Aici voi scrie poezii, schițe și nuvele, piese de teatru, articole și capitole din romanele la care voi lucra. Practic aici vor fi aproape toate scrierile mele. În afară de “Jurnal”, care va avea o categorie proprie, aici este secțiunea de “Opere Complete”.

Vidul de la telefon

Cel mai clar simți vidul în momentele de liniște de la telefon. E suficient ca și tu și celălalt să tăceți trei secunde, pentru a observa ridicolul, nesfârșita inutilitate a acelei convorbiri, a relației voastre și a vieții în general. Supraviețuim prin gălăgie, prin activități, prin mișcare. Îndată ce ne oprim, căpătăm o luciditate pe care n-o putem îndura, care ne condamnă la prăbușire. De-aici și acea întrebare disperată: “mă auzi???” Puțin îți pasă dacă ești ori nu auzit – vrei doar să supraviețuiești. Milogești o literă, vrei să te înjure, să urle, orice – numai să spună ceva, numai să continuați. Și, uneori, deși știi asta, nu-i răspunzi celuilalt. Ești și tu la fel de îngrozit, dar preferi să te sabotezi decât să-l salvezi pe el, astfel că rămâi alături de el în acel neant absolut – o tainică voluptate a conștiinței suferinței sale te face să-l ignori încă o secundă, vrei să-i mai smulgi încă o clipă de chin, să-l mai lași un moment în tremur, agonie, întuneric și confuzie – iată omul.

