Aici voi adăuga pasaje care îmi plac din cărțile pe care le citesc.

Giovanni Papini – Gog (pasaj)

Stalin: Oamenii, domnule Gog, sunt niște sălbatici fricoși care trebuie stăpâniți de un sălbatic fără scrupule, așa cum sunt eu. Or, sălbaticii sunt criminali, iar idealul ultim al oricărui guvern trebuie să fie acela de a face în așa fel încât țara să semene cu o ocnă. Vechea “catorga” (muncă silnică) țaristă e ultimul cuvânt al înțelepciunii politice. Dacă te gândești bine, vei vedea că viața de închisoare e cea mai potrivită pentru majoritatea oamenilor. Nemaifiind liberi, sunt în sfârșit feriți de riscurile și de neplăcerile pe care le au oamenii responsabili și puși în situația de a nu putea săvârși răul. De îndată ce întră în închisoare, un om trebuie, prin forța lucrurilor, să ducă o viață de nevinovat. Mai mult decât atât, nu mai are nici gânduri, nici preocupări deoarece sunt alții care gândesc și poruncesc pentru el: lucrează cu trupul, dar își odihnește spiritul. Și știe că în fiecare zi va avea ce să mănânce și unde să doarmă, chiar dacă nu lucrează și chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-și procura o pâine în fiecare dimineață și un pat în fiecare seară. Visul meu este acela de a transforma Rusia într-o imensă închisoare. Și să nu crezi că spun aceasta din egoism, căci intr-un astfel de sistem cei mai sclavi și cei mai sacrificați sunt tocmai paznicii și ajutoarele lor!

By |2018-12-12T23:22:10+00:00December 12th, 2018|0 Comments

Friedrich Nietzsche, Aforisme. Scrisori (citate)

Prieteni, am dus-o greu in tineretea noastra: am suferit de tinerete ca de o boala grea. Asta din cauza vremurilor in care am fost azvarliti – timpuri ale unei mari decaderi si dezmembrari interioare, timpuri care, in ciuda slabiciunilor, inca lucreaza cu toata forta impotriva spiritului tineretului. Dezmembrarea, deci incertitudinea, sunt proprii acestor vremuri: nimic nu se afla infipt intr-un sol sigur si intr-o convingere ferma in sine: se traieste de azi pe maine, caci ziua de poimaine e incerta. Totul este alunecos si primejdios pe partiile noastre, iar gheata care inca ne mai sustine s-a subtiat foarte mult: simtim cu totii adierea calda, nelinistitoare a vantului de dezghet – acolo unde noi inca mai umblam, curand nimeni nu va mai putea umbla!

Exista doua tipuri de filozofi:

  1. unii care vor sa stabileasca o ampla stare de fapt a sistemelor de valori (logice sau morale);
  2. altii care se vor legiuitori ai unor astfel de sisteme de valori.

Primii incearca sa ia in stapanire universul prezent sau pe cel trecut, sintetizand si abreviind prin simboluri multitudinea evenimentelor: pentru acesti filozofi este important sa faca evenimentele de pana acum accesibile, transparente, aprofundate, inteligibile – ei sunt in slujba datoriei omului de a utiliza toate bunurile trecutului spre folosul viitorului.

A doua categorie de filozofi sunt cei care poruncesc; ei spun: “asa se cuvinte sa fie!” Ei definesc mai intai “incotro” si “in ce scop” merg lucrurile; precizeaza folosul si in ce consta el pentru om; ei dispun de munca pregatitoare a oamenilor de stiinta si orice fel de cunoastere le slujeste doar ca instrument in vederea creatiei. Acest al doilea tip de filozofi reuseste arareori; intr-adevar, situatia lor si primejdiile ei sunt foarte mari. De cate ori nu si-au acoperit intentionat ochii numai pentru a nu vedea fasia ingusta care ii desparte de prapastie si prabusire: de pilda, Platon, atunci cand se autoconvingea ca “binele”, asa cum il dorea el insusi, ar fi nu binele lui Platon, ci “binele in sine”, comoara eterna pe care ar fi descoperit-o in drumul sau doar acel cineva, pe nume Platon! Aceasta vointa oarba domneste in forme inca mult mai brutale la intemeietorii de religii: acel “se cuvinte” al lor nu le suna deloc in urechi ca un “asa vreau eu” – ci, chipurile, ei indraznesc sa-si indeplineasca misiunea numai dupa ce au aflat o porunca divina, iar legiferarea valoprilor devine o sarcina suportabila, sub povara careia constiinta lor nu se sfarma, numai fiindca se naste din inspiratie.

