Aici voi adăuga pasaje care îmi plac din cărțile pe care le citesc.

Filosofia lui Nietzsche (lipsa de sistem) – Constantin Radulescu Motru

Dacă nu e un geniu și e un simplu nebun, trebuie să convenim totuși că, așa cum se prezintă, Nietzsche pare a fi un nebun de geniu. Și de atfel, cel ce nu-și găsește prea lesne o justă apreciere, e mai totdeauna un cineva. Un pitic intelectual e bine pretutindeni; unde nu se poate ascunde un gândăcel? Giganții au nevoie însă de luptă pentru a străbate. (C. Rădulescu Motru)

By |2018-12-30T18:35:11+00:00December 30th, 2018|0 Comments

Un monstru modern: bibliograful – Emil Cioran

“Nu poți vorbi de o idee, nu poți povesti un fapt, nu poți face un simplu comentariu, fără să-ti opună, stăruitor și cu infatuatie, pe toți autorii și volumele respective care tratează asemenea probleme. Nenorocitul nu-și poate închipui că tu ești un om care poți aprecia ceva singur și independent, că framântarea ta personală este destul de fecundă, ca să fie capabilă de o anumită spontaneitate și productivitate.  Bibliograful crede că totul se poate câștiga numai din cărți. De aici urmează faptul că între el și viață se interpune cartea. Nemaiputând să gândească viu, să aprecieze singur, să înjure sau să aplaude, recurge la aprecieri livrești, care, desigur, pot să fie bune, dar prin faptul că ai renunțat implicit la spointaneitatea personală, te-ai disturs ca individ.”

Articolul lui Emil Cioran dateaza din 1931, pe vremea cand avea 20 de ani.

Articolul integral il gasiti aici: https://bit.ly/2LnxRQU
By |2018-12-15T17:41:53+00:00December 15th, 2018|0 Comments

Giovanni Papini – Gog (pasaj)

Stalin: Oamenii, domnule Gog, sunt niște sălbatici fricoși care trebuie stăpâniți de un sălbatic fără scrupule, așa cum sunt eu. Or, sălbaticii sunt criminali, iar idealul ultim al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în așa fel încât țara să semene cu o ocnă. Vechea “catorga” (muncă silnică) țaristă e ultimul cuvânt al înțelepciunii politice. Dacă te gândești bine, vei vedea că viața de închisoare e cea mai potrivită pentru majoritatea oamenilor. Nemaifiind liberi, sunt în sfârșit feriți de riscurile și de neplăcerile pe care le au oamenii responsabili și puși în situația de a nu putea săvârși răul. De îndată ce întră în închisoare, un om trebuie, prin forța lucrurilor, să ducă o viață de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări deoarece sunt alții care gândesc și poruncesc pentru el: lucrează cu trupul, dar își odihnește spiritul. Și știe că în fiecare zi va avea ce să mănânce și unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează și chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-și procura o pâine în fiecare dimineață și un pat în fiecare seară. Visul meu este acela de a transforma Rusia într-o imensă închisoare. Și să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci intr-un astfel de sistem cei mai sclavi și cei mai sacrificați sunt tocmai paznicii și ajutoarele lor!

By |2018-12-12T23:22:10+00:00December 12th, 2018|0 Comments

Viata lui Nietzsche (Constantin Radulescu Motru – Nietzsche) – Carte audio – Capitolul I

“Sunt convins că prin moartea tatălui meu, mi s-a răpit un mare ajutor, de care aș fi avut nevoie mai târziu, și mi s-a sădit totdeauna în suflet multă seriozitate și circumspecție. Poate și de aici provine că dezvoltarea mea intelectuală, lipsită fiind de supravegherea unui ochi bărbătesc, să fie condusă acum mai mult de simpla curiozitate și de dorința de a aduna cât mai în grabă și fără ordine multe cunoștințe; ceea ce desigur este foarte periculos pentru un spirit de abia ieșit din cuibul părintesc… Astfel, viața mea între 9 și 15 ani se caracterizează prin dorința neînvinsă de a ști tot. La vârstă de 9 ani am început a învăța muzica, dar cu atâta ardoare, că eram în același timp și compozitor…” (Friedrich Nietzsche)

By |2018-12-03T17:15:58+00:00December 3rd, 2018|0 Comments

Eliade de vorba cu Blaga despre spaţiul mioritic şi omul universal românesc

Nu găsesc nimic mai interesant, în ordinea realităţilor umane, decat actul creaţiei. Tot ce se leagă de această creaţie omenească – laboratorul, şantierul, masa de scris, atelierul, obiceiurile sau ritualurile creatorului – mă interesează pînă la obsesie. Poate răzbate şi aici străvechea curiozitate a cercetătorului pentru taina de nepătruns a Naturii, uimirea faţa de nesfârşitele ei forţe de creaţie. Căci, întocmai după cum ne fascinează în Natură misterul acestei zămisliri neodihnite – mă încântă în viaţa omului, înainte de toate, eforturile sale creatoare: geniul, munca, deznădejdea, drama creaţiei.

