Aici se vor afla “gândurile” mele din fiecare zi; în mare, observații de două-trei rânduri. Un loc în care se vor afla obsesiile, umorile și lamentările mele. De asemenea, mă voi folosi de jurnal pentru a combate sterilitatea. Fiindu-mi lene să creez, mă prefac că scriu mazgălind în jurnal. După trei ani, voi reciti ce-am scris și poate voi găsi ceva folositor, crâmpeie de idei, obsesii, imagini etc, pe care le pot dezvolta apoi. Poate chiar voi publica pe banii proprii 10% din ce va fi aici, dacă va exista ceva decent.

13 decembrie 2018

Azi m-am culcat la 6 dimineata. De la 5, imi propusesem sa raman treaz toata ziua si sa dorm seara, devreme. La 6 eram devastat, insa imi pusesem ceasul la 8. Doua ore de somn, apoi cafea si citit. M-am trezit la 14:00! Imi setasem ceasul la 8, dar uitasem sa activez alarma. Cam asta-i diferenta dintre mine si Mircea Eliade, care dormea patru ore pe zi…

Am citit apoi acest pasaj, si s-a facut ora 15:00. Sper sa citesc pana la 01:00 fara intrerupere. Ca de scris, stiu prea bine ca n-o sa scriu nimic nici azi. “Poate maine”… sunt mediocrul care stie cat mai are de absorbit de la cei mari, pana sa scrie si el ceva – in acelasi timp cred ca eu am ceva de spus, ca nimeni, pana la mine, n-a spus ce voi spune eu, si asta ma paralizeaza. De unde aceasta infatuare nefondata si scandaloasa? Ce copilarie – sa crezi ca esti special! Ma consider genial doar pentru c-am fost singur la parinti? Un mizerabil, un lenes care doarme 15 ore pe zi. La treaba, slefuieste-ti “talentul”…

 

 

“Sunt silit să vorbesc o limbă pe care n-am inventat-o eu; și cei dinaintea mea îmi impun, fără voia mea, gusturile, sentimentele, prejudecățile lor. Dacă îmi demontez eul bucată cu bucată, găsesc mereu fragmente care provin din afară și fiecăruia aș putea să-i pun eticheta originii sale. Pe ăsta îl am de la mama, pe ăsta de la cel dintâi prieten, pe ăsta de la Emerson, pe ăsta de la Rousseau sau de la Stirner. Dacă împing până la capăt inventarul a ceea ce mi-am însușit, eul rămâne o formă goală, un cuvânt fără conținut real.” (Papini)

Dar pe Stirner, Rousseau si Emerson i-au citit mai multi – eul e tocmai asta, ce a asimilat din ei “eul” tau, structura ta interioara, cum ai asimilat informatiile lor si ce ai facut apoi cu acele cunostinte. Simplul fapt ca avem aceleasi surse, nu trebuie sa ne demoralizeze. Difera de la om la om cum asimilam acele cunostinte (sau, in unele cazuri, daca intelegem ceva!) si mai ales ce facem apoi cu toate acele acumulari, daca vom deveni si noi la randul nostru o sursa pentru cei din viitor.