 

Stiinta – transformarea naturii in concepte in scopul stapanirii naturii – acest fapt tine de rubrica “metode”.

Dar scopul si vointa omului trebuie, de asemeni, sa se dezvolte; tinta sa stea in perspectiva intregului.

 

Superstitie cu privire la filozof: confundarea lui cu omul de stiinta. Ca si cum valorile s-ar afla in lucruri si noi n-am avea decat sa le retinem! In ce masura filozofii cerceteaza sub insinuarea valorilor date (ura lor impotriva aparentelor, a trupului etc.). Schopenhauer despre morala (ironie cu privire la utilitarism). La urma confuzia merge atat de departe, incat darwinismul ajunge sa fie privit ca filozofie: in momentul de fata stapanitori sunt oamenii de stiinta. Francezi ca Taine cerceteaza sau cred ca cerceteaza fara a avea criterii valorice. Prosternarea in fata “faptelor” – un soi de cult. In realitate ele distrug valorizarile existente.

Cei ce mi-au pregatit calea: Schopenhauer: in ce masura am adancit pesimismul si, abia prin descoperirea contradictiei sale cele mai acute, l-am incorporat deplin afectivitatii mele.
Apoi: europenii de rang inalt, precursorii politicii de anvergura.
Apoi: grecii si aparitia lor.

“Mila” mea. – Aici este vorba de un sentiment pe care nici o denumire nu mi se pare ca-l acopera: il resimt acolo unde intalnesc o risipa de capacitati pretioase, de pilda, in cazul lui Luther: cata forta, dar si ce probleme primitive, banale (si asta intr-o epoca in care in Franta era deja posibil scepticismul curajos si voios al unui Montaigne!) sau il resimt atunci cand, drept consecinta a unei stupizenii intamplatoare, vad un om ramanand mai prejos de ceea ce el ar fi putut deveni.

 

Pentru mine este o consolare sa stiu ca, dincolo de aburul si gunoiul subsolurilor umane, exista o umanitate mai inalta, mai luminoasa, a carei dimensiune va fi una foarte redusa ( – caci tot ce se distinge este, prin insasi esenta sa, un lucru rar): apartii acestei umanitati, nu fiindca esti mai dotat sau mai virtuos sau mai eroic sau mai afectuos decat acei oameni de acolo de jos, ci fiindca esti mai rece, mai lucid, mai perspicace, mai insingurat, pentru ca suporti singuratatea, o preferi, o cultivi ca forma de fericire, ca privilegiu, ca o conditie a existentei, pentru ca, printre nori si fulgere, traiesti ca printre ai tai, la fel insa si sub razele de soare, printre picaturile de roua, fulgii de zapada si orice ar veni in mod necesar in inaltimi si care, atunci cand se misca, se misca vesnic numai in directia de sus in jos. Aspiratiile catre inaltimi nu sunt ale noastre. – Eroii, martirii, geniile si entuziastii nu sunt destul de calmi, de rabdatori, de subtili, de reci, de lenti.

 

Un educator nu vorbeste niciodata despre ceea ce el insusi gandeste: ci numai despre ceea ce gandeste in folosul celui pe care-l educa. In aceasta forma simulata, educatorul nu trebuie sa se lase ghicit; a inspira incredere in sinceritatea lui tine de propria lui maiestrie. El trebuie sa fie capabil de a folopsi toate procedeele disciplinei si ale disciplinarii: unele firi pot fi facute sa progreseze numai prin loviturile de bici ale batjocurei; altele – lenesii, nehotaratii, lasii, increzutii, poate prin laude exagerate. Un astfel de educator sta dincolo de Bine si de Rau; dar nimeni nu trebuie sa stie asta.