Lucian Blaga locuieşte spre marginea oraşului, la pensiu¬nea Bois Fleury, Riedweg 17. Sunt numai copaci bătrâni şi grădini pe aici; iar la cîteva zeci de metri în spatele casei, începe pădurea de brazi care acoperă coastele dealului şi coboară până jos, pe malul Aarei. Din veranda etajului unde se găsesc cele două camere ale familiei Blaga, se zăreşte, în dimineţile frumoase, Jungfrau. Privirea se aşază peste coperişurile roşii ale caselor invadate de grădini. Totul se caţără, aici, la Berna: iedera, trandafirii, arbuştii. Şi atunci când plantele nu se mai pot înălţa pe ziduri sau pe copaci – bernezii le ridică, în glastre, cât mai sus. Balcoanele şi ferestrele sunt încărcate cu muşcate roşii. Pe această verandă, cu un asemenea peisaj în faţa ochilor, trebuie să fie destul de greu de scris filosofie. Este însă un admi¬rabil loc de visat, de meditaţie. Şi este, fără îndoială, locul ideal pentru lecturi.

– Eu însă citesc tot mai puţin de la o vreme, îmi mărturi¬seşte Lucian Blaga. Aproape că nu mai pot începe o carte, fără ca să nu pierd şirul la fiecare pagină, gândindu-mă la „sistemul” meu… Înainte vreme citeam foarte mult, şi în toate direcţiile. Nădăjduiesc că va veni o vreme, după ce voi fi încheiat de gândit şi scris sistemul meu de filosofie, când voi putea din nou citi până la istovire…

Cultură şi metafizică

Blaga vorbeşte rar, aproape silabisind fiecare cuvânt, şi te priveşte în ochi, concentrat – dar ai senzaţia că privirile lui trec peste tine, şi nu o dată te simţi ispitit să întorci capul, să întâl-neşti şi tu năluca pe care o ţinteşte el. De altfel, după cum am avut prilejul să mă* conving de mai multe ori la Bucureşti, Blaga arareori e bucuros să poarte o conversaţie. Rămâne tăcut în mij¬locul celorlalţi, şi tăcerea aceasta se prelungeşte câteodată tul¬burătoare…
– Sunt încă la vârsta care îmi permite oricât de multe şi de variate lecturi, spun eu. Ceea ce poate părea mai grav, păstrez încă cea mai bună idee despre lectură. O socotesc, în orice caz, un excelent mijloc de verificare a „bărbăţiei” unui om de cul¬tură, a rezistenţei sale spirituale. Lecturile, ca şi „influenţele”, sunt un instrument de selecţie. Cei care nu au destulă vitalitate, şi [au] o foarte aproximativă forţă de creaţie – sucombă „in¬fluenţelor”, lecturilor, culturilor străine în general. Ceilalţi – şi mă gîndescla un Cantemir, la un Haşdeu, la un Eminescu – ies din această probă de foc întăriţi, şi personalitatea lor se rotun¬jeşte mai biruitoare… De altfel, cum am spus-o de nenumărate ori, sunt convins că enciclopedismul şi universalismul sunt notele dominante ale structurii culturii româneşti. Şi sunt bucuros că verific încă o dată această observaţie a mea chiar în cazul dumi¬tale: poet, dramaturg, eseist, filosof. Dar în filosofie, câte probleme ai atacat: logică, teoria cunoaşterii, teologia, morfologia culturii, metafizica…

– Şi vor veni în curând şi alte probleme, adaugă Lucian Blaga. Nu pentru că ţin cu orice preţ să fiu „universal”, cum spui, ci pentru că sistemul meu de filosofie se desfăşoară simfonic. Vor fi, probabil, cinci trilogii: după trilogia cunoaşterii şi a culturii, încheiate şi tipărite, va urma o filosofie a biologiei, una a esteticii şi moralei, şi apoi o metafizică. Ai observat însă că, de pe acum, acord o mare importanţă metafizicii, ultimul volum al fiecărei trilogii încercând o încununare a celorlalte şi o valorificare meta¬fizică a problemelor dezbătute.

– Ceea ce admir mai mult în opera dumitale filosofică, îi mărturisesc eu, este curajul creaţiei. Astăzi, când filosofii de-abia îndrăznesc să atace două-trei probleme, dumneata ai curajul de a gândi asupra tuturor problemelor de filosofie, după ce, în prealabil, te-ai silit să înmulţeşti chiar numărul acestor probleme, descope¬rind, bunăoară, garnitura categoriilor subconştientului. Este un curaj pe care, de la Hegel, nu l-a mai avut nici un filosof european. Îmi dai voie să-ţi spun că eu văd şi în această sete de creaţie filosofică a dumitale, o trăsătură specifică culturii româneşti moderne? Curajul creaţiei şi obsesia universalului alcătuiesc cea mai frumoasă tradiţie a romantismului românesc. Iar acum, după Unire, încercăm să intrăm în istoria Europei printr-o valorificare integrală şi românească a existenţei. Alături de Nae Ionescu, ale cărui universale preocupări şi rară vocaţie metafizică sunt cunoscute tuturor studenţilor de la 1920 încoace – dumneata înalţi cultura românească pe adevăratul său nivel.

Vasile Băncilă a avut dreptate dându-te ca pildă de „energie românească”.
– Vasile Băncilă este cel mai preţios exeget al operei mele filosofice dintre tineri, spune Lucian Blaga. În general, dacă mă gândesc la generaţia tânără, eu nu am de ce mă plânge; mai ales în ultimii ani, eforturile mele au fost urmărite cu multă simpa¬tie. Spuneai însă, adineauri, că ţi se pare curajoasă încercarea mea de a clădi un sistem complet de filosofie. Îndrăznesc să adaug că această încercare este, după cîte ştiu eu, cu totul personală. Nu pot afiima că stăpânesc în întregime istoria filosofiei, până în amănunte, însă în tot ce am citit n-am găsit nimic asemănător sistemului meu. Subliniez acest lucru pentru că am auzit spunându-se din anumite cercuri, că sistemul meu filosofic nu are nimic original.