By |2018-12-13T15:38:26+00:00December 13th, 2018|0 Comments

29 noiembrie 2018

Steril. Nimic viu, nimic alert… reactionez la toate cu cumpatare si indiferenta, mi-e totuna totul… De ce nu ma mai intereseaza nimic? Apanajul ignorantului… Sunt la master la Studii literare si citesc Mircea Florian, Indrumare in filosofie – fara sa cred in filosofie, fara sa cred in potentialul ei – ce fac ei, in fond, filosofii? Presupun si ei, isi dau cu parerea, apoi jongleaza orgoliosi cu cuvintele… nu de lucrul in sine am eu nevoie, ci de aer proaspat, de munti – vreau sa ma uit asa, ca prostul, in larg… contemplatie s-o numesc. Ma gandesc c-o sa fiu in pamant in curand – si n-am facut nimic. Am tot pierdut timpul, am tot asteptat, am tot negat… Acum sunt intr-un soi de redresare a sinelui, dar spre ce? Vorbesc de desavarsirea sinelui…sa vad care e versiunea mea cea mai buna – dar ce inseamna asta? Ce trebuie sa fac? Ma gandesc sa incep… deja mi-e rusine sa continui (de cand imi spun ca fac asta?) Hai, totusi, sa repet, poate… da, ma gandesc sa incep sa imi mentin un program, sa citesc sistematic… si fara sa mai pierd timpul. Ma trezesc la 07:00, o sa incep sa beau cafea, altfel nu cred c-o sa pot sta treaz – sunt extrem de lenes, ce inseamna sa nu ai un destin! Sunt pleava… Da, la 07:00 ma trezesc, apoi beau o cafea, mananc fulgi de ovaz cu lapte de soia si zmeura, si ma apuc sa citesc pana pe la 12, apoi mananc putin, apoi iar citesc pana seara, cand ascult putin Mozart sau Bach (as vrea sa-i ascult in intregime pana mor), si inainte de a adormi, sa-mi notez gandurile mele de gospodar marunt. S-a facut 1 fix. Ma gandesc ce frumos ar fi peste 1 milion de ani cinveva sa descopere blogul asta, in timp ce se plictisea teleportandu-se. Oare se va induiosa de mine? Oare unde voi fi atunci? Ce se va alege de mine? M-am realizat macar? Cum sa ma realizez cand nu cred in nici o forma de realizare? Nu vreau sa am copii… inteleg ca nu esti om intreg pana nu treci prin procesul acesta, stiu ca a da nastere unui alt om e cumva apogeul creatiei umane, si totusi, sunt prea egoist… va trebui sa ma sacrific mult prea mult, mi-e greu, am mult de citit si de scris – dar am, oare? Nu mai bine as face un copil pe care l-as educa din timp, pe care nu l-as lasa sa piarda timpul, sa se rateze? Dar si sa faci copil traind prin el…daca faci un copil, lasa-l liber, nu-ti insera tu dorintele in el, nu trai prin el ratarile tale… Nu, nu voi face un copil. Atunci, realizarea va trebui sa vina printr-o carte. Neaparat, vreau sa scriu ceva de care sa fiu multumit. Dar cine a spus ca eu sunt scriitor? Mereu am trait cu impresia asta. N-am scris nimic pana la 26 de ani, si totusi, merg pe strada zi de zi cu gandul ca voi scrie ceva exceptional! Ma gandesc la Tolstoi, care se intreba la 26 de ani: “poate c-am trait eronat cu impresia asta desprem ine c-as fi un om exceptional” – el s-a inselat, nu acelasi scenariu va fi si la mine, din pacate. Am nevoie de un an in care sa traiesc disciplinat, sa ma pun la punct cu multe lecturi, si abia apoi pot vorbi de un “viitor”, pana atunci tot ce pot scoate sunt mediocritati. Dar ce-mi pasa? Voi scrie aici toate tampeniile. Trebuie sa ma fortez, sa ma obisnuiesc sa scriu zilnic. Orice nimic il voi nota. O sa-mi imaginez ca a scrie e felul meu prin care-mi diluez haosul, altfel, iata unde m-a adus linistea, ani de zile pe care-i traiesc ca o fantoma… “Un scriitor care nu scrie e un monstru care curteaza nebunia” – evit sa scriu. Tot ce-mi vine-n cap – e apoi contrazis de mine, batjocorit, si astfel nu mai scriu nimic. Sunt de departe cel mai mare dusman al meu. Sau poate sunt doar lenes – naiba stie… In acelasi timp, mi-e teama sa nu mor inainte de scrie – ce tampenie! Ma consider realmente special…ce copilarie, am 26 de ani, nu am facut nimic in viata si am sentimentul unui om cu destin…acum orgoliul ma indeamna sa spun ca poate eu de-asta am fost facut, sa nu fac nimic, cred chiar ca arta mea consta in a nu imi degrada trairile in cuvinte, eu sunt dincolo de cuvant etc etc. Da, asta trebuie sa fac, sa fiu disciplinat. Am suficienta imagiantie incat sa las omenirii (ce prostie…cine ma va citi? unu doi rataciti…) ceva frumos. Nu frumos, ci ceva care sa ii bucure. Cum am facut atatia oameni sa zambeasca, sa rada, as vrea sal e las ceva si in scris – o stare, da, vreau sa le ofer asa…o imbratisare, de ce nu, sa ma citeasca si sa se simta mai putin singuri. Dar cat de sensibil sunt la ridicol! Deja imi vine sa ma ironizez pentru ce-am zis, imi vine sa-mi bat joc de toate cuvintele astea, sa ii insult si pe acei oameni si sa rad in fata acelor “imbratisari”. La ce te poti astepta de la un om care spunea despre “Pe culmile disperarii”  ca e cartea in ale carei randuri simte cum ii circula sangele? Acum aproape ca nu o mai pot citi. Ce delir, ce stil pompos, cata emfaza! Un urlet lipsit de melodie — mint, cred ca e grozava cartea, cel mai probabil sunt eu stins, am sufletul impacat, sunt linistit, “stoic”, normal ca sunt distant fata de ea. In schimb, ma simt inca apropiat de “Insemnari din subterana” – citisem in cartea d-lui Virgil Tanase (ce-mi place acest d-lui!), Dostoievski, ca scriitorul rus ar fi spus despre personajul insemnarilor din subterana ca “stie ca este nenorocit si ca toti suntem nenorociti si ca nu avem cum sa remediem asta… Care erau sansele sa nu ma regasesc total in acea carte? Sunt omul care e “bun” la suprafata, darnic, marinimos, dar care stie ca in strafundul sufletului sau e un nenorocit, un meschin. Incapacitatea asta de a nu mai fi murdar… acum ma gandesc daca nu cumva sunt sfant – prea ma acuz atat! Acum imi vine sa ma ironizez ca m-am gandit la asta – iar acum m-am plictisit de-a dreptul… Nu-mi apartin, asta e…nu mai sunt eu, sunt in reluare… traiesc greoi. Trebuie sa m-apuc sa scriu, nu mai pot astepta, stagnez si-mi putrezeste sufletul. Literele sunt tot ce am. De altfel, sunt un mare scriitor, e si normal… “un mare”? Cel mai mare! De ce nu? Ma gandesc la Cervantes, Don Quixote, eu pot scrie o carte mai mare. Voi scrie ceva la persoana I. Va fi o confesiune. Numele personajului este Rafael. De ce nu-mi dau propriul nume? Nu am idee. Imi place mie numele: Rafael! Dar si Bogdan Liviu imi place. Bogdan Liviu – Opere Complete. Imi imaginez cateva volume prin anticariate – tineri de 16 ani descoperindu-ma cu entuziasm… “omul nu stia nimic despre nimic, era anti orice teorie, orice definitie, era spiritul ca atare!” – ei, copile – nu sunt nimic…ia te uita, ce s-a mai insufletit! Volumele alea pe carele tot rasfoiesti, nici nu exista, tampitule!