 

Cutare imparat isi pastra mereu vie in minte ideea ca totul este trecator; o facea pentru a nu da lucrurilor prea mare importanta si a ramane linistit in mijlocul lor. Dimpotriva, mie-mi pare ca toate ale vietii au mult prea multa valoare si deci n-ar trebui sa fie atat de fugare: eu caut o vesnicie pentru orice: este oare permis sa arunci in mare cele mai pretioase vinuri si pomezi? – Consolarea mea este ca tot ceea ce a fost odata are vesnicie – valurile marii restituie totul.

 

Faptul de a pune pe masa de joc propria viata, propria sanatate, propria onoare este urmarea unei stari de euforie si a unei vointe care se revarsa, risipindu-se: nu din dragoste de oameni, ci pentru ca fiecare mare primejdie aduce la suprafata curiozitatea noastra cu privire la proportiile fortei si curajului nostru.

Tuturor caracterelor mai profunde ale Antichitatii le-a fost sila de filozofii virtutii: erau priviti ca niste urzitori de galcevi si actori (Parerea lui Epicur si a lui Pyrrhon despre Platon)
Rezultatul: in practica vietii, in rabdare, bunatate si sprijin reciproc, oamenii marunti le sunt superiori: – este, aproximativ, aceeasi parere pe care o au Dostoievski si Tolstoi despre “mujicii” lor: ca sunt filozofi in actiunea practica si ca au un fel mai brav de a-si rezolva greutatile…

Autoeducatii tipice: Sau: cele opt intrebari fundamentale.

  1. Daca ne dorim a fi mai complicati ori mai simpli?
  2. Daca vrem sa devenim mai fericiti sau mai indiferenti fata de fericire si nefericire?
  3. Daca dorim sa fim mai multumiti cu noi insine sau mai exigenti si mai necrutatori?
  4. Daca vrem sa devenim mai blanzi, mai concesivi, mai umani sau mai “inumani”?
  5. Daca dorim sa devenim mai intelepti sau mai lipsiti de scrupule?
  6. Daca vrem sa atingem un tel sau sa ocolim orice fel de teluri (asa cum face, de ex, filozoful, care adulmeca in orice scop o limita, o capcana, o inchisoare sau o prostie)?
  7. Daca dorim sa fim mai respectati sau mai temuti? sau mai dispretuiti?
    8. Daca dorim sa devenim tirani sau ispititori sau pastori de animale de turma?

 

Pasaje din scrisori:

 

In final, o reflectie: Incetam sa ne iubim cu adevarat atunci cand incetam practica de a iubi pe altii: motiv pentru care incetarea aceasta din urma trebuie evitata. (Din propria-mi experienta)

Nu mi-a iesit nici un moment din memorie faptul ca mama a spus odata ca sunt o rusine pentru mormantul tatalui meu.

O imagine care apare macar o data in toate scrierile mele: “a ma ridica mai presus de mine insumi” a devenit realitate – si, o, daca ati sti – ce anume inseamna aici “de mine insumi”! Aveti o parere de o suta de ori prea buna despre mine, amice Gast!

Oamenii care-mi plac sunt de multa, multa vreme morti, de ex, abatele Galiani sau Henry Boyle sau Montaigne.

Despre Dostoievski nu stiam acum cateva saptamani nimic, nici macar nu-i auzisem numele – eu, omul incult, care nu citeste “jurnale”. Am pus din intamplare mana, intr-o librarie, pe cartea “Insemnari din subterana”” intr-o recenta traducere franceza (acelasi hazard a operat cu Schopenhauer, in al 21-lea an al vietii mele si in al 35-lea cu Stendhal!). Instinctul inrudirii (sau cum sa-i spun) s-a afirmat imediat; bucuria mea a fost extraordinara: sunt nevoit sa ma intorc in timp pana la momentul in care am facut cunostinta cu Rosu si Negru de Stendhal, daca vreau sa-mi amintesc de o placere similara.

La 27 de ani, Dostoievski a fost condamnat la moarte, gratiat chiar pe esafod, apoi 4 ani de Siberia, in lanturi, in mijlocul unor criminali inraiti. Aceasta perioada a fost decisiva: autnci a descoperit forta intuitiei sale psihologice; ba,  mai mult inca, inima lui s-a imblanzit si adancit in acele imprejuderari – cartea lui de amintiri din acea vreme, Amintiri din casa mortilor, este una din cartile ele mai “umane” din cate exista.