– Cred că în acele cercuri nu eşti citit, adaug eu. Lucrurile acestea se întîmplă adeseori la noi în ţară. Pentru că, dacă ţi se poate reproşa ceva, deocamdată, este tocmai efortul dumitale neodihnit de a gândi toate lucrurile de la capăt, şi de a dobândi rezultate atât de originale încât adeseori surprind şi paralizează. Bunăoară, nu o dată am auzit oameni spunând despre lucrările dumitale de filosofie a stilului, că nu sunt decât comentarii asupra cărţilor lui Spengler, Frobenius sau Alois Riegl deşi în Orizont şi stil subliniezi de mai multe ori deosebirile dintre aceşti gânditori şi poziţia dumitale. Descoperind matca stilistică în inconştient, şi nu în peisaj, ca Frobenius; dovedind că fenomenul culturii nu poate fi comparat unui organism autonom, care apare aproape parazitar în istorie, înzestrat cu un anumit destin biologic şi având, deci, o anumită limită de vârstă – cum afirmă Spengler; dovedind mai ales că un stil nu e monolitic, şi că nu poate fi explicat printr-o singură valenţă – dumneata te deosebeşti net de aceşti gânditori contemporani.

– Iar în cartea care stă să apară în Editura Fundaţiilor Regale „Geneza metaforei şi sensul culturii”, lucrurile acestea sunt din nou lămurite. Sensul pe care îl acord eu „culturii”, nu cred că se mai întâlneşte la vreun autor.

– Pentru mine, cultura este modul specific de a exista al omu¬lui în Univers. Este vorba de o mutaţie ontologică, mutaţie care deosebeşte pe om de celelalte animale, şi care e rezultatul eforturilor omului de a-şi revela Misterul. Omul singur este creator de cultură, şi aceasta datorită trăirii sale întru mister şi revelare. Omul, încercând să-şi reveleze misterul, în ale cărui dimensiuni singur trăieşte, creează cultura. Nu-ţi pot rezuma toate con¬cluziile cărţii mele, Geneza metaforei, dar e destul să-ţi spun că eu consider stilul ca o intersecţie a două finalităţi; pe de o parte omul încearcă să-şi reveleze misterul, pe de altă parte Marele Anonim, prin frânele transcendentale, zădărniceşte această încercare tocmai pentru a menţine echilibrul în Univers, şi a sili pe om să-şi reali¬zeze condiţia sa de creator de cultură. Matca stilistică aşa cum o definesc eu, ca o garnitură de categorii abisale, para-corespondente categoriilor conştientului – este frâna transcedentală prin care Marele Anonim se apără împotriva încercărilor omului de a i se substitui, revelând şi creând misterul.

– Dintr-un fragment publicat într-o revistă, întrerup eu, înţeleg că oferi o cu totul altă explicaţie deosebirilor dintre cultură şi civilizaţie, care au dat atît de mult de lucru gânditorilor şi istori¬cilor din ultimii douăzeci de ani.

– Întocmai. Cultura răspunde existenţei umane întru mister şi revelare, iar civilizaţia răspunde existenţei întru autoconservare şi securitate. Între ele nu există deosebiri de vârstă biologică, aşa cum crede Spengler când afirmă că orice cultură se transformă, îmbătrânind, în civilizaţie – ci o deosebire profundă de natură ontologică. Creaţia culturală este o plăsmuire a spiritului omenesc de natură metaforică, destinată adică să reveleze un mister prin mijloacele metaforice. Ca atare poartă constitutiv o pecete sti¬listică, pentru că eu am dovedit că orice încercare de revelare a misterului se face numai prin matca stilistică. Pe câtă vreme civi¬lizaţia este o plăsmuire a spiritului omenesc în ordinea intereselor vitale, a securităţii şi autoconservării, şi n-are intenţia să reveleze un mister. De aceea civilizaţia poate avea o pecete stilistică, dar aceasta este numai un reflex; tot ce omul lucrează pentru con¬fortul şi securitatea sa – un plug, o armă, o unealtă – se im¬pregnează prin imitaţie, printr-un soi de mimicry, de semnele unui stil.

– Cunosc în parte capitolul unde ai dezvoltat această teorie, care mi se pare cu totul originală, şi bine întemeiată. Ceea ce mă încântă şi mai mult, este importanţa pe care o acorzi finalităţii, problemei teleologice în genere.

– Cred că nici unul dintre filosofii contemporani nu se luptă atât de mult cu această problemă supremă, cu întrebarea ultimă: de ce este lumea astfel făcută? Pentru care scop? În cărţile mele, şi mai ales în trilogiile care vor urma, nu mă feresc niciodată sa încerc dezlegarea acestor întrebări.