De maine, de maine scriu zilnic cate ceva. Trebuie sa scriu. Trebuie sa ma apuc de scris. Sunt atat de imbecil si megaloman incat astept sa am o “revelatie” – eu cred ca o carte se scrie asa, fara munca! Nu, voi sta ore intregi si voi contura personajele… fiti pregatiti, voi fi un Gogol al Romaniei – si nu spun vorbe mari! Gogol – Papini – Dostoievski – ii notez aici pentru biografii din viitor care-mi vor accesa blogul, sa le fie mai usor sa-mi urmareasca influentele. Hmm… cred ca am prima idee de povestioara! Vreau sa scriu despre gandurile unui scriitor care nu scrie – despre mine, adica, halal imaginatie! E clar ca asta ma intereseaza, confesiunea, marturisirile intime – sunt tipul conversatiilor nocturne, in soapta dar insufletite – orice definitie ma ingrozeste! Daca ma vad scriind ceva, va fi totul sub eticheta derizoriului, de pilda, ma intereseaza un individ care ajunge in pragul sinuciderii de la scartaitul pantofilor unui om din fata lui – dialogul haios dintre cei doi…poate ca nu se va intampla niciodata un astfel de dialog – dar eu de ce il am in cap? El exista… poate chiar eu sunt acel ins ridicol… ei da, ma deranjeaza scartaitul pantofilor – mergi, domnule, normal… Uneori, si cu asta inchei, chiar mie imi scartaie pantofii. Eram acum cateva zile la facultate, coboram scarile…si piciorul drept, cand calcam, imi scartaia – ma gandeam daca mai deranjeaza pe cineva… apoi, din bun simt, am asteptat sa se goleasca scara si am coborat singur… Nu va ajuta pe nimeni ce voi scrie – dar va fi acolo viata vie despre care vorbea Dostoievski…

Noapte buna si pe deseara. De azi si pana voi muri, voi scrie in fiecare zi. Trebuie sa scriu!

By |2018-11-28T23:32:28+00:00November 28th, 2018|0 Comments

Q&A: Beneficiile si dezavantajele filosofiei. Despre Emil Cioran.

La un clip intitulat “Mircea Eliade despre Emil Cioran”, am primit un comentariu de la Sebastian Andrei, care imi cere părerea despre filosofie (beneficii și dezavantaje) și implicit, despre Emil Cioran.