By |2019-03-02T00:37:20+00:00March 2nd, 2019|0 Comments

Discutie cu un anticar

Merg până la bancomat să scot niște bani. În fața mea, două femei. Îmi aștept rândul liniștit, când sunt întâmpinat de un domn la vreun 48 de ani, într-o geacă gri, veche, cu o căciulă îndesată pe cap. Ținea în mâini două cărți vechi. Se apropie de mine, dar nu așa cum te apropii de un om, ci literalmente vine în mine, îmi vorbea la distanță de 5 centimetri. “Le vreți?” Îi văd maxilarul, îi lipseau doi dinți din față. Tresar. Nici nu descifrasem titlul (ceva cu mărgele?), oricum, mi-era greață de toată situația, așa că răspunsul e negativ. “Dumneavoastră ce citiți? Am Marin Preda, români citiți?” mă întreabă el, văzând c-am refuzat oferta. Deși îmi displăcea profund felul lui de a mă aborda, după ce că și așa îmi înghețaseră mâinile și stăteam în acel frig cumplit, ultimul lucru pe care-l voiam era să vorbesc cu un om agasant. Dar pentru că mi-e cu neputință să nu fiu politicos și îmi și părea rău de el că afară ningea și el stătea să umble după oameni să-i cumpere cărțile, îi răspund: “Din păcate, nu. Știți, mai mult literatură rusă… De pildă, m-ar interesa mult Dostoievski, opere complete, seria de la editura univers, 11 volume, cu introducerea lui Tudor Vianu.” La care el: “Aaa, e greu, greu de tot de găsit. De altfel, eu n-am avut-o niciodată! Dar oricum, extraordinar că mai citește cineva Dostoievski! Altceva, ați mai dori?” Zic: “Cehov m-ar interesa. Sau Tolstoi, dacă aveți.”; “Da, Cehov, Tolstoi – Tolstoi e uriaș. Într-adevăr, excepțional Tolstoi.” Avea darul de a-și da dreptate singur. Îmi plăcea orgoliul său, vanitatea sa – deși situația nu-i era favorabilă. Apoi continuă: “Și Dostoievski, că tot vorbeați de el, păi ce-a făcut omul ăsta în Frațîi Karamazov…” îl văd inseninându-se deodată. Vedeam în el un mare dostoievskian, eram gata gata să-i dau ultimii bani din buzunar și să-i cumpăr plasa cu cărți, doar pentru că era un om “care a înțeles, care și-a dat seama”. Entuziasmat, îi țin isonul: “Chiar dacă, admit, nu e cartea mea preferată de la el, cred c-acolo a atins apogeul desăvârșirii sale literare, de altfel, așa cum știți, e ultima sa carte, a scris-o la bătrânețe”.  El, taxându-mi elanul: “La bătrânețe la bătrânețe, dar ce-a vrut să facă el acolo, cu religia…” Îl întrerup, sfios: “Păi omul e tema centrală a lui Dostoievski, omul și credința în Dumnezeu – în toate operele sale apare Dumnezeu într-un fel sau altul, pentru mine, și am aflat mai apoi din notele lui Dostoievski că așa a fost, prințul Mîșkin se naște din imaginea lui Hristos. Cea mai importantă carte pentru Dostoievski a fost Evanghelia, știți c-a ținut până la moarte Evanghelia primită de la soția unui fost condamnat care murise, și soția sa rămăsese acolo și își dedica viața întru ajutorarea celorlalți condamnați, care n-aveau niciun ajutor, care erau absolut singuri, trăind în condiții mizerabile.” El, parcă neauzind ce i-am spus, continuându-și pătimaș ideea: “Da, Dostoievski a vrut să arate acolo, în Frații Karamazov, cât de prost e omul, fără credință…” Îi admiram stilul direct, cu cuvinte simple, fără expresii pompoase, fără emfază, în ciuda faptului că simțeam o nuanță simplistă în ceea ce-mi spunea, o anume obtuzitate aproape vulgară, în felul cum vorbea despre anumite opere – însă m-am gândit că poate e vreun Nae Ionescu, sau Petre Țuțea, și că e absolut normal că-și permite să vorbească – mai ales cu o nulitate ca mine – într-un astfel de limbaj despre acele opere, și poate că nici n-ar putea s-o facă altfel, capacitatea mea de înțelegere fiind nulă pe lângă înțelepciunea sa. Era un anticar, poate, din cine stie ce conditii, ajunsese sarac, si acum isi castiga painea vorbind cu oamenii pe strada. Un Socrate roman. Era, ce-i drept, la fel de urat ca el. Apoi ii spun: “Să nu uităm că scriitorii ruși erau obsedați de omul rus, de destinul Rusiei, în mai toate romanele rusești găsim pictate tipologiile oamenilor ruși, e oglindirea societății de la acea vreme, exemplu clar îl avem prin Gogol, care ajunge până într-acolo că, pentru volumul al doilea din Suflete moarte, să le ceară oamenilor de rând să-i trimită scrisori despre oamenii reali din viața lor, despre întâmplările lor, ca să aibă o cât mai bună cunoșțînță despre cum erau ei. Apoi, așa cum știți, Gogol era mentorul lui Dostoievski, așadar…” Probabil realizând că n-are la el cărți de autori ruși, îl aud vorbind: “Da, într-adevăr, am citit Suflete moarte, o idioțenie, să știți că nu mi-a plăcut! Și, oricum, rușii sunt proști! Da, proști de tot, de fapt, toți rușii sunt proști…” Șocat, dar în același timp și curios, și cum n-avea sens să-l provoc contrazicându-l, făcându-l să se enerveze și să fie și mai înverșunat împotriva rușilor, ii tin isonul: “într-adevăr, niște proști, dar pătimași! Însuflețiți dar fără creier!” spun eu, râzând, sperând să-l fac să se calmeze, să-i liniștesc furia împotriva rușilor, mai mai că aveam să adaug “Toți suntem frați pe pământ, nu contează că suntem ruși, români…globul e nația noastră” – dar m-am abținut, era riscul să-l fac să explodeze de nervi. Nici “haideți, liniștiți-vă, oricum murim…” n-avea sens, poate tocmai de-asta era și așa înverșunat împotriva tuturor, tocmai pentru că știa că nu mai are mult de trăit.  Mă contrazice elegant: “Nu știu cât de însuflețiți, dar proști, da…” Le jefuise rușilor până și patima! În două minute făcuse din poporul rus o nulitate absolută. Nu exista pleavă mai mare decât rusul pentru el. În ochii lui, rusii n-aveau nimic de partea lor, erau doar niste biete sute de milioane de râme tâmpite!  Apoi îmi vine rândul la bancomat. Problema era că nu ai cum să spui “la revedere”, întrucât nu plecam niciunde, tot acolo rămâneam. Nici “Aș dori să încheiem dialogul, o zi bună!” Și apoi să rămânem amândoi în aceleași poziții, dar eu să mă întorc cu spatele puțin. Ar fi fost jenant. Așa că am tăcut, așteptând să zică: “Bun, v-am lăsat, mi-a părut bine” – nici vorbă! Rămânea lângă mine,  intr-o tăcere deplină. Era gata să petrecem revelionul împreună, acolo, la bancomat. Nu simțea să plece. Încep să tastez la bancomat – niciun efect, el, neclintit, in dreapta mea, tot lângă mine. Tot răspunzandu-i mecanic la întrebări, încurc cardul, bag alt card, mă împotmolesc să dau cancel, in timp ce-i repet că într-adevăr Cartea Roșie a lui Jung ajunge și până la 700 de lei. “Sigur nu 70?” Mă întreabă el, pentru a patra oară. Obosit, nu-i mai răspund. Îi arunc un “dacă-mi dați voie…” – la care el: “sigur, va rog!”, și se dă un milimetru înapoi, continuând să mă privească de aproape, la fel de agasant, aproape libidinos. Îmi scot banii, îl salut și plec. Ce individ! Nu știu cât de proști sunt sau nu sunt rușii, cât de pasionați sau apatici, dar știu că românul e dat dracu. N-am nici cea mai mică îndoială că, dacă nu-l avea la el pe Marin Preda, pentru el Marin Preda ar fi fost o nulitate absolută, cel mai mare prost din toate timpurile.