Problema morţii

– Filosofia, ea însăşi, mi se pare zadarnică dacă nu dez¬leagă asemenea întrebări ultime, îi mărturisesc eu. Şi dacă dra¬gostea pe care o avem pentru filosofie a început, de la o vreme, să se răcească, este numai datorită acestor întrebări ultime, în faţa cărora cei mai mulţi dintre filosofi, şovăiesc. Cred, bunăoară, că nici un filosof nu are dreptul să şovăiască în faţa problemei morţii. Pentru mine. cel puţin, s-au făcut nenumărate greşeli în dezbaterea acestor probleme. Filosofii au atacat problema nemuririi sufletului, ceea ce este cu totul altceva decât problema supravieţuirii post-mortem. Nemurirea presupune mântuire, beati¬tudine, autonomie; supravieţuirea, dimpotrivă, este încă legată de dramă, de destin, şi, într-un anumit sens, chiar de condiţia umană. Observă că aproape toate religiile se luptă cu problema nemuririi sufletului – lăsând deschisă problema nemuririi până la, sfârşitul lumii, adică până la ieşirea din veac, la oprirea timpului. În ceea ce mă priveşte, cred că în toate religiile, ca şi în superstiţiile tuturor popoarelor, se găsesc urmele unor anumite experienţe, străvechi, care astăzi, în actuala condiţie mentală a omului, nu mai sunt, în majoritatea lor, accesibile. Dacă teza mea e justă, atunci suntem îndreptăţiţi să căutăm în istoria religiilor, în folclor şi în etno¬grafie – documente, urme de experienţe concrete, cu ajutorul cărora să putem ataca dintr-un alt punct de vedere problema morţii, adică a supravieţuirii sufletului, lăsând deschisă problema ne¬muririi.

– Cunosc tezele dumitale din studiul Folclorul ca instrument de cunoaştere, răspunde Lucian Blaga. Îţi mărturisesc că încă nu m-am gândit la problema morţii. Eu meditez problemele filosofiei pe rând, şi deşi mă gândesc, fireşte, la mai multe din ele – nu abandonez o problemă până ce nu am dezlegat-o definitiv. Cu toate acestea, ca unul care am trăit toată copilăria la sat, înţeleg foarte bine ce vrei să spui. Moartea pentru cei de la sat, are o cu totul altă semnificaţie decât pentru orăşeni. Sufletul mortului pleacă să-şi întâlnească fraţii, rudele, prietenii, în lumea cealaltă. Este vorba deci, de o nouă comunitate a „celor duşi”. De aceea nici durerea în faţa morţii nu este atât de tragică, la sat. îmi amin¬tesc plânsul mamei la moartea unui fecior pe care-l iubea ca ochii din cap. Ei bine, era un plâns liniştit, împăcat.

– Durerea se manifestă aproape întotdeauna în rituale, într-o comunitate organică, adaug eu. La sat, şi uneori chiar şi în mahalalele bucureştene, jalea este mai mult o lamentaţie rituală decât manifestarea durerii disperate a omului despărţit de fiinţa care i-a fost dragă. Lamentaţie rituală pe care o fac, după cum ştiţi, şi oameni străini, bocitoarele… De altfel, întreaga viaţă a omului care participă la o comunitate organică, este trăită cu o semnificaţie trans-individuală, simbolic. Când un indian mănâncă, el crede că săvârşeşte un sacrificiu „zeilor trupului”. Haina pe care o poartă un malaezian, desenele ei sau forma, comunică celorlalţi starea lui civilă, intenţiile lui, bucuria sau tristeţea lui. Omul nu e niciodată singur într-o asemenea societate organică. De aceea nici moartea nu e atât de năpraznică. ..

Satul – Centrul lumii

– În cartea mea, „Geneza metaforei şi sensul culturii”, am dedicat un întreg capitol Satului, dezvoltând tocmai această conştiinţă de care dă dovadă săteanul că trăieşte în centrul Lumii. Geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa, este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar.

– Îmi dai voie să-ţi spun, îl întrerup eu, că în toate culturile autentice locuinţa e concepută ca un „centru al lumii”, iar de cele mai multe ori un anumit stâlp este considerat „axa Universu¬lui”. Vechile oraşe: Babilon, Roma, Ierusalim, Bankok etc. – sunt şi ele, în conştiinţa locuitorilor, concepute ca centre ale Lumii. Orăşenii au pierdut această conştiinţă de-abia la începutul timpu¬rilor moderne, odată cu revoluţia industrială.

– Problema are pentru mine o atracţie cu totul specială, continuă Lucian Blaga. Pornind de la „geografia mitică” în care e situat satul, de la conştiinţa naivă a săteanului că se află în centrul Lumii – am ajuns să descopăr ceea ce eu numesc „vârstele adoptive”, şi prin care îmi explic deosebirile dintre cultura majoră şi cultura minoră. „Vârsta adoptivă” a omului nu are nimic de-a face cu vârsta reală, biologică. Într-o cultură majoră, copiii sunt creatori de istorie şi cultură majoră; de exemplu Ioana d’Arc, Mozart, Rimbaud. Cultura minoră este creaţia oamenilor care au ca „vârstă adoptivă” copilăria; o conştiinţă naivă, cosmocentrică, fără simţul perenităţii. Am arătat toate lucrurile acestea, pe larg, în primul capitol al cărţii mele. Mi se pare foarte greu de precizat, însă, dacă una din aceste culturi – majoră sau minoră – este superioară celeilalte, fiecare din ele au calităţi şi defecte care le sunt proprii. Este însă evident: cultura minoră, creată de oemeni de orice vârstă, car având toţi ca „vârstă adoptivă” copilă¬ria – nu este o fază preliminarie, o etapă necesară în drum spre „maturitate”, spre cultura majoră. Ea este autonomă, şi poate exista mii de ani de-a rândul, fără să se transforme – cum cred gânditorii morfologiei ciganiciste – într-o cultură majoră. Este drept că aceste transformări au loc câteodată, dar ele nu sănt necesare, nici fatale.