Incep prin a spune ca nu stiu filosofie, ca nu sunt nici ignorant in domeniu iar observatiile mele sunt nule din start chiar si pentru mine. Totusi, voi incerca sa fiu cat mai putin ridicol si sa ofer un raspuns decent.
La dezavantajele filosofiei n-as avea nimic de scris. Singura observatie pe care as vedea-o aici, cu privire la faptul ca iti poti gasi loc de munca mai greu – e o imbecilitate. Desigur, nu iti gasesti loc aproape automat a doua zi dupa ce termini facultatea, pentru ca nu te-ai instruit pentru o meserie exacta (asa cum face, de pilda, un dentist sau un avocat), insa intalnind trei ani de zile marile creiere ale omenirii, cred ca te poti considera mai castigat spiritual si chiar intelectual decat majoritatea oamenilor care se axeaza concret pe un domeniu. Tu ai ales filozofia, a carei semnificatie este (dragoste de intelepciune), ai ales, deci, intelepciunea, in dauna unui loc de munca bine stabilit. Poti lucra in extrem de multe domenii, pentru ca pregatirea ta s-a concentrat pe intreaga ta fiinta, asa ca imi pare o aberatie sa spui ca alegand filosofia ramai somer. Exista riscul asta, fireste, dar pentru asta trebuie sa nu fi ramas cu nimic in cei trei ani de intalniri extraordinare cu cei mai mari ganditori ai omenirii. Daca nu reusesti sa faci nimic in viata dupa ce ani de zile ai discutat cu marile spirite din istoria lumii, atunci e vina ta ca n-ai fost suficient de atent. Si-n plus, nu inteleg obsesia locului de munca – ar trebui sa fim obsedati sa fim angajatori, nu angajati.
Despre beneficiile filosofiei cred ca tocmai am vorbit mai sus, ce poti sa-ti doresti mai mult decat sa patrunzi in universul celor mai mari spirite ale istoriei omenirii? E de la sine inteles ca vei castiga totul.
Si totusi, desi cred acest lucru, filozofia de azi imi pare o pseudo-stiinta care exploateaza confuziile verbale. De multa vreme filozofia nu se mai face in gradinile prin care se plimba Socrate, de multa vreme nu se mai vorbeste clar, concret, despre “filozofia vietii”, despre ce le e de folos oamenilor in realitate, concret, asa cum o facea Epictet, de exemplu. Toti filozofii mari, din antichitate, vorbesc concret despre viata, in timp ce noi acum am ajuns sa invartim cuvintele, sa vorbim incalcit despre abstractii care n-au nici o legatura cu viata – sa scoatem tot ce e esential din puls. Aceasta furtuna de expresii intortocheate noi numim azi “gandire pura” – la ce bun ca poti folosi cuvinte pompoase, daca in viata “reala” esti zero? Simt tot mai clar ca incercam, fiecare, din orgoliu si prostie, sa inghesuim infinitul vietii in etichetele noastre limitate, in ideile noastre obtuze, in loc sa cautam putin cate putin sa ne modificam noi conform structurii sale infinite. Noi venim din calitate de infinit, spre viata, incorsetand-o in ideile noastre… Imi doresc o filosofie vie, bazata pe sfaturi practice, o filosofie cu limbajul vechi, al oamenilor de rand, o filosofie a “vietii vii”, de care vorbea Dostoievski, nu mai pot tolera aceste piruete de expresii incetosate si incalcite cu pretentie de profunzime. Studentul de la filozofie e mai dornic sa aiba el dreptate decat sa ajunga la Adevar (si poate ca nici nu exista Adevar – de ce n-am spune-o?). Orgolios, pompos si ingamfat – iata filozoful contemporan, atat de opus filozofului din antichitate, care isi dedica intreaga fiinta filosofiei pentru a ii ajuta si pe semenii sai sa inteleaga viata si sa curme putin din suferinta existentei, incercand chiar sa-i ajute pe oameni sa fie si fericiti din cand in cand. Filozoful de azi, nu mai e deloc omul dialogului, insul cu care te intalneai pe strada si-ti zambea, el sta acum in camera sa fara ferestre si scrie cateva pagini cu expresii obscure care n-au legatura cu viata, interpretari si speculari despre lucruri marunte pe care si le imagineaza – e o lume si aceea, admit, insa una inutila si sterila.
Si-acum c-am terminat acest discurs lamentabil, inchei prin a spune inca o data ca aceasta e o intuitie a mea, e ceea cesimt. Aceste obsevratii nu le-am facut dupa ce-am studiat filozofia. E opinia unui om care nu stie filozofie dar care gandeste si el cum poate si se arata in fata celorlalti cu sinceritate. Singurul filozof pe care-l ador “din cei noi”, este Nietzsche – pe care, -ce rusine!- nici nu l-am citit in intregime… Tot ce e “sistem” in filozofie, imi provoaca repulsie. Ar trebui sa dam foc tuturor sistemelor si sa incepem sa construim o filosofie a respiratiei, a vietii de zi cu zi. In dauna unei sali de curs, fie ea si a unui profesor genial de filozofie, din ziua de azi, de mii de ori as alege discutiile grecilor din antichitate, unde, fara emfaza si superioritate, am vorbi cu totii, pe rand, constienti, odata cu Socrate, ca nu stim nimic in afara de faptul ca nu stim nimic.
Cat despre Cioran, l-am descoperit pe la 17-18 ani, cand a inceput sa ma obsedeze ideea mortii. De atunci practic viata mea s-a schimbat, Cioran mi-a devenit o obsesie. Adoram la el faptul ca prefera o febra in dauna unei definitii, iubeam la el stilul sau de a scrie, umorul, faptul ca atunci cand se intalnea cu diverse persoane era insufletit, plin de umor, de viata – desi in singuratate era un melancolic extraordinar. Asa ma simteam si eu si rezonam cu acest tip de om. La 26 de ani, recitindu-i opera in intregime, am observat la mine o instrainare de primele sale opere, incepand cu “Pe culmile disperarii” – nu stiu daca ma maturizasem sau se stinsese viata in mine, cert este ca acel urlet, departe de a mai fi o melodie, devenise suparator, exagerat, coplesitor de emfatic, aproape grotesc. Nu-mi displaceau primele sale carti, dar raportandu-ma la cat i-am adorat prima carte, de pilda, era un contrast abisal. Era o carte care imi placea si atat. Una pe care nici macar nu simteam s-o recitesc candva! De mii de ori prefer acum omul asezat, la locul sau, cu un stil mult mai puternic decat tipetele acelea din tinerete, omul din, de pilda, “Despre neajunsul de a te fi nascut”, sau, cartea pe care o ador enorm si azi, Caietele sale, alaturi de cartea cu interviurile sale de la batranete (Convorbiri cu Cioran).
Voi citi acum o recenzie pe care am scris-o pe goodreads la cartea “Ispita de a exista”:
Ce mult îmi place acum scriitorul liniștit, lucid, calm, cu tonalitate naturală din care izvorăște spiritul ca un izvor de munte. Ce departe sunt acum de isteriile și lirismul frenetic al tineretilor sale! Și când mă gândesc cât îmi mai ardea sângele la acele urlete pe care acum (cand imi par nesfarsit de ridicole!) abia dacă le mai pot îndura. Am 26 de ani și sunt mai aproape de tonul lui de “bătrân” de 45 de ani decât de frenezia lui țipătoare din “Pe culmile disperării” și celelalte cărți scrise în românește. Semn bun? Sper, deși nu cred. Cel mai probabil, am un suflet prea mic pentru trăiri mari, nu pot simți intens decât pentru o perioadă scurtă, și, în toate cazurile, doar iluzionându-mă; în clipa când nu mai cred în lucruri, ele își pierd savoarea și, odată cu ele, îmi pierd și eu avântul și nebunia. Scepticismul mi-a rumegat pasiunea – singura care avea vreo însemnătate pentru mine. Acum nu mă mai pot oferi în mod absolut decât îndoielii, care nu necesită din parte-mi nicio intensitate – ba dimpotrivă, pentru a-și asigura viitorul, pentru a putrezi liniștită în mine, îndoiala îmi cultivă calmul, paralizându-mă în blândețe și duioșie, dorindu-mă incapabil să mă revolt, condamnându-mă să rămân până în mormânt, un cumpătat prin nehotarâre. Destinul unui mediocru leneș, blazat în indecizie…