By |2018-12-17T19:11:33+00:00December 17th, 2018|0 Comments

paradoxul prieteniei

Confuzia la care-l condamni pe cel care începe conversația cu tine pentru a te insulta, sau pentru a te ironiza, a îți reproșa ceva, iar tu, departe de a te apăra, îi dai dreptate! Nimic nu derutează mai mult un detractor decât atunci când “victima” să îi ține isonul. Întâmplarea face ca eu chiar să-mi fiu cel mai agresiv critic – e foarte greu să spui ceva despre mine mai rău decât am spus eu însumi. Astfel ajung ca, după o oră în care celălalt tot încearcă, împotmolit, să mă jignească, să înceapă să se simtă stânjenit, ba chiar e gata să-și ceară scuze c-a încercat să-mi fie mai mare adversar decât îmi sunt eu însumi și, resemnat că nu mă poate detesta, începe să mă placă și vrea să-mi fie prieten. Simțindu-mă trădat în cauza mea de a mă denigra, văzând că, vrând să-mi fie prieten, m-a abandonat în insultele pe care le șlefuiam alături de el împotriva mea, rup, revoltat, orice legătură cu el.
By |2018-12-15T19:41:32+00:00December 15th, 2018|0 Comments

Despre problemele existențiale

Problemele existențiale sunt non probleme. Odată eradicat orgoliul, dispar toate. În clipa când nu te mai consideri centrul pământului, te poți împăca și cu ideea morții. Dramatizăm pentru că ne dăm prea mare importantă. Detașați-va puțin de voi înșivă, luați distanță de la propriile drame interioare, vedeți din afară, dintr-o perspectivă de ansamblu ceea ce vi se întâmplă, și veți observa cum scad din intensitate toate acele anxietăți. Din păcate, trăim atât de mult și atât de pătruns în noi înșine încât o întâmplare derizorie poate prinde amploare de catastrofă. Toate problemele “lăuntrice” sunt rodul megalomaniei. Și când mă gândesc că există oameni care se mândresc cu aceste suferințe, care simt o voluptate suferind! “Suferindul” – e văzut ca un artist. El se simte diferit față de ceilalți și își hrănește izolarea și ideile depresive. E un colosal cerșetor de atenție. El urlă despre sinucidere, dar e primul care și-ar mânca fetița dacă ar rămâne închis într-o peșteră și ar muri de foame.

Iată, deci, ce simplă ar fi viața, daca n-am mai fi atat de narcisisti! Depărtează-te de ține însuți – asta-i tot. Ia-ți o distanță sănătoasă. Și când mă gândesc cât mai fremătam, cum tremuram înainte să adorm! Mă uitam la cinci dimineața pe fereastră și îmi spuneam “poate mâine…” – vorbeam literalmente cu moartea. Era o legătură atât de intimă, aproape patologică! Eram în pragul halucinațiilor.  Nimic nu mai conta. Moartea era totul. Orice om care vorbea despre altceva in afara de neant, era un cretin pentru mine. Ce tâmpit! Nici viața nici moartea nu sunt totul – acest “totul” e o parte din altceva, trăim într-un infinit de infinituri de intreguri. Importantă e clipa, ce faci cu ține, fii mereu în alertă, desăvârșirea ființei tale să fie obsesia ta. Restul, că murim sau nu – nu te privește. Fă-ți treaba. Devino versiunea ta cea mai bună. Caută-ți drumul cu care rezonezi și dedică-ți parcurgerii lui timpul rămas. Asta-i tot! Rețeta liniștii sufletești: stoicismul. Dar fără eradicarea pasiunii. Un stoicism vivant, sănătos, pe alocuri arzător chiar. Un altfel de stoicism – o cumpătare energică, voioasă – un stoic mărinimos, care face dragoste cu pasiune. Oamenii viitorului mi-ar plăcea să fie acești “altfel de stoici” – care-și oferă zile de nebunie frumoasă, oameni care știu să lupte atât de elegant împotriva suferințelor acestea ale noastre, venite din chiar narcisismul nostru! Oameni care nu se iau în serios – trăind totuși cu solemnitate. Căzut în această epocă de râme răsfățate și fără destin care se bârfesc și se lamentează din orice, nu-mi rămâne decât consolarea că ei, oamenii celuilalt mileniu – sau, de ce n-am spune-o? – oamenii veșniciei, vor răzbuna toată mediocritatea acestor milenii în care omul s-a crezut universul și s-a comportat ca cea mai măruntă, cea mai periferică submediocritate.