 

Imi imaginez eu insumi ca am oferit “noilor germani” cartile cele mai substantiale, mai traite si mai independente, dintre cele pe care in general le-au avut; dupa cum imi imaginez ca ele inseamna si pentru propria mea persoana un eveniment capital in criza judecatilor de valoare. S-ar putea sa fie insa o eroare a mea si, pe deasupra, si o prostie – as dori sa nu fiu obligat sa am o parere despre mine.

Dacă ne e dat să ne ducem viața până la capăt, să încercăm s-o folosim în așa fel, încât ceilalți să-i binecuvânteze valoarea, atunci când vom fi eliberați cu bine de această viață. (Friedrich Nietzsche, scrisoare din 11 aprilie 1869, pe cand avea aproape 25 de ani)

By |2018-08-27T19:59:26+00:00August 27th, 2018|0 Comments

Mihail Sebastian – De doua mii de ani

“Nu mi-a plăcut niciodată să fiu prea prevenitor cu oamenii, nici cu cei mai dragi. Mai ales cu ei nu. Îmi spun că, din o sută de ghionți, aruncați la întâmplare, se vor găsi doi care să cadă bine si să rodească. Când umblu prin iarbă, nu bag de seamă să nu strivesc un fir de iarbă sau să nu calc un gândac. Pământului nu-i place să ai asemenea atenții delicate cu el. Calcă, strivește cât poftești – pe urma ta, rădăcinile vor continua să crească, dacă sunt rădăcini. Când umbli pe pământ, umblă pe pământ. Când umbli între oameni, umblă între oameni. Puțin orbește. Nu strică. Vei doborî poate unele lucruri – pe cele debile. Dar le vei fertiliza pe celelalte.” (Mihail Sebastian, De două mii de ani)

https://www.patreon.com/posts/mihail-sebastian-19673348

By |2018-06-26T13:37:22+00:00June 26th, 2018|0 Comments

Mihail Sebastian – De două mii de ani

“10 decembrie. Să umblu drept, cu capul gol, în ploaie, orbește, înainte, să nu mă uit nici la dreapta, nici la stânga, nici înapoi, să nu strig, o, mai ales să nu strig, să las să treacă peste mine larma străzii, privirea oamenilor, ceasul ăsta invălmăsit. Așa. Daca închid ochii, nu rămâne decât ploaia măruntă: îi simt picăturile mici pe obraz, șerpuind dinspre arcada ochiului spre nară și căzând de acolo brusc pe buze. De ce nu știu, de ce nu pot trăi adânca, neînfiorata liniște a unui cal, ducând după el o căruță goală, în noroi, sub furtuna?”

Cutremurătoare carte. Copil de 18 ani bătut de colegi zi de zi pentru că era evreu, “jidan” cum spuneau ei. Te înfiori să vezi jegul din sufletul a atâtor români și-ți vine să blestemi pe veci ideea de “națiune”. Deși el era chiar român! Marile nenorociri ale lumii au venit din ideea că aparții unui neam și că fiind în neamul x trebuie să urăști neamul y, că “e de datoria ta, dacă-ți iubești țara”, să-i urăști pe ceilalți. Ce abjecție infinită! Mă uit și azi, oameni care-i urăsc pe unguri fără să știe de ce. La fel, unguri care ne urăsc. De ce toate astea? Pentru că s-au trasat linii pe glob și ne-am născut în pătrățele diferite. Peste trei secole visez la apariția omului nou, cel care se va ridica deasupra pătrățelului în care s-a născut și va spune iubitor: “Și rusul, și francezul și românul îmi sunt frați, eu, înainte de a fi german, sunt cetățean universal!”, și când mă gândesc că fix cetățean universal se considera și Diogene acum două mii patru sute de ani – acest om excepțional din care n-am reținut decât că trăia într-un butoi… De ce nu l-a urmat nimeni pe acest cosmopolit desăvârșit, cel care a inventat sinceritatea și care, plimbându-se ziua cu o lampă aprinsă, căuta (zadarnic!) un alt om sincer?