Daca mai aveti alte intrebari, lasati un comentariu si voi face alt clip in care va voi raspunde la intrebare.

By |2018-07-07T19:31:03+00:00July 7th, 2018|0 Comments

20 iunie 2018 (am fost la operă)

Lacul lebedelor. E prima dată când merg la operă; am zâmbit trei ore încontinuu, de mult n-am mai fost atât de transfigurat de ceva. Au fost clipe în care, învăluit de toate acele brațe care imitau bolta cerească, am ieșit de-a dreptul din această lume. Ce tremur al piciorului! Nu era ascunsă în acea gleznă toată vulnerabilitatea omenirii? Ah, de-aș putea trăi precum acei balerini! Câtă grație, ce elegantă! Și când mă gândesc că acum ceva ani aș fi râs de imaginea unui bărbat în colanți. Ce intimitate, energie s-a născut în acea sală datorită acelor oameni minunați. Eram și în rândul doi, auzeam cum șoptea podeaua sălii. Interesant, deși erau optzeci de oameni care dansau, totuși, abia se auzea podeaua – iată arta pasului… Neapărat voi merge din nou. O experiență completă. “Pentru asta trăim” – mi-a spus M., după ce-am ieșit. Și într-adevăr, pentru asta trăim. Pentru acea senzație de înălțare sufletească ce cuprinde totul și este totul nefiind în același timp nimic. Acolo nu mai ai orgoliu… Eram și eu, și cel de lângă mine și nimeni în același timp. Am plecat de-acolo atât de plin de viață! De câtă vulgaritate m-am purificat prin acele ore miraculoase! Dar drumul e lung, o știu, mai am până să mă debarasez de toată vulgaritatea acumulată în atâția ani. Mă mândresc totuși cu faptul de a nu fi privit cu lăcomie de tirist pe sub fustele balerinelor. În nici o clipă n-am privit reprezentația erotic, deși a fost un moment când, o balerină care-mi plăcea, era prima, pe coloana întâi, din dreapta, se odihnea, după ce avusese un număr, și o privream cum respiră cu gura închisă, deși avea nevoie de mult aer, cu câtă elegantă respira!  Dar voiam s-o aplaud, nu s-o posed. Apoi se întoarce cu spatele tot pe loc repaus, și îi observ firimituri de transpirație pe spate, un corp încins…iar refletorul din spatele ei, aproape de ea, îi lumina picioarele – iar eu priveam acel corp seducător – cu câtă grație își trăia oboseala, cât de fermecător se odihnea! Ar fi multe de notat, dar simt că nu relatez intomai evenimentele, simt că sunt vulgar și împiedicat, așa că prefer să tac. Oricum, o zi extraordinară, m-am apropiat de lumea în care vreau să trăiesc. Am scuturat în mine apatia, mă însuflețesc numai că mă gândesc că pot ajunge în Sankt Petersburg, în Viena, în marile săli de ăpera ale omenirii, să asist la o reprezentație demnă de o Ulyana Lopatkina, de pildă. Chiar pentru asta trăim… concert simfonic, operă, filme, teatru (deși am avut atâtea decepții aici! dar și când găsesc o piesă extraordinară, vezi cazul Beckett – Ce zile frumoase, vin acasă metamorfozat, țîn minte și acum acea seară când nici eu nici M. n-am scos un cuvânt la întoarcere – într-adevăr, ce mai era de spus?), și, bineînțeles, cărți…aceste suflete, aceste întâlniri cu cei mai frumoși oameni ai planetei. Ah, ce frumoasă e viața! În alte dăți mi-ar fi fost rușine, găseam clișeu, ridicol, pompos, reprobabil de banal, o astfel de replică lipsită de “stil” – ei și? Ba o mai spun încă o dată, să-mi fac in ciudă – ah, ce frumoasă e viața! Dar știu că nu va mai ține mult acest sentiment… eterna mea melancolie nepăsătoare va domni iar în sângele meu…