 

By |2018-12-08T01:42:35+00:00December 8th, 2018|0 Comments

2 decembrie 2018

Sunt un nenorocit. M-am sucit dintr-un loc intr-altul, de la o zi la alta. Am stat sa postez numai tampenii pe facebook, nu stiu de ce nu reusesc sa ma loghez aici pe site si sa scriu aici, m-am obisnuit cu Facebook-ul, acolo unde oamenii dau scroll la gramada si mesajele se risipesc. Trebuie sa scriu aici, numai aici. Pe facebook doar sa dau share la ce scriu aici. O sa copiez aici si ineptiile pe care le-am postat acolo ieri. Singurul lucru bun e ca cineva mi-a devenit patron cu 2$ pe luna (9 lei, din care doar 5-6 ajung la mine dupa ce imi opresc taxele cei de pe Patreon). Altfel, sunt in continuare motivat – ma indispune faptul ca am facultatea pe cap si nu pot citi cartile pe care as vrea sa le citesc. In acelasi timp, as vrea sa incep sa citesc si critica literara… Daca vreau sa fiu un “literat” trebuie, la dracu, sa stiu ce e aia literatura! Am o carte “Despre literatura si arta” a lui Dostoievski – Dostoievski!!! Ma dau mare dostoievskian, si n-am citit-o – ce rusine! Am Rene Welek – Conceptele criticii, pe care trebuie s-o returnez pe 3 decembrie la biblioteca, si eu stau sa citesc Indrumare in filosofie a lui Mircea Florian. Sunt un tampit. Acum e 01:30 – o sa citesc pana la 03-04 dimineata si apoi o sa pun ceasul la 8 dimineata. Sper sa ma scol fara sa ma mai fastacesc in pat, mananc, fac curat, apoi ma apuc sa citesc – spre seara as vrea sa mazgalesc ceva – oare sa ma apuc sa schitez ceva dintr-o povestioara? Dracu sa ma ia, de ani de zile n-am mai scris nimic! Si totusi, sentiment puternic de a fi scriitor. Oare mi-e rusine sa admit ca sunt doar somer? Dar toata viata mea se invarte in jurul scriitorului – am primit complimente de la oameni (ce argument!). Nu, pana nu o sa scriu ceva, trebuie sa incetez sa ma consider scriitor. Sunt un nimic care ar vrea sa scrie, candva. Am de munca mult. Ma vedeam, chipurile, un talent asa, un geniu, “eu scriu din talent” – asta spuneam de fiecare data cand nu intelegeam cum pot scrie corect fara sa cunosc gramatica.

Oare asa o sa fie tot jurnalul meu? Observatii de spalatoreasa. Ce idee si asta, sa am un jurnal “cu stil”! Nu, vreau sa redau intocmai viata de zi cu zi, sa vorbesc fix despre problemele pe care le am. O sa fiu absolut sincer (mint, o sa fiu cat de sincer pot, nu stiu daca pot fi a b s o l u t sincer, poate cineva asta? ne mintim si pe noi insine…)

Ce e ciudat e ca scriind aceste nimicuri, simt ca fac ceva. Acum voi inchide calculatorul cu gandul ca “am scris” – un proces verbal e mai profund decat ce-am mazgalit aici.

Maine seara (ma inteapa inima in clipa asta si ma gandesc ce jenant ar fi sa mor asa…fara sa fi facut nimic) asa vrea sa ma apuc sa incropesc ceva randuri dintr-o povestioara. Am personajul. Dar ce are el de spus? Ce vrea? De ce scrie? Uite intrebare…”De ce scriu? De ce vreau sa scriu?” Pana la urma va fi un monolog – eu sunt un scriitor al sentimentului, probabil o sa scriu teatru. Plec din poezie in roman, din roman in teatru din teatru in povestioare – le fac pe toate, nefacand nimic. Harul mediocrului…

 

By |2018-12-02T01:57:58+00:00December 2nd, 2018|0 Comments

Cuceritorul de Mega Image

Guess who’s back in the house? It’s your boy Bogdan Liviu venind de la Mega Image după ce a primit avansuri de la simpatica domnişoară nou-angajată de care vă vorbeam acum ceva timp. Cum îi stă bine unui cuceritor de talie universală, totul s-a petrecut fără voia mea. Comand linişit o apă plată şi un lapte de migdale, dau să achit, şi o văd că se blochează cu privirea pe mine, cu o admirație care i-a adus la tăcere chiar şi pe cei 15 oameni nerăbdători de la coadă. Stăpân pe situație, văzând că e nouă în domeniu, îi sar în ajutor: “S-a întâmplat ceva? E ceva în neregulă cu bancnota?  “, la care ea, luându-şi greoi privirea de la trupul meu de armăsar-sensibildarviril-cavaler-sălbatic şi înfruntându-şi copleşită destinul, se uită în ochii mei (ochi care, de ce n-am spune-o? sunt preferații lui Dumnezeu), se fâstâceşte, îmbujorându-se seducător, ciripind sufocată de emoție un: “A, n-nu-nu-nu, văzusem cartea şi m-a furat peisajul  ” – o puteam condamna? Eu însumi m-aş hipnotiza dac-aş avea şansa voastră de a mă putea vedea din afară. Apoi, tremurând toată, fâstâcindu-se cu bancnotele în mâini, pregătită să îmi dea toți banii din magazin şi să fugim împreună să ne iubim demonic printr-o cabană în aerul ceresc din Elveția, adaugă: “stați să-i mai număr o dată, să nu vă fur  ” – deşi în ochii ei sta scris mare: “Vreau să fiu a ta, cu ură şi ardoare să mă ai!” – draga de ea, i-ar fi numărat toată viața, numai să rămân lângă ea încă puțin, să mai fie fericită încă o secundă – şi cât e de inocentă, fetița mea dragă, să se îngrijoreze că m-ar putea fura în timp ce-i jefuiam toată ființa.
Ironia e că e pentru prima dată când nu citesc o carte de plăcere, ci pentru facultate – şi iată-mă întors acasă cu un bon fiscal pe care scrie te iubesc…

