Discutie cu un anticar

Merg până la bancomat să scot niște bani. În fața mea, două femei. Îmi aștept rândul liniștit, când sunt întâmpinat de un domn la vreun 48 de ani, într-o geacă gri, veche, cu o căciulă îndesată pe cap. Ținea în mâini două cărți vechi. Se apropie de mine, dar nu așa cum te apropii de un om, ci literalmente vine în mine, îmi vorbea la distanță de 5 centimetri. “Le vreți?” Îi văd maxilarul, îi lipseau doi dinți din față. Tresar. Nici nu descifrasem titlul (ceva cu mărgele?), oricum, mi-era greață de toată situația, așa că răspunsul e negativ. “Dumneavoastră ce citiți? Am Marin Preda, români citiți?” mă întreabă el, văzând c-am refuzat oferta. Deși îmi displăcea profund felul lui de a mă aborda, după ce că și așa îmi înghețaseră mâinile și stăteam în acel frig cumplit, ultimul lucru pe care-l voiam era să vorbesc cu un om agasant. Dar pentru că mi-e cu neputință să nu fiu politicos și îmi și părea rău de el că afară ningea și el stătea să umble după oameni să-i cumpere cărțile, îi răspund: “Din păcate, nu. Știți, mai mult literatură rusă… De pildă, m-ar interesa mult Dostoievski, opere complete, seria de la editura univers, 11 volume, cu introducerea lui Tudor Vianu.” La care el: “Aaa, e greu, greu de tot de găsit. De altfel, eu n-am avut-o niciodată! Dar oricum, extraordinar că mai citește cineva Dostoievski! Altceva, ați mai dori?” Zic: “Cehov m-ar interesa. Sau Tolstoi, dacă aveți.”; “Da, Cehov, Tolstoi – Tolstoi e uriaș. Într-adevăr, excepțional Tolstoi.” Avea darul de a-și da dreptate singur. Îmi plăcea orgoliul său, vanitatea sa – deși situația nu-i era favorabilă. Apoi continuă: “Și Dostoievski, că tot vorbeați de el, păi ce-a făcut omul ăsta în Frațîi Karamazov…” îl văd inseninându-se deodată. Vedeam în el un mare dostoievskian, eram gata gata să-i dau ultimii bani din buzunar și să-i cumpăr plasa cu cărți, doar pentru că era un om “care a înțeles, care și-a dat seama”. Entuziasmat, îi țin isonul: “Chiar dacă, admit, nu e cartea mea preferată de la el, cred c-acolo a atins apogeul desăvârșirii sale literare, de altfel, așa cum știți, e ultima sa carte, a scris-o la bătrânețe”.  El, taxându-mi elanul: “La bătrânețe la bătrânețe, dar ce-a vrut să facă el acolo, cu religia…” Îl întrerup, sfios: “Păi omul e tema centrală a lui Dostoievski, omul și credința în Dumnezeu – în toate operele sale apare Dumnezeu într-un fel sau altul, pentru mine, și am aflat mai apoi din notele lui Dostoievski că așa a fost, prințul Mîșkin se naște din imaginea lui Hristos. Cea mai importantă carte pentru Dostoievski a fost Evanghelia, știți c-a ținut până la moarte Evanghelia primită de la soția unui fost condamnat care murise, și soția sa rămăsese acolo și își dedica viața întru ajutorarea celorlalți condamnați, care n-aveau niciun ajutor, care erau absolut singuri, trăind în condiții mizerabile.” El, parcă neauzind ce i-am spus, continuându-și pătimaș ideea: “Da, Dostoievski a vrut să arate acolo, în Frații Karamazov, cât de prost e omul, fără credință…” Îi admiram stilul direct, cu cuvinte simple, fără expresii pompoase, fără emfază, în ciuda faptului că simțeam o nuanță simplistă în ceea ce-mi spunea, o anume obtuzitate aproape vulgară, în felul cum vorbea despre anumite opere – însă m-am gândit că poate e vreun Nae Ionescu, sau Petre Țuțea, și că e absolut normal că-și permite să vorbească – mai ales cu o nulitate ca mine – într-un astfel de limbaj despre acele opere, și poate că nici n-ar putea s-o facă altfel, capacitatea mea de înțelegere fiind