O întâmplare amar-haioasă: în fața mea era o doamnă în jur de 55 de ani, care, într-un moment intens al reprezentației, se închină. Dar nu o făcea strident, ci intim, păstrând decența. Îmi reproșez că am prejudecata cum că majoritatea bătrânilor nu au educație și sunt analfabeți (fără să fie vina lor, ci a sistemului în care au trăit), o admir pe doamna pentru c-a intrat profund în acel dans, iar apoi, după trei minute, îi observ capul căzând ușor ușor, până ajunge cu bărbia în piept. Picotea! Adormise în timpul acelui număr fabulos care pe mine mă ridicase aproape de pe scaun! Comedia a durat tot actul IV, zeci de minute îi cădea capul de somn apoi revenea, până când, la final, terminându-se spetacolul, e trezită de aplauze. Reacția ei, încă nedezmeticită: a sărit în picioare numaidecât: “BRAVOO!!! BRAVOOO!!! BRAVOOO!!!!”, adresându-se apoi prietenei sale: “Excepțional!”. M-a amuzat puțin dar apoi m-am întristat, e aici un soi de portret de român… ne entuziasmăm pentru o persoană pripit dar sincer, apoi ne pierdem interesul, rari sunt oamenii loiali, care admiră puternic ceva, reacționăm din impuls, din capriciu, ne plac multe însă nu iubim numic – de-aici și lejeritatea cu care auzim în jurul nostru “ador x, ador y” – și de fapt picotim în mijlocul spectacolului adorat, pe care, tot noi, la final, revenind la vechea “iubire”, îl ovaționăm frenetic, la fel de superficial ca în primă instanță…

La final, după ce-am ieșit, aud în spatele meu o altă doamnă, corpolentă în cel mai înalt grad: “N-ai văzut dragă cum ținea mâinile? Abia le mișca…”  – din acea experiență supraomenească de trei ore, dânsa n-a plecat de-acolo decât cu fina ei observație de cunoscătoare de balet. Să te duci la balet ca să vorbești despre asta, să te pui pe tine în scenă, să ieși tu în evidență – ce rușine!

Oricum, aceste întâmplări cumva triste, nu au avut niciun impact, experiența a fost atât de puternică încât e suficient să îmi amintesc de spectacol ca să-mi răsară soarele pe chip într-un zâmbet pe care de multe luni nu l-am mai întâlnit…

By |2018-06-20T23:33:39+00:00June 20th, 2018|4 Comments

Mihail Sebastian – De doua mii de ani

Terminand de citit “Jurnalul” sau cutremurator, am descoperit un pasaj dintr-o alta carte de-a sa “De doua mii de ani”. Ce pasaj! Neaparat trebuie sa citesc cartea. Cat mai curand.

 

“Să fugi de tine o zi, două, douăzeci nu e ușor, dar nici imposibil. Faci matematici sau marxism ca S.T.H., faci sionism ca Winkler, citești cărți ca mine, umbli după femei sau joci șah, sau te dai cu capul de pereți. Dar într-o zi, într-un minut de neatenție, te întâlnești cu ține însuți la un colț de suflet, cum te-ai întâlni la un colț de stradă cu un creditor de care te-ai ferit zadarnic. Dai ochii cu tine și atunci înțelegi cât de inutile sunt toate evadările din această închisoare fără ziduri, fără porți și fără gratii, din această închisoare care este însăși viața ta.”
(Mihail Sebastian, De două mii de ani)

By |2018-06-16T16:27:44+00:00June 16th, 2018|0 Comments

14 iunie 2018

Azi am fost la Centrul Rus de Ştiinta şi Cultura – Российский центр культуры в Румынии, unde am participat la o conferință despre Dostoievski. Discuție vie, oameni frumoşi – o seară agreabilă. Pentru cei interesați de Dostoievski, am şi trei recomandări de seriale excepționale: Bratya Karamazovy (2009), regia Yuriy Moroz, cu încântătoarea Elena Llyadova în rolul Grușenkăi – o interpretare seducătoare. Al doilea serial, Idiotul, 2003, director: Vladimir Bortko. Evgeniy Mironov îl joacă excepțional pe Prințul Mîșkin. De asemenea, Crimă și pedeapsă (2002), versiunea BBC. Raskolnikov (John Simm) și mai ales detectivul Porfiri (Ian McDiarmid), roluri colosale. Ian McDiarmid e o încântare, de fiecare dată când îl privesc, îl văd pe Porfiri trăind în realitate, la fel de jovial și necruțător.
 