By |2018-09-15T14:02:24+00:00September 15th, 2018|0 Comments

Despre ironie și ratare

Îndată ce încep să scriu despre ceva, văd deja inversul a ceea ce voiam să spun și sunt de acord cu cel din mintea mea care mă contrazice. Azi voiam să scriu, de pildă: “Feriți-vă de acei monștri care nu fac nimic, care nu cred în nimic, care nu-și asumă responsabilitatea propriei existențe. Lipsa de sens în propria viață duce la răutate față de ceilalți oameni – îi acuzi pe ei pentru neîmplinirea ta; emani din ce în ce mai mult o energie negativă, ți-e silă de tot ce te înconjoară, totul îți amintește de propria înfrângere, rămâi în contact cu ceilalți pentru a încerca să-i tragi și pe ei în groapa în care te afli, pentru a le ironiza planurile și a le reaminti de faptul că totul e inutil – un adevăr într-o lume fără adevăruri pe care monstrul îl poartă cu mândrie ca pe o coroană – , în contactul cu ceilalți, râsul devine scrâșnet răutăcios, îmbrățișarea devine sugrumare, zâmbetul venin deghizat iar salutul un rictus care te-ar îngropa de viu” – voiam să scriu, dar apoi m-am gândit la zecile de mii de neîmpliniți binevoitori, joviali, la acei cerșetori gata oricând să te îmbrățișeze, la marii hoinari ai acestei vieți – însă poate ei sunt împliniți în felul acela de viață. N-au nici o frustrare. Eu, marele ratat al acestui glob, iar la fel, nu-mi amintesc să fi fost răutăcios cu oamenii (ba dimpotrivă!) – pe de altă parte, tind să ironizez des (mult prea des), cam tot ce mișcă. Ironia a fost, de fapt, și cea care m-a ținut departe de orice gest. Din teama de a nu alege un drum de mâna a doua, am rămas pe loc. Mai degrabă asta aș spune – ironia mediocră e apanajul rataților. Inaderența la valori, la sacru, e direct proporțională cu lipsa unui drum. Să nu fiu înțeles greșit – nimeni n-a iubit ironia mai mut decât mine, însă iubesc ironia în stare pură, aceea e o artă, cea la care am eu acces și despre care vorbesc aproape că nu are legătură cu ironia – e doar o răutate ambalată într-o fărâmă de imaginație – ai, ca prim instinct, tendința să fii răutăcios cu tot ce te înconjoară – pentru că te simți trădat, simți că nimic din jurul tău n-are o valoare în sine, că ești condamnat să te ratezi. Dar ce frustrare pot să am când nu mi-am dorit nimic? Cum să fii necăjit că nu poți zbura? Și totuși, sunt. Deseori mă plâng că nu sunt demon, sau măcar înger, și că trebuie să mă târăsc în sus pe scări, spre eternitatea care m-a abandonat…

 

5.09.2018

By |2018-09-05T16:21:49+00:00September 5th, 2018|0 Comments

îmbrățișare

Silă furioasă respira în Cuvinte
“Te bestem! Pleacă!
Pe veci să nu te mai întorci”
Dumnezeu către bietul
meu înger păzitor de-atunci
căzuți, hoinărim rătăciți
pe pământ îmbrățișându-ne
grija unul altuia.
(îmbrățișare, Bogdan Liviu)
By |2018-09-01T16:39:22+00:00September 1st, 2018|0 Comments

