostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în faţa cărora cei mai mulţi dintre filosofi, şovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să şovăiască în faţa problemei morţii. Pentru mine. cel puţin, s-au făcut nenumărate greşeli în dezbaterea acestor probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decât problema supravieţuirii post-mortem. Nemurirea presupune mântuire, beati¬tudine, autonomie; supravieţuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, şi, într-un anumit sens, chiar de condiţia umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului – lăsând deschisă problema nemuririi până la, sfârşitul lumii, adică până la ieşirea din veac, la oprirea timpului. În ceea ce mă priveşte, cred că în toate religiile, ca şi în superstiţiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experienţe, străvechi, care astăzi, în actuala condiţie mentală a omului, nu mai sunt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci suntem îndreptăţiţi să căutăm în istoria religiilor, în folclor şi în etno¬grafie – documente, urme de experienţe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morţii, adică a supravieţuirii sufletului, lăsând deschisă problema ne¬muririi.

– Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaştere, răspunde Lucian Blaga. Îţi mărturisesc că încă nu m-am gândit la problema morţii. Eu meditez problemele filosofiei pe rând, şi deşi mă gândesc, fireşte, la mai multe din ele – nu abandonez o problemă până ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificaţie decât pentru orăşeni. Sufletul mortului pleacă să-şi întâlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duşi”. De aceea nici durerea în faţa morţii nu este atât de tragică, la sat. îmi amin¬tesc plânsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plâns liniştit, împăcat.

– Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, şi uneori chiar şi în mahalalele bucureştene, jalea este mai mult o lamentaţie rituală decât manifestarea durerii disperate a omului despărţit de fiinţa care i-a fost dragă. Lamentaţie rituală pe care o fac, după cum ştiţi, şi oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viaţă a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificaţie trans-individuală, simbolic. Când un indian mănâncă, el crede că săvârşeşte un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalţi starea lui civilă, intenţiile lui, bucuria sau tristeţea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atât de năpraznică. ..

Satul – Centrul lumii

– În cartea mea, „Geneza metaforei şi sensul culturii”, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltând tocmai această conştiinţă de care dă dovadă săteanul că trăieşte în centrul Lumii. Geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa, este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

– Îmi dai voie să-ţi spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuinţa e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stâlp este considerat „axa Universu¬lui”. Vechile oraşe: Babilon, Roma, Ierusalim, Bankok etc. – sunt şi ele, în conştiinţa locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii. Orăşenii au pierdut această conştiinţă de-abia la începutul timpu¬rilor moderne, odată cu revoluţia industrială.

– Problema are pentru mine o atracţie cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în care e situat satul, de la conştiinţa naivă a săteanului că se află în centrul Lumii – am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vârstele adoptive”, şi prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră şi cultura minoră. „Vârsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vârsta reală, biologică. Într-o cultură majoră, copiii sunt creatori de istorie şi cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creaţia oamenilor care au ca „vârstă adoptivă” copilăria; o conştiinţă naivă, cosmocentrică, fără simţul perenităţii. Am arătat toate lucrurile acestea, pe larg, în primul capitol al cărţii mele. Mi se pare foarte greu de precizat, însă, dacă una din aceste culturi – majoră sau minoră – este superioară celeilalte, fiecare din ele au calităţi şi defecte care le sunt proprii. Este însă evident: cultura minoră, creată de oemeni de orice vârstă, car având toţi ca „vârstă adoptivă” copilă¬ria – nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”, spre cultura majoră. Ea este autonomă, şi poate exista mii de ani de-a rândul, fără să se transforme – cum cred gânditorii morfologiei ciganiciste – într-o cultură majoră. Este drept că aceste transformări au loc câteodată, dar ele nu sănt necesare, nici fatale.

Destine româneşti

– Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumnitale, românismul şi naţionalismul dumnitale – îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atâtea cărţi, creaţiei culturale şi eforturile pe care le faci de a fonda metafizic acest elan creator – mi se par nu numai preţioase, dar şi absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naţionaliştilor români. Opera dumitale, literară şi filosofică, este atât de rotunjită şi atât de „românească”, încât nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că eşti „livresc” şi „occidentalizat”. Şi cu toate acestea, dumneata defineşti omul: creator de cultură, şi cel mai mare elogiu pe care îl poţi aduce unui om este această forţă de creaţie. Am spus şi eu, de nenumărate ori şi în felurite chipuri, cam acelaşi lucru. Cuvintele dumnitale însă au altă greutate, şi de aceea mă bucur, ştiind că ele vor fi primite cu mai mare uşurinţă.

– S-au făcut şi se vor mai face confuzii în această dez¬batere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. îndeosebi cei care gândesc sub influenţa teoriilor pesimiste ale morfologiei cul¬turii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naşte parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om – găsesc motive să nu creadă în eficienţa creaţiei culturale.

– Mă bucur că întâlnesc în teoriile dumitale aceeaşi valorifi¬care optimistă a culturii, pe care am dobândit-o şi eu, plecând de la cu totul alte premise. Cercetând simbolismul funerar la anumite popoare primitive şi arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai când se aplica asupra morţii şi „eternităţii”. Cultura începe prin a fi o prelungire a vieţii, o promovare a principiilor creatoare şi vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristeţea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viaţa omului „primitiv” – este tocmai acest act al creaţiei de cultură. Departe de a despărţi pe om de Natură, de a-l izola în mijlocul Cosmosu¬lui, cultura solidarizează pe om, în acelaşi timp cu Viaţa şi Eternitatea.

– Omul nu devine om decât încercind să-şi reveleze Misterul, adică creând cultură, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, în viaţă, nu are. Chiar şi atunci când încearcă să se dezlipească de viaţă, de; istorie, şi să se „mântuiască”, să trăiască „în absolut” – chiar şi atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricît de „absolută” ar fi experienţa care le precede, sunt şi ele creaţii culturale, adică au caracter metaforic şi participă la o matcă stilistică.

– De aceea nu văd destinul României decât ca un destin cultural – adaug eu -, valorificând adică existenţa, „experienţa românească”, prin creaţii spirituale. De forţa creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. În Spaţiul Mioritic, dumneata ai încercat să găseşti matca stilistică a acestor forţe creatoare. Îţi mărturisesc că eu sunt impresionat de omogenitatea lingvistică şi culturală a culturii populare româneşti – iar pe de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se¬pare că realităţile acestea istorice ne indică precis drumul pe care îl va urma cultura românească modernă – şi pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmen¬tar”, nici „specializat”, ca în Apus.

– Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializîndu-se – spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, având ca „vârstă adoptivă” copilăria. Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul de pretutindeni, dar mai ales ţăranul român – care se păstrează şi astăzi autentic – este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cântăreţ, zidar. Fireşte, există şi la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puţin riguroasă ca la oraş. Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică.

– De aceea astăzi, când Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vârsta adoptivă” a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul” dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal” românesc…

„Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11
Reprodus dupa „Profetism Românesc – România în eternitate” Bucureşti Editura „Roza Vânturilor”, 1990

By |2018-11-07T11:05:12+00:00November 7th, 2018|0 Comments