“Deocamdată am primit doi pumni în timpul prelegerii de azi și am luat opt pagini de note. Pentru doi pumni, nu e puțin.” (Mihail Sebastian, De două mii de ani)

Pe de o parte, ireală scena – colegi care te lovesc pe la facultate și care te alungă literalmente de la cursuri pentru că te-ai născut, fără voia ta, evreu, “jidan”, cum îi spuneau, iar pe de altă parte, sublimul care răsare din acest întuneric datorită pasiunii pe care o ai pentru un profesor, pentru cursul său: să înduri pumni în schimbul acelor pagini de note și să pleci de la clasă bătut, dar cu sufletul împlinit… Un exemplu ideal, și de profesor (pasionat, care inspiră, nu dictează), și de elev/student (care-și deschide sufletul către profesor și se lasă inspirat). Sunt, din păcate, atâția elevi/studenți, care n-au avut cui să-și deschidă sufletul, la catedră fiind numai casetofoane obosite…cum sunt, fără-ndoială, și profesori pasionați, care vorbesc singuri, pentru că elevii lor, cei cu bun simț, dorm, sau se joacă pe telefon, iar cei nesimțiți vorbesc între ei…

By |2018-06-22T18:13:16+00:00June 22nd, 2018|0 Comments

Libertatea – Isaiah Berlin (puterea ideilor)

Ce este libertatea politică? În lumea veche, mai ales la greci, a fi liber însemna să poți participa la guvernarea orașului tău. Legile erau valide doar dacă aveai dreptul să participi la facerea și anularea lor. A fi liber însemna să nu fii silit să te supui unor legi făcute de alții pentru tine, dar nu de tine. Acest tip de democrație implică faptul că și cârmuirea, și legile puteau să pătrundă în toate zonele vieții. Omul nu era liber, și nici nu pretindea să fie, de această supraveghere. Tot ce pretindeau democrații era ca fiecare om să fie în aceeași măsură expus la critică, la investigare și, la nevoie, la acuzare în fața legii sau a altor dispoziții la a căror stabilire și menținere aveau dreptul să participe toți cetățenii.

În lumea modernă o idee nouă – formulată cel mai limpede de Benjamin Constant – se face simțită, și anume că există o zonă a vieții – viața personală – în care este considerat indezirabil amestecul autorității publice, cu excepția unor circumstanțe excepționale. Principala întrebare pusă de lumea veche este: “Cine mă va guverna?” Unii ziceau că un monarh, alții ziceau că cei mai buni, sau cei mai bogați, sau cei mai viteji, sau majoritatea, sau votul unanim al poporului. În lumea modernă o întrebare la fel de importantă este: “Cât trebuie să se întindă guvernarea?” Lumea veche presupunea că viața este una și că legile și cârmuirea o acoperă în întregime – nu există motiv să protejeze vreun ungher al ei de această supraveghere. În lumea modernă, fie și în mod istoric, din cauza luptelor Bisericilor împotriva statului laic, sau a statului împotriva Bisericii, sau ca urmare a creșterii inițiativei private, a industriei, a comerțului, și a dorinței de apărare de amestecul statului, ori din cine știe ce alt motiv, pornim de la presupunerea că există și un hotar între viața publică și cea personală; și că, oricât ar fi de mică sfera personală, în ea pot să fac ce-mi cere inima – să trăiesc cum poftesc, să cred ce vreau, să zic ce am chef -, cu condiția ca toate astea să nu se ciocnească cu aceleași drepturi ale altora, sau să submineze ordinea care face posibil acest gen de aranjament. Aceasta este viziunea liberală clasică, exprimată integral sau parțial în diferite declarații ale drepturilor omului din America și Franța și în scrierile unor oameni ca Locke, Voltaire, Thomas Paine, Constant și John Stuart Mill. Când vorbim de libertățile civile sau de valorile civilizației, aceasta este o parte din înțelesul lor.