Destine româneşti

– Nimeni nu poate pune la îndoială „autenticitatea” dumnitale, românismul şi naţionalismul dumnitale – îi mărturisesc eu. De aceea, elogiul pe care îl aduci, în atâtea cărţi, creaţiei culturale şi eforturile pe care le faci de a fonda metafizic acest elan creator – mi se par nu numai preţioase, dar şi absolut necesare, pentru a lămuri unele confuzii care se fac în cercurile naţionaliştilor români. Opera dumitale, literară şi filosofică, este atât de rotunjită şi atât de „românească”, încât nimeni n-ar avea curajul, astăzi, să afiime despre dumneata că eşti „livresc” şi „occidentalizat”. Şi cu toate acestea, dumneata defineşti omul: creator de cultură, şi cel mai mare elogiu pe care îl poţi aduce unui om este această forţă de creaţie. Am spus şi eu, de nenumărate ori şi în felurite chipuri, cam acelaşi lucru. Cuvintele dumnitale însă au altă greutate, şi de aceea mă bucur, ştiind că ele vor fi primite cu mai mare uşurinţă.

– S-au făcut şi se vor mai face confuzii în această dez¬batere a valorii culturii, răspunde Lucian Blaga. îndeosebi cei care gândesc sub influenţa teoriilor pesimiste ale morfologiei cul¬turii, cei care socotesc cultura un organism celular, care se naşte parazitar în istorie, îmbolnăvind pe om – găsesc motive să nu creadă în eficienţa creaţiei culturale.

– Mă bucur că întâlnesc în teoriile dumitale aceeaşi valorifi¬care optimistă a culturii, pe care am dobândit-o şi eu, plecând de la cu totul alte premise. Cercetând simbolismul funerar la anumite popoare primitive şi arhaice, am observat un lucru semnificativ: simbolismul începea să se organizeze în „sistem”, în „metafizică”, numai când se aplica asupra morţii şi „eternităţii”. Cultura începe prin a fi o prelungire a vieţii, o promovare a principiilor creatoare şi vitale. Nicăieri nu apare oboseala, tristeţea sa, disperarea omului. Dimpotrivă, dacă se poate vorbi de ceva optimist în viaţa omului „primitiv” – este tocmai acest act al creaţiei de cultură. Departe de a despărţi pe om de Natură, de a-l izola în mijlocul Cosmosu¬lui, cultura solidarizează pe om, în acelaşi timp cu Viaţa şi Eternitatea.

– Omul nu devine om decât încercind să-şi reveleze Misterul, adică creând cultură, spune Lucian Blaga. Alt scop mai nobil, în viaţă, nu are. Chiar şi atunci când încearcă să se dezlipească de viaţă, de; istorie, şi să se „mântuiască”, să trăiască „în absolut” – chiar şi atunci creează cultură. Căci filosofiile, religiile, misticile umane, oricît de „absolută” ar fi experienţa care le precede, sunt şi ele creaţii culturale, adică au caracter metaforic şi participă la o matcă stilistică.

– De aceea nu văd destinul României decât ca un destin cultural – adaug eu -, valorificând adică existenţa, „experienţa românească”, prin creaţii spirituale. De forţa creatoare a neamului nostru nu ne mai putem îndoi. În Spaţiul Mioritic, dumneata ai încercat să găseşti matca stilistică a acestor forţe creatoare. Îţi mărturisesc că eu sunt impresionat de omogenitatea lingvistică şi culturală a culturii populare româneşti – iar pe de altă parte, de obsesia universalului în cultura cărturărească românească. Mi se¬pare că realităţile acestea istorice ne indică precis drumul pe care îl va urma cultura românească modernă – şi pe care îl pot rezuma în două cuvinte: Omul Universal. Românii nu pot crea „fragmen¬tar”, nici „specializat”, ca în Apus.

– Este foarte explicabil pentru mine, de ce românii nu pot crea specializîndu-se – spune Lucian Blaga. Cultura românească este o cultură minoră, având ca „vârstă adoptivă” copilăria. Un copil trăieşte cosmocentric. Ţăranul de pretutindeni, dar mai ales ţăranul român – care se păstrează şi astăzi autentic – este un politehnician. El singur e arhitect, plugar, cântăreţ, zidar. Fireşte, există şi la sat o diviziune a muncii, dar ea e infinit mai puţin riguroasă ca la oraş. Viaţa satului e totalitară şi cosmocentrică.

– De aceea astăzi, când Europa occidentală este compusă din culturi majore şi participă la „vârsta adoptivă” a maturităţii, cred că noi, românii, avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere. Eu văd în „sistemul” dumitale unul din semnele care vestesc acest „om universal” românesc…

„Vremea”, Anul X, Nr. 501, 22 August 1937, p. 10-11
Reprodus dupa „Profetism Românesc – România în eternitate” Bucureşti Editura „Roza Vânturilor”, 1990

By |2018-11-07T11:05:12+00:00November 7th, 2018|0 Comments

Mircea Eliade – Romanul politist (Oceanografie)

Sunt un pasionat și îndărătnic cercetător al psihologiei publicului cititor, de la noi și din toate părțile. Mi se pare că nimic nu dezvăluie mai complet ceea ce ar vrea să fie un ins decât cărțile pe care le caută și le citește. Și, evident, ceea ce vrea să fie e mult mai vorbitor decât ceea ce este. (…) Romanul polițist este întotdeauna o lectură reconfortantă, stenică și pură. Înainte de toate o lectură pură: acolo toți criminalii sfârșesc prin a fi prinși, escrocii se sinucid iar detectivul se logodeste.