leagănul

Eram în parc, pe bancă, citind. În fața mea, o fântână arteziană splendidă. Vremea era impecabilă, un cer senin, de ora 15:00, era cald, dar fără agresivitate, o căldură armonioasă, proaspătă. Mă las purtat de întreaga acea atmosferă, cu adieri timide de vânt mângâindu-mi obrajii în timp ce privream apa sărind cu orgoliu spre cer. La distanță de vreo 100 de metri, observ, printre doi arbori, un omuleț care se tot învârtea pe un soi de leagăn. Era un copil de vreo șapte ani care se juca singur. Era atât de fericit! În afară de natură, nu era nimic în jurul său; liniște perfectă; doar soarele îl acompania. Mă las furat de acel spectacol al inocenței privindu-l pe copilaș cum se învârte la infinit. Nu-mi explicam cum nu amețește învârtindu-se atât de mult. Într-un final, după ce mă ținuse minute bune hipnotizat, se dă jos de pe acel leagăn și dispare brusc în spatele arborilor. Nu-l voi mai revedea niciodată, nici nu voi ști dacă a existat cu adevărat.  Vedeam totuși acel leagăn care continua să se clatine în spatele lui. Cât de singur era! Lovit de acel abandon, se clătina greoi, fără speranțe, din ce în ce mai slăbit de puteri, purtând, înainte și-napoi, toată părăsirea acestui univers. Mișcările sale deveneau din ce în ce mai scurte, nu mai avea nici puterea să strige după ajutor, lanțurile sale obosiseră, îl vedeam îmbătrânind, își pierduse deja memoria – era rătăcit, se uita neajutorat, cu ochii ruginiți, spre cerul senin, indiferent și calm, parcă întrebându-se: “De ce mă clatin, ce fac aici, cine sunt?” – dar s-a oprit îndată. Murise. O moarte onorabilă, soarta a ales ca el să se ducă singur pe ultimul drum. Zadarnic m-aș fi dus să-l mângâi, să-l mișc iarăși puțin, n-ar mai fi fost el, ci un altul care îi luase deja locul bătrânului meu leagăn, in fața mea s-ar fi prezentat o altă energie, un alt leagăn, căci viața unui leagăn durează atâta timp cât un copil se joacă cu el. Cel văzut de mine dispăruse, deci, pentru totdeauna. Mă ridic de pe bancă și deodată îmi dau lacrimile – văzusem un leagăn la fel de singur ca mine…

 

28.08.2018

By |2018-08-28T20:23:04+00:00August 28th, 2018|0 Comments

De ce nu ma sinucid?

La un clip de pe canalul meu de YouTube, primesc urmatorul comentariu:

Olariu Sorin: “De ce să nu mă sinucid? Sunt un vierme lipsit de personalitate, nu am pasiuni sau scopuri. Sunt jalnic! Trăiesc într-o continuă stare de anxietate, o stare ce mă copleșește și totodată nu mă lăsa să închid un ochi. Nici măcar n-am idee de ce-mi este teamă, poate de ideea că viața înseamnă doar mâncare, muncă, sex, copii, casă, munte și mare. Singurul lucru ce mă liniștește este ideea de moarte.”

 

In primul rand din faptul ca iti pui intrebarea reiese ca inca nu esti convins ca trebuie s-o faci, iar asta-i bine. A intreba -mai ales a intreba pe un altul- e sanatos, ca intr-un fel ceri ajutorul, intr-un fel iti doresti sa traiesti si cauti cumva argumente din afara, dar ele din pacate nu pot fi solide decat daca apar dinauntru. La ce bun ca iti spune un prieten ca viata merita sa fie traita daca tu nu simti deloc asta? Trebuie tu singur sa lucrezi cu tine si sa vezi viata dintr-o alta perspectiva.
Spui ca esti un vierme lipsit de personalitate, ca nu ai pasiuni sau scopuri. Cred c-aici vorbeste orgoliul, narcisismul, cand spui “un vierme lipsit de personalitate”, de fapt te flatezi, pentru ca si eu ma autoironizez si ma jignesc, si simt apoi ca de fapt acea asa zisa ura e o alta forma de a ma flata, am chiar expresii de genul “cel mai mare vierme din univers” etc, la oamenii mult prea prinsi in ei insisi, sunt inevitabile aceste expresii. Daca credeai cu adevarat ca esti un vierme lipsit de personalitate, te sinucideai fara sa scrii nimic, fara sa ii spui nimanui nimic. Cred ca nu te ridici la asteptarile pe care le ai fata de tine, spui ca esti un vierme raportandu-te la ce trebuia sa fii conform standardelor tale, intrebarea mea e: de ce pui presiunea asta pe tine? De ce crezi ca trebuie sa fii intr-un fel sau sa fii ceva anume? Te-ai nascut, asta-i tot, poti face absolut orice. Nu e nici rau, nici bine. Daca alegi sa nu faci nimic toata viata si sa traiesti in padure, nu inseamna ca esti mai prejos decat omul care a lucrat 40 de ani intr-o fabrica sau un altul care si-a dedicat viata omenirii. Ai ales meditatia in padure toata viata – perfect. La fel de bine puteai face altceva. Ba chiar as duce in extrema acest caz si-as spune ca nu ii datoram vietii nimic – sa nu uitam ca ea nici nu ne-a intrebat daca vrem sa traim, am fost aruncati aici si nu ni s-a comunicat nimic. Facem deci, ce dorim, facem ce ne spune vocea interioara, sau ce rezoneaza cu noi. Eu am ales sa stau si sa nu cred in nimic, sa ma indoiesc de toate – cu asta am rezonat, asta s-a pliat pe sufletul meu. Nu ma consider mai prejos decat un ins care a fost activ toata viata, desi il admir pentru convingerile sale si pentru efortul sustinut de zi cu zi.