By |2018-06-21T15:59:10+00:00June 21st, 2018|0 Comments

Isaiah Berlin, puterea ideilor (Belinski)

“În calitate de critic, Belinski nu era din tagma celor al căror obiectiv principal și abilitate constau din analiza critică sau istorică a fenomenelor artistice. Ura detaliile și n-avea înclinație către studiul meticulos; citea enorm, dar deloc sistematic; înghițea pe nerăsuflate paginile și absorbea neobosit, febril, frenetic (prietenii îi ziceau “Bessarione Furioso”), până în ultima clipă, după care se așternea pe scris, cu un soi de turbare, zile și nopți în șir. Calitatea sa specială de critic literar, pe care o are într-o măsură neegalată de nimeni din Occident, este uluitoarea prospețime și pasiune cu care reacționează la orice impresie literară. Acesta este lucrul care-l deosebește de alți critici talentați: viziunea lui este cu totul directă, nu se află nimic între el și obiect.” (Isaiah Berlin, puterea ideilor, Humanitas, 2012, p. 126)

 

By |2018-06-18T21:15:20+00:00June 18th, 2018|0 Comments

Mihail Sebastian – jurnal 1935-1944

Vineri, 27 iunie 1941

Printre morții de ieri, Zanea Alexandru, elevul meu de clasa a-VIII-a, băiat înalt, frumos, voinic, cu anumită distincție personală într-o clasă atât de gălăgioasă. Am de la el un caiet pe care mi l-a dat în ultima zi de școală.

– Ce să mai fac cu el, domnule Zanea?

– Vă rog să-l citiți. Vreau să știu ce credeți despre lucrarea mea.

– Am s-o citesc.

“Evreii vor fi îndepărtați din sate în Moldova”, spun ziarele de azi. Măsura poate fi extinsă și în alte regiuni. Titlu mare, cap de afiș: “Jidanii în lagăre de muncă”.

(Mihail Sebastian – jurnal 1935-1944, Humanitas, 2016, p. 350)

By |2018-06-21T00:51:36+00:00June 13th, 2018|0 Comments

Mihail Sebastian, jurnal 1935-1944

Marti, 16 aprilie 1940: Uneori mi se întâmplă să văd înainte o sumbră lume hitleristă, dar alteori visul urât se destramă și încep să cred într-o Europă pe care poate o voi mai apuca și eu, liberă, fără terori, fără superstiții. Mă simt atunci mai tânăr, mai curajos, mai mulțumit că trăiesc. Adevărul e că – atât de nefericit cât sunt – doresc totuși din toată inima să trăiesc destul pentru ca să văd cu ochii mei prăbușirea hitlerismului.

(Mihail Sebastian, jurnal 1935-1944)

By |2018-06-11T13:35:57+00:00June 11th, 2018|0 Comments

Conferinta Patapievici despre Blaise Pascal

Am să încep prin a vă spune cine a fost Blaise Pascal. Cel care face descrierea pe care am să v-o citesc este Chateaubriand: “A existat un om care la 12 ani, cu linii și cercuri, a creat matematicile, care la 16 ani a făcut cel mai savant tratat despre conice care a fost văzut de la antichitate încoace, care, la 19, a construit o mașină prin care intelectul și raționamentele puteau fi reproduse, care, la 23, a demonstrat fenomenele greutății aerului și a distrus una dintre marile erori ale fizicii vechi, un om care, la o vârstă la care ceilalți oameni încep abia să se nască, terminând de parcurs întregul domeniu al științelor umane, și-a dat seama de neantul lor și și-a întors gândurile către religie; un om care, din acest moment și până la moartea sa, petrecută la vârsta de 39 de ani, mereu infirm și mereu suferind, a fixat limba pe care aveau s-o vorbească Bossuet și Racine, și care a dat modelul celui mai deplin sarcasm ca și al raționamentului cel mai puternic, în fine, acela care in scurtele intervaluri pe care i le lăsau bolile sale, a rezolvat, ca o distracție de la suferințele fizice pe care le avea, una dintre cele mai înalte probleme de geometrie și a zvârlit pe hârtie gândurile care țin atât de Dumnezeu cât și de om. Acest geniu înspăimântător se numea Blaise Pascal.”

Vizionare placuta.

By |2018-06-21T00:51:52+00:00June 10th, 2018|0 Comments

Mihail Sebastian – jurnal 1935 – 1944

“Sentimentul de ireparabil atenuează o despărțire. În iubire, greu este când păstrezi impresia că totul nu e încă rupt, că mai poate fi reluat, restabilit… Dar când ruperea e definitivă, când plecarea e fără întoarcere – și uitarea e mai rapidă, și consolarea mai ușoară.” (Mihail Sebastian, jurnal 1935-1944, p. 148, Humanitas, 2016)

By |2018-06-08T09:39:40+00:00June 8th, 2018|0 Comments