Am mai descoperit o versiune mai elaborată pentru Crimă și pedeapsă (Prestuplenie i nakazanie, 2007), care are opt episoade. Încă n-o recomand, urmează să o văd și revin cu detalii.
Vizionare plăcută s-avem. 😀
By |2018-06-21T00:51:16+00:00June 14th, 2018|0 Comments

5 iunie 2018

Analizându-mi ultimii ani din viață, am ajuns la concluzia că, la mine, umorul e incompatibil cu evoluția. Asta pentru că, deși i-am făcut pe oameni să râdă atunci când mi-am dorit, eu nu am “umor”, vreau să spun, nu un umor relaxat, detașat, care vine dintr-un echilibru interior, dintr-un surplus de vitalitate. Firește, nici spiritual nu sunt la un nivel care să-mi permită să am acel umor sclipitor în care se oglindește geniul. Umorul meu e de cea mai joasă speță – și cum ar putea fi altfel? Până la 16 ani am stat într-un mediu de oligofreni. Dacă n-ar fi fost sentimentul morții care să mă scoată din acea mizerie (și să mă arunce, ce-i drept, de-a dreptul în groapă, însă una în care sunt totuși mai puțin analfabet, pentru că înainte de a mă arunca mi-a făcut cunoștință cu câțiva scriitori care m-au ajutat să fac cunoștință cu mine însumi), azi eram tot la acel nivel. Am suficient umor încât să îl sesizez la ceilalți, la marii oameni ai lumii, și pot chiar să-l reproduc, dacă muncesc la el, însă ce vine din instinct, din “spontaneitate”, e un umor mărunt, îngrămădit, pripit – în ciuda faptului că oamenii râd, eu știu că acel umor e venit dintr-o boală, dintr-un soi de traumă, de deformare, că e un umor de paiață cabotină, că nu e niciun strop de armonie, de bunăvoință în umorul meu. Am imaginație, pot construi glume senine, însă eu mă refer aici la umorul de zi cu zi, din discuții etc, cel care apare “fără voia ta”. De ce se întâmplă asta? De ce ironizez orice îmi apare în cale? Pentru că acesta e scutul prin care mă apăr de tot ce mi-ar putea deveni sacru. Destin, Dumnezeu, iubire? Am o ironie pentru fiecare. “Cred” în ele, adică îmi imaginez că cred, pe moment, dar superficial, ca un exercițiu, doar pentru a vedea din ce unghi le pot ataca, doar pentru a vedea cum pot să râd de ele. Nu cred într-un concept înainte să aflu de el, resping totul ca o mașinărie a sarcasmului. N-am avut credință în nimic, și, deși nu sunt religios, pot spune că ironia a fost religia mea. Să nu poți discuta normal cu nimeni, să vezi ridicolul în tot ce te înconjoară, să ironizezi absolut tot ce respiră și ce nu respiră! Absolut nimic nu mi-a scăpat – nici măcar eu însumi! Ba poate cel mai tare m-am ironizat chiar pe mine. Obișnuiam să cred că fac asta dintr-un exces de luciditate (de care eram foarte mândru, credeam că eu văd esențialul și ar fi o înjosire să acționez, că eu n-am mediocritatea naivă necesară făptuirii, că nu sunt ca ceilalți șapte miliarde care se învârt ca furnicile cu un scop pe care și-l imaginează, și-l oferă singuri și apoi, pentru a-și transforma minciuna în “Cale” încep să spună că de-asta s-au născut, ca să facă acel lucru). Dar tot gândindu-mă, am ajuns la concluzia că, de fapt, în spatele acelei “lucidităti” cu care mă mândream, se afla groaza, incapacitatea de a îmi asuma o responsabilitate. Simplul fapt de “a avea de făcut ceva” pentru ziua de mâine, fie și să duc gunoiul, mă îngreuna îngrozitor, îmi “stătea pe creier”, ca să folosesc o expresie de portăreasă. A fi tulburat pentru că -tu singur!- ți-ai planificat să te ridici din pat peste zece minute, să te ridici mai devreme pentru că nu mai poți răbda, să termini odată cu acea acțiune, să poți fi iar liber! Comedia nu încetează nici în ceea ce-i privește pe ceilalți: nu pot dormi pentru c-am stabilit o întâlnire cu un prieten mâine la ora trei! Prefer de mii de ori să-mi spună la două să ieșim în oraș, și în acea oră eu las totul, mă pregătesc de întâlnire cu el și-am și venit. Altfel, dacă întâlnirea va avea loc peste un timp, să zicem, peste o zi – sunt terminat. Deja încep să blestem: “ce te-a găsit pe tine să accepți, unde te duci, ce ai de spus? Ce te interesează pe tine acel om – fie el și prietenul tău? La ce bun toată comedia asta? Ești prea slab să fii singur, de-asta! Sună-l și amână, ba nu, sună-l și spune-i să nu mai vorbiți niciodată. Gata, renunță la familie, la prieteni, la tot, rămâi în camera ta singur și liber). Dar, evident, timpul trece și, fire slabă și naivă, mă precipit și, stângaci, revin la nehotărârea mea cea de toate zilele. Sceptic în cel mai înalt grad – mă fâstâcesc, asta fac de când m-am născut! În cazurile