Anxietatea de care vorbesti se datoreaza tocmai lipsei unui scop. Spui: “nu am pasiuni sau scopuri” – intai trebuie cautata pasiunea, chemarea ta – poate esti un pianist colosal, cum ai putea sa sti daca n-ai cantat niciodata la pian? Trebuie sa experimentezi viata in toata plenitudinea ei, sa vezi spe ce simti o chemare, spre ce lucru te simti mai apropiat, si abia apoi, odata avand pasiune spre chestia respectiva, ea se transforma intr-un scop: “sa te desavarsesti” in acea pasiune. Apoi si anxietatea e neutralizata pentru ca ai un drum. Cred ca trebuie sa ai ca plan urgent sa te cunosti mai bine, sa vezi ce iti place, ce nu, sa experimentezi cat mai mult viata, apoi va veni de la sine drumul. Asa ma plang si eu ca nu am nici o pasiune pentru nimic, dar cum as putea sa am daca stau in casa si nu experimentez nimic? Nu am incercat nimic in viata, in afara de citit superficial si scris la fel de superficial. Cunoaste-te cat poti de bine si apoi daruieste-te lucrului de care te simti apropiat.
Spui ca nu stii de ce-ti este teama, ca poate de ideea ca viata inseamna doar mancare, munca, sex, copii, casa, munte si mare.
Problema e, iarasi, felul tau de a privi aceste cuvinte. Ele au ce semnificatie le oferi tu. Mancarea poate fi si rutina absoluta (voiam sa ma sinucid intr-o zi doar pentru ca nu mai suportam gandul ca va trebui sa mestec ca o vaca inca 50 de ani, intr-o rutina absoluta) sau poti vedea in mancare o sarbatoare aproape – stii ce frumos e sa gatesti alaturi de cineva? Sau chiar singur, si aici iti recomand serialul Hannibal, omul gatea imbracat in costum si asculta muzica clasica, totul curat in jurul sau, era realmente o sarbatoare. Exista multa frumusete in a iti gati, cata armonie poate fi in legume, in fructe, suntem capabili sa vedem o simfonie intr-o salata. Din pacate nu vedem decat o rutina care ne apropie de mormant. Trebuie sa incerci sa vezi frumosul din lucruri, mancarea e un ritual extraordinar, daca esti elegant, daca nu esti ca mine care ar lua o pastila pe zi ca sa nu mai manance. Nu mai vorbesc de mancatul cu ceilalti – de asta si exista ideea de masa in familie, mancatul acolo e un pretext pentru intalnirea cu celalalt, pentru a afla ce-a mai facut fiecare. Rousseau, singur fiind, manca si citea, pentru ca voia sa ia masa cu cineva… Eu, cand erau sarbatori, si eram chemat la masa, in sufragerie (adica in camera de alaturi), raspundeam (fara sa ma arat) din dormitor, ca nu vin, si mancam singur in camera in timp ce toate rudele si cunoscutii mancau in cealalta camera si glumeau, radeau. Eu ma uitam la seriale cu psihopati si mancam pe intuneric. Nu zic ca e o problema asta, n-aveam rude atat de evoluate incat sa regret, insa poate daca as fi mancat alaturi de ceilalti de cand eram mic as fi avut o alta parere despre mancat, despre “painea cea de toate zilele”.

Apoi vorbesti despre Munca – iar la fel, tu alegi sa vezi in munca rutina absoluta – ce e munca, in fond? Efortul depus facand ceea ce iti place, pasiunea de care vorbeam mai sus. Cauta-te, afla ce iti place, apoi nu va mai exista munca. Si pe de alta parte, taranul absolut, cufundat in campii, nu e el motorul universului? Prin munca lui (asa analfabet cum e, si cum ne uitam noi de la oras de sus la el), nu ne hraneste el pe noi, nu traim de doua milenii datorita muncii sale? Munca e sfanta – iti ofera si echilibru mental, cred tare asta, toate problemele oamenilor vin de la faptul ca stau degeaba. Cioran o si spune la batranete, se ducea o saptamana pe la tara sa munceasca nu stiu ce pe acolo, nu avea nici o problema. Dar cand stai ani de zile degeaba, cu existenta ca atare in fata, automat cazi in probleme launtrice. Nu suntem facuti sa stam degeaba. Iar cei care reusesc sa fie in armonie stand degeaba, sunt iluminati, tot printr-un efort, de meditatie continua, ajung la acea liniste interioara. Bine, apoi mai sunt si adevaratii viermi, lenesi si fara idealuri, care se simt “bine” – desi n-au notiunea de bine, sunt prea superficiali sa ajunga la o stare de armonie, dar sunt multumiti cu sterilitatea lor si isi traiesc in lenevie putregaiul (desi sunt atat de agresiv impotriva lor, le seman acestor gandaci care se folosesc de lozinci nihiliste ca sa-si justifice lenea).