 

By |2018-10-08T19:29:19+00:00October 8th, 2018|0 Comments

Constantin Noica – Gandirea filozofica

Gândirea fiozofică e gândirea unui raport: raportul dintre om și lume. Care raport? Raportul de echilibru. Și ce fel de echilibru? Unul cald, de prietenie. Și la ce duce experiența prieteniei? La intimitate, la cunoașterea dinlăuntru. Știu, teologia dă totul; magia vrea mult; știința “poate” ceva. Filozofia nu e nimic din toate acestea. Dar e extraordinar de mult. Și dacă iubiți muzica – pierderile, creșterile, curgerile -, dacă vă place geometria și rigoarea, fără să vă împietrească inima și mintea, dacă sunteți în stare de un dram de nebunie și de un munte de măsură – veți întâlni, cândva, filozofia. (Constantin Noica, 21 de conferinte radiofonice, 1936 – 1943)

By |2018-10-07T14:39:20+00:00October 7th, 2018|0 Comments

Soren Kierkegard, Concluding Unscientific Postscript

It is now about four years since I got the notion of wanting to try my hand as an author. I remember it quite clearly. It was on a Sunday, yes, that’s right, it was a Sunday afternoon. I was sitting as usual outside at the café in Frederiksberg Garden. I had been a student for ten years. Although never lazy, all my activity was nevertheless only a sort of brilliant inactivity, a kind of occupation for which I still have a great partiality, and in respect of which I perhaps even have a little genius. I read much, spent the remainder ot he day idling and thinking, or thinking and idling, but that was it.

So I sat there and smoked my cigar until I fell into a reverie. Among others I recall these thoughts. You are getting on, I said to myself, and are becoming an old man without being anything, and without really taking on anything. On the other hand, wherever you look about you, in literature or in life, you see the names and figures of the celebrities, the prized and acclaimed making their appearances or being talked about, the many benefactors of the age who know how to do favours to mankind by making life more and more easy, some with railways, others with omnibuses and steamships, others with the telegraph, others through easily grasped surveys and brief reports on everything worth knowing, and finally the true benefactors of the age, who by virtue of thought make spiritual existence systematically easier and yet more and more important. And what are you doing? Here my soliloquy was interrupted, for my cigar was finished and a new one had to be lit. So I smoked again, and then suddenly this thought flashed through my mind: You must do something, but since with your limited abilities it will be impossible to make anything easier than it has become, you must, with the same humanitarian enthusiasm as the others, take it upon yourself to make something more difficult. This notion pleased me immensely, and at the same time it flattered me to think that I would be loved and esteemed for this effort by the whole community. For when all join together in making everything easier in every way, there remains only one possible danger, namely, that the ease becomes so great that it becomes altogether too easy; then there will be only one lack remaining, if not yet felt, when people come to miss the difficulty. Out of love for humankind, and from despair over my embarrassing situation, having accomplished nothing, and being unable to make anything easier than it had already been made, and out of a genuine interest in those who make everything easy, I conceived it as my task to create difficulties everywhere.

 

(Soren Kierkegard, Concluding Unscientific Postscript)

By |2018-09-01T09:58:17+00:00September 1st, 2018|0 Comments

Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori (citate)

Prieteni, am dus-o greu in tineretea noastra: am suferit de tinerete ca de o boala grea. Asta din cauza vremurilor in care am fost azvarliti – timpuri ale unei mari decaderi si dezmembrari interioare, timpuri care, in ciuda slabiciunilor, inca lucreaza cu toata forta impotriva spiritului tineretului. Dezmembrarea, deci incertitudinea, sunt proprii acestor vremuri: nimic nu se afla infipt intr-un sol sigur si intr-o convingere ferma in sine: se traieste de azi pe maine, caci ziua de poimaine e incerta. Totul este alunecos si primejdios pe partiile noastre, iar gheata care inca ne mai sustine s-a subtiat foarte mult: simtim cu totii adierea calda, nelinistitoare a vantului de dezghet – acolo unde noi inca mai umblam, curand nimeni nu va mai putea umbla!

Exista doua tipuri de filozofi:

  1. unii care vor sa stabileasca o ampla stare de fapt a sistemelor de valori (logice sau morale);
  2. altii care se vor legiuitori ai unor astfel de sisteme de valori.

Primii incearca sa ia in stapanire universul prezent sau pe cel trecut, sintetizand si abreviind prin simboluri multitudinea evenimentelor: pentru acesti filozofi este important sa faca evenimentele de pana acum accesibile, transparente, aprofundate, inteligibile – ei sunt in slujba datoriei omului de a utiliza toate bunurile trecutului spre folosul viitorului.