nulă pe lângă înțelepciunea sa. Era un anticar, poate, din cine stie ce conditii, ajunsese sarac, si acum isi castiga painea vorbind cu oamenii pe strada. Un Socrate roman. Era, ce-i drept, la fel de urat ca el. Apoi ii spun: “Să nu uităm că scriitorii ruși erau obsedați de omul rus, de destinul Rusiei, în mai toate romanele rusești găsim pictate tipologiile oamenilor ruși, e oglindirea societății de la acea vreme, exemplu clar îl avem prin Gogol, care ajunge până într-acolo că, pentru volumul al doilea din Suflete moarte, să le ceară oamenilor de rând să-i trimită scrisori despre oamenii reali din viața lor, despre întâmplările lor, ca să aibă o cât mai bună cunoșțînță despre cum erau ei. Apoi, așa cum știți, Gogol era mentorul lui Dostoievski, așadar…” Probabil realizând că n-are la el cărți de autori ruși, îl aud vorbind: “Da, într-adevăr, am citit Suflete moarte, o idioțenie, să știți că nu mi-a plăcut! Și, oricum, rușii sunt proști! Da, proști de tot, de fapt, toți rușii sunt proști…” Șocat, dar în același timp și curios, și cum n-avea sens să-l provoc contrazicându-l, făcându-l să se enerveze și să fie și mai înverșunat împotriva rușilor, ii tin isonul: “într-adevăr, niște proști, dar pătimași! Însuflețiți dar fără creier!” spun eu, râzând, sperând să-l fac să se calmeze, să-i liniștesc furia împotriva rușilor, mai mai că aveam să adaug “Toți suntem frați pe pământ, nu contează că suntem ruși, români…globul e nația noastră” – dar m-am abținut, era riscul să-l fac să explodeze de nervi. Nici “haideți, liniștiți-vă, oricum murim…” n-avea sens, poate tocmai de-asta era și așa înverșunat împotriva tuturor, tocmai pentru că știa că nu mai are mult de trăit.  Mă contrazice elegant: “Nu știu cât de însuflețiți, dar proști, da…” Le jefuise rușilor până și patima! În două minute făcuse din poporul rus o nulitate absolută. Nu exista pleavă mai mare decât rusul pentru el. În ochii lui, rusii n-aveau nimic de partea lor, erau doar niste biete sute de milioane de râme tâmpite!  Apoi îmi vine rândul la bancomat. Problema era că nu ai cum să spui “la revedere”, întrucât nu plecam niciunde, tot acolo rămâneam. Nici “Aș dori să încheiem dialogul, o zi bună!” Și apoi să rămânem amândoi în aceleași poziții, dar eu să mă întorc cu spatele puțin. Ar fi fost jenant. Așa că am tăcut, așteptând să zică: “Bun, v-am lăsat, mi-a părut bine” – nici vorbă! Rămânea lângă mine,  intr-o tăcere deplină. Era gata să petrecem revelionul împreună, acolo, la bancomat. Nu simțea să plece. Încep să tastez la bancomat – niciun efect, el, neclintit, in dreapta mea, tot lângă mine. Tot răspunzandu-i mecanic la întrebări, încurc cardul, bag alt card, mă împotmolesc să dau cancel, in timp ce-i repet că într-adevăr Cartea Roșie a lui Jung ajunge și până la 700 de lei. “Sigur nu 70?” Mă întreabă el, pentru a patra oară. Obosit, nu-i mai răspund. Îi arunc un “dacă-mi dați voie…” – la care el: “sigur, va rog!”, și se dă un milimetru înapoi, continuând să mă privească de aproape, la fel de agasant, aproape libidinos. Îmi scot banii, îl salut și plec. Ce individ! Nu știu cât de proști sunt sau nu sunt rușii, cât de pasionați sau apatici, dar știu că românul e dat dracu. N-am nici cea mai mică îndoială că, dacă nu-l avea la el pe Marin Preda, pentru el Marin Preda ar fi fost o nulitate absolută, cel mai mare prost din toate timpurile.

Ți-a plăcut? Mă poți susține aici ↓
By |2018-12-17T19:11:33+00:00December 17th, 2018|0 Comments

Leave A Comment

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.