Vorbesti apoi despre copii – cine spune ca esti obligat sa ai copii? Si de ce ar fi ceva rau sa ai un copil? Cred ca nu te poti dezvolta in integralitate pana nu cresti un alt om – cel mai mare dar al omului e de a se reproduce (si nu doar sa nasti efectiv un copil) ci sa te daruiesti in fiecare zi armoniei dezvoltarii sale, tatal sa-si ajute copilul sa devina tata – mi se pare cel mai mare dar primit de om. Si toate experientele extraordinare care rasar de aici, cred ca e un miracol ca poti avea un copil. Totusi, nu vreau sa am un copil, pentru ca sunt egoist si vad doar timpul pierdut din acest proces, doar responsabilitatea care ma copleseste. Sunt prea egoist, prea copil ca sa am un copil. Dar de ce nu poti fi cu o femeie fara sa ai un copil? Va veti bucura de viata si fara un copil. Pentru mine fericirea absoluta e sa calatoresti toata viata alaturi de persoana iubita. Cat despre a avea o casa – sa stii ca nu dadeam doi bani, si nici acum nu dau, pe ideea de a avea o casa, ma simt bine si intr-o cabana in padure, as putea trai numai in chirii. Insa de cand mi-am cumparat propria cutie de chibrituri, o garsoniera infima de 21 de metri patrati, am asa o…siguranta. Pot sa nu am niciun ban o luna, am unde sa stau. E prima caramida a independentei, sa ai propria casa…propriul tau loc in care sa poti sa fii singur. De acolo le croiesti pe toate. Vorbesti apoi de munte si mare, referindu-te probabil la masele de oameni care se duc in vacante la munte si la mare – asta fiind singura clipa din an in care traiesc si ei viata, si totusi iata-i facand in turma lucruri, nefiind capabili sa experimenteze autentic o vacanta. Vezi probabil rutina din acest demers, mediocritatea. Dar iarasi vin si spun, poti sa te uiti si cu alta pereche de ochelari la aceeasi situatie (si tot ce traim poate fi privit si altfel, de aceea nu cred in problemele interioare, ci in erorile de perspectiva care au dus la acele probleme), sa ne gandim la frumusetea naturii, spui munte si mare de parca ar fi asa ceva obisnuit, dar simti tu cu adevarat sublimul muntelui si marii? Aerul acela proaspat al muntelui, in care esti invaluit de soaptele cerului? Sau marea… Am fost la mare prima data la 26 de ani, acum cateva luni. Si totusi, pana atunci, n-a fost poza care sa ma fi lasat rece cand priveam o poza cu o mare, cu intinderea ei superba. Ce poate fi mai frumos decat marea? Sa stai asa la infinit si sa venerezi persistenta valurilor, care ajung la mal iarasi si iarasi, la infinit. Desigur, vei spune “nu e decat o groapa plina cu apa” – dar aici ti-as replica – nu e vina marii ca nu suntem noi in stare sa-i captam frumusetea. Pentru mine marea este singurul portal spre absolut in care cred. “Marea e duhovnicul meu” spunea Elisabeta de Austria – cred ca la fel pot spune si eu. Daca Dumnezeu exista, mi-l imaginez ca un amestec de munte si mare… Cand stai pe spate, plutind pe mare si-ti aterizeaza soarele pe obraz si esti inconjurat de natura – atunci cred ca esti cel mai aproape de Dumnezeu. De adevaratul Dumnezeu, care n-are legatura cu tot ce s-a scris despre el. Cel putin eu asa m-am simtit.
Cat despre faptul ca singurul lucru care te linisteste este ideea de moarte, asta se datoreaza faptului ca tu prin moarte vezi curmarea suferintelor pe care le traiesti, sau a nemultumirii constante, a vietii care nu se ridica la standardele tale – tu iti gasesti linistea in faptul ca toata aceasta viata de rahat se va sfarsi – eu cred ca sanatos este sa ne dea lacrimile gandindu-ne ca peste cateva decenii toate aceste miracole pe care le putem experimenta inca, ne vor abandona. Sa nu mai poti fi in preajma muntelui, sa nu mai poti vedea niciodata marea, sa nu mai poti sa asculti niciodata muzica – iata care imi par adevaratele drame. Sa iubim viata cat mai putem, ca avem tot timpul sa murim.

Sper ca ti-a fost de folos mesajul meu, fireste am vorbit din propria experienta, nu pretind ca te cunosc, nu ti-am dat sfaturi, ma regasesc in tot ce-ai scris, insa in acelasi timp lucrez si la iesirea din acel intuneric auto-indus, intuneric aparut din faptul ca ne uitam cu ochii inchisi la cuvinte precum “copii, munte, casa, mare” – sper ca tot evoluand si cunoscandu-ne mai bine pe noi insine, sa vedem frumusetea din aceste miracole care candva ne faceau sa ne dorim sa murim.

 

By |2018-08-20T07:09:55+00:00August 20th, 2018|0 Comments