A doua categorie de filozofi sunt cei care poruncesc; ei spun: “asa se cuvinte sa fie!” Ei definesc mai intai “incotro” si “in ce scop” merg lucrurile; precizeaza folosul si in ce consta el pentru om; ei dispun de munca pregatitoare a oamenilor de stiinta si orice fel de cunoastere le slujeste doar ca instrument in vederea creatiei. Acest al doilea tip de filozofi reuseste arareori; intr-adevar, situatia lor si primejdiile ei sunt foarte mari. De cate ori nu si-au acoperit intentionat ochii numai pentru a nu vedea fasia ingusta care ii desparte de prapastie si prabusire: de pilda, Platon, atunci cand se autoconvingea ca “binele”, asa cum il dorea el insusi, ar fi nu binele lui Platon, ci “binele in sine”, comoara eterna pe care ar fi descoperit-o in drumul sau doar acel cineva, pe nume Platon! Aceasta vointa oarba domneste in forme inca mult mai brutale la intemeietorii de religii: acel “se cuvinte” al lor nu le suna deloc in urechi ca un “asa vreau eu” – ci, chipurile, ei indraznesc sa-si indeplineasca misiunea numai dupa ce au aflat o porunca divina, iar legiferarea valoprilor devine o sarcina suportabila, sub povara careia constiinta lor nu se sfarma, numai fiindca se naste din inspiratie.

 

Stiinta – transformarea naturii in concepte in scopul stapanirii naturii – acest fapt tine de rubrica “metode”.

Dar scopul si vointa omului trebuie, de asemeni, sa se dezvolte; tinta sa stea in perspectiva intregului.

 

Superstitie cu privire la filozof: confundarea lui cu omul de stiinta. Ca si cum valorile s-ar afla in lucruri si noi n-am avea decat sa le retinem! In ce masura filozofii cerceteaza sub insinuarea valorilor date (ura lor impotriva aparentelor, a trupului etc.). Schopenhauer despre morala (ironie cu privire la utilitarism). La urma confuzia merge atat de departe, incat darwinismul ajunge sa fie privit ca filozofie: in momentul de fata stapanitori sunt oamenii de stiinta. Francezi ca Taine cerceteaza sau cred ca cerceteaza fara a avea criterii valorice. Prosternarea in fata “faptelor” – un soi de cult. In realitate ele distrug valorizarile existente.

Cei ce mi-au pregatit calea: Schopenhauer: in ce masura am adancit pesimismul si, abia prin descoperirea contradictiei sale cele mai acute, l-am incorporat deplin afectivitatii mele.
Apoi: europenii de rang inalt, precursorii politicii de anvergura.
Apoi: grecii si aparitia lor.

“Mila” mea. – Aici este vorba de un sentiment pe care nici o denumire nu mi se pare ca-l acopera: il resimt acolo unde intalnesc o risipa de capacitati pretioase, de pilda, in cazul lui Luther: cata forta, dar si ce probleme primitive, banale (si asta intr-o epoca in care in Franta era deja posibil scepticismul curajos si voios al unui Montaigne!) sau il resimt atunci cand, drept consecinta a unei stupizenii intamplatoare, vad un om ramanand mai prejos de ceea ce el ar fi putut deveni.

 

Pentru mine este o consolare sa stiu ca, dincolo de aburul si gunoiul subsolurilor umane, exista o umanitate mai inalta, mai luminoasa, a carei dimensiune va fi una foarte redusa ( – caci tot ce se distinge este, prin insasi esenta sa, un lucru rar): apartii acestei umanitati, nu fiindca esti mai dotat sau mai virtuos sau mai eroic sau mai afectuos decat acei oameni de acolo de jos, ci fiindca esti mai rece, mai lucid, mai perspicace, mai insingurat, pentru ca suporti singuratatea, o preferi, o cultivi ca forma de fericire, ca privilegiu, ca o conditie a existentei, pentru ca, printre nori si fulgere, traiesti ca printre ai tai, la fel insa si sub razele de soare, printre picaturile de roua, fulgii de zapada si orice ar veni in mod necesar in inaltimi si care, atunci cand se misca, se misca vesnic numai in directia de sus in jos. Aspiratiile catre inaltimi nu sunt ale noastre. – Eroii, martirii, geniile si entuziastii nu sunt destul de calmi, de rabdatori, de subtili, de reci, de lenti.

 

Un educator nu vorbeste niciodata despre ceea ce el insusi gandeste: ci numai despre ceea ce gandeste in folosul celui pe care-l educa. In aceasta forma simulata, educatorul nu trebuie sa se lase ghicit; a inspira incredere in sinceritatea lui tine de propria lui maiestrie. El trebuie sa fie capabil de a folopsi toate procedeele disciplinei si ale disciplinarii: unele firi pot fi facute sa progreseze numai prin loviturile de bici ale batjocurei; altele – lenesii, nehotaratii, lasii, increzutii, poate prin laude exagerate. Un astfel de educator sta dincolo de Bine si de Rau; dar nimeni nu trebuie sa stie asta.

 

Cutare imparat isi pastra mereu vie in minte ideea ca totul este trecator; o facea pentru a nu da lucrurilor prea mare importanta si a ramane linistit in mijlocul lor. Dimpotriva, mie-mi pare ca toate ale vietii au mult prea multa valoare si deci n-ar trebui sa fie atat de fugare: eu caut o vesnicie pentru orice: este oare permis sa arunci in mare cele mai pretioase vinuri si pomezi? – Consolarea mea este ca tot ceea ce a fost odata are vesnicie – valurile marii restituie totul.

 

Faptul de a pune pe masa de joc propria viata, propria sanatate, propria onoare este urmarea unei stari de euforie si a unei vointe care se revarsa, risipindu-se: nu din dragoste de oameni, ci pentru ca fiecare mare primejdie aduce la suprafata curiozitatea noastra cu privire la proportiile fortei si curajului nostru.

Tuturor caracterelor mai profunde ale Antichitatii le-a fost sila de filozofii virtutii: erau priviti ca niste urzitori de galcevi si actori (Parerea lui Epicur si a lui Pyrrhon despre Platon)
Rezultatul: in practica vietii, in rabdare, bunatate si sprijin reciproc, oamenii marunti le sunt superiori: – este, aproximativ, aceeasi parere pe care o au Dostoievski si Tolstoi despre “mujicii” lor: ca sunt filozofi in actiunea practica si ca au un fel mai brav de a-si rezolva greutatile…

Autoeducatii tipice: Sau: cele opt intrebari fundamentale.

  1. Daca ne dorim a fi mai complicati ori mai simpli?
  2. Daca vrem sa devenim mai fericiti sau mai indiferenti fata de fericire si nefericire?
  3. Daca dorim sa fim mai multumiti cu noi insine sau mai exigenti si mai necrutatori?
  4. Daca vrem sa devenim mai blanzi, mai concesivi, mai umani sau mai “inumani”?
  5. Daca dorim sa devenim mai intelepti sau mai lipsiti de scrupule?
  6. Daca vrem sa atingem un tel sau sa ocolim orice fel de teluri (asa cum face, de ex, filozoful, care adulmeca in orice scop o limita, o capcana, o inchisoare sau o prostie)?
  7. Daca dorim sa fim mai respectati sau mai temuti? sau mai dispretuiti?
    8. Daca dorim sa devenim tirani sau ispititori sau pastori de animale de turma?

 

Pasaje din scrisori:

 

In final, o reflectie: Incetam sa ne iubim cu adevarat atunci cand incetam practica de a iubi pe altii: motiv pentru care incetarea aceasta din urma trebuie evitata. (Din propria-mi experienta)

Nu mi-a iesit nici un moment din memorie faptul ca mama a spus odata ca sunt o rusine pentru mormantul tatalui meu.

O imagine care apare macar o data in toate scrierile mele: “a ma ridica mai presus de mine insumi” a devenit realitate – si, o, daca ati sti – ce anume inseamna aici “de mine insumi”! Aveti o parere de o suta de ori prea buna despre mine, amice Gast!

Oamenii care-mi plac sunt de multa, multa vreme morti, de ex, abatele Galiani sau Henry Boyle sau Montaigne.

Despre Dostoievski nu stiam acum cateva saptamani nimic, nici macar nu-i auzisem numele – eu, omul incult, care nu citeste “jurnale”. Am pus din intamplare mana, intr-o librarie, pe cartea “Insemnari din subterana”” intr-o recenta traducere franceza (acelasi hazard a operat cu Schopenhauer, in al 21-lea an al vietii mele si in al 35-lea cu Stendhal!). Instinctul inrudirii (sau cum sa-i spun) s-a afirmat imediat; bucuria mea a fost extraordinara: sunt nevoit sa ma intorc in timp pana la momentul in care am facut cunostinta cu Rosu si Negru de Stendhal, daca vreau sa-mi amintesc de o placere similara.

La 27 de ani, Dostoievski a fost condamnat la moarte, gratiat chiar pe esafod, apoi 4 ani de Siberia, in lanturi, in mijlocul unor criminali inraiti. Aceasta perioada a fost decisiva: autnci a descoperit forta intuitiei sale psihologice; ba,  mai mult inca, inima lui s-a imblanzit si adancit in acele imprejuderari – cartea lui de amintiri din acea vreme, Amintiri din casa mortilor, este una din cartile ele mai “umane” din cate exista.

 

Imi imaginez eu insumi ca am oferit “noilor germani” cartile cele mai substantiale, mai traite si mai independente, dintre cele pe care in general le-au avut; dupa cum imi imaginez ca ele inseamna si pentru propria mea persoana un eveniment capital in criza judecatilor de valoare. S-ar putea sa fie insa o eroare a mea si, pe deasupra, si o prostie – as dori sa nu fiu obligat sa am o parere despre mine.

Dacă ne e dat să ne ducem viața până la capăt, să încercăm s-o folosim în așa fel, încât ceilalți să-i binecuvânteze valoarea, atunci când vom fi eliberați cu bine de această viață. (Friedrich Nietzsche, scrisoare din 11 aprilie 1869, pe cand avea aproape 25 de ani)

By |2018-08-27T19:59:26+00:00August 27th, 2018|0 Comments

Mihail Sebastian – De doua mii de ani

“Nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea prevenitor cu oamenii, nici cu cei mai dragi. Mai ales cu ei nu. Îmi spun că, din o sută de ghionți, aruncați la întâmplare, se vor găsi doi care să cadă bine si să rodească. Când umblu prin iarbă, nu bag de seamă să nu strivesc un fir de iarbă sau să nu calc un gândac. Pământului nu-i place să ai asemenea atenții delicate cu el. Calcă, strivește cât poftești – pe urma ta, rădăcinile vor continua să crească, dacă sunt rădăcini. Când umbli pe pământ, umblă pe pământ. Când umbli între oameni, umblă între oameni. Puțin orbește. Nu strică. Vei doborî poate unele lucruri – pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte.” (Mihail Sebastian, De două mii de ani)

https://www.patreon.com/posts/mihail-sebastian-19673348

By |2018-06-26T13:37:22+00:00June 26th, 2018|0 Comments