concrete, mă fâstâcesc, însă când e vorba de idei care ar putea să aibă impact concret în viața mea, pe ele le pot refuza încă din start. A pregățt, a aștepta, a mă gândi la cum vor decurge lucrurile, a îmi asuma că voi fi într-un anumit loc la o atare oră – iată lucruri care mă obosesc și de care vreau să stau cât mai departe. Și, pentru a nu mă mișca din loc pe acest pământ, am luat scutul ironiei (care nu e decât o formă de negație). Să refuzi totul, să-ți păstrezi “libertatea” (desi, numai libertate nu e asta!) înseamnă să ironizezi; dar să mergi mai departe, s-o faci aproape fără voia ta, să ironizezi din instinct – își închipuie cineva stadiul de degradare la care a ajuns un astfel de individ care respiră sarcasm? Toate proiectele pe care mi le făceam, în clipele în care reușeam să mă domin, în care partea luminată și pozitivă din mine spunea: “până aici, să începem treaba!”, se terminau jalnic, prin neîncredere în mine că sunt sincer în ceea ce fac și neîncredere în tot ce poate oferi această lume, prin dezgust și apoi o lene care îmi exploda în sânge, prăbușindu-mă apoi în pat și putrezind la nesfârșit. Momentan am încheiat-o cu “umorul”, mă pândesc mult mai atent, îmi aparțin, sunt în controlul ființei mele. Știu bine că dacă scap de sub propriul meu control, s-a zis cu mine, partea ușuratică și autodistrugătoare din mine, bogdanismul meu care neagă și ironizează tot până se omoară pe sine încă din viață, mă va devora iar și mă va paraliza în fața tuturor acțiunilor posibile din această lume. Nici să mă omor nu mă lasă firea asta a mea – “la ce bun?” mă întreabă ea, chicotind veninos. Acum, când sunt cumpătat, liniștit, la locul meu, fără să fac “glume” prin care să-mi decapitez toate idealurile, pot să sper că pot să fac ceva cu viața mea, acum nu mi-e rușine să spun că vreau să fiu disciplinat, să dorm la ore fixe, să mănânc la ore fixe (ce-i mai ironizam pe “sterilii” care trăiau astfel, fără pic de “nebunie”), să nu mai pierd timpul, să citesc, să scriu, efectiv să încep să “fac ceva” cu viața mea (ce înseamnă și expresia asta, dacă nu să iei materialul de viață care ți s-a oferit și să construiești ceva cu el care să-ți oglindească sufletul?), și ușor ușor, tot punându-mă în ordine, îți deschizi sufletul cu adevărat spre marile idei ale omenirii, și-abia atunci (când ai curajul responsabilității, când te iei în serios și iei în serios ce e-n afara ta) începi să pășești cu adevărat spre drumul Cunoașterii, nu mai vezi cu ochi vulgari și superficiali, banalitate în “Iubire”, “Dumnezeu”, “Destin” – firește, poți să nu crezi în Dumnezeu, dar asta nu înseamnă nu poți evolua spiritual fiind deschis ideii de Dumnezeu, că nu sunt interesante operele de artă (fie că vorbim de muzică, literatură, filosofie, poezie, arhitectură) pe care oamenii le-au plăsmuit datorită lui “Dumnezeu”. Trebuie să revin la o seriozitate relaxată, senină, carismatică și chiar jovială, în care să mă deschid zâmbind spre tot ce mă înconjoară, să fiu flexibil cu tot ce-mi oferă acest univers miraculos, să nu mai refuz absolutul… Într-adevăr, am avut dreptate (chiar dacă o spuneam cu o ironie grețoasă și infatuată, cu tonul tipului de 20 de ani care le știe pe toate) susținând că viața n-are niciun sens, așa e, ea nu are un sens definit, ea e un tărâm infinit de posibile sensuri. Eroarea mea a fost să ironizez viața și să-i scot în evidență sărăcia în materie de sens, dar acum, când am mai îmbătrânit (26 de ani!), mi-e rușine cu mine că am pierdut un deceniu batjocorind viața și condamnând-o că n-are sens, în loc să-i dedic acei zece ani pentru a crea eu însumi unul. Viața e o grădină în care putem planta orice sens dorim, din păcate până acum n-am făcut decât să merg ironic prin grădină, observând acel pământ pe care crește orice îți poți imagina și, arătându-l cu degetul, să-mi spun la nesfârșit: “Uite, a mai trecut o zi și n-a crescut nimic, ce prostie! Asta e, oricum murim…” Da, voi muri in curând, dar mai trist decât faptul că voi muri e faptul c-am murit fără să fi trăit vreo clipă, să fi crezut total în ceva, fără să fi depus tot efortul ființei mele și toată energia mea sufletească pentru a planta ceva in Grădina in care au pășit oameni extraordinari care, lăsând ceva in urma lor, un arbore, o floare – ne-au ajutat și pe noi să respirăm…
By |2018-06-05T20:20:06+00:00June 5th, 2018|0 Comments

Ernst H. Gombrich – Istoria artei

“Întâlnim uneori într-un muzeu oameni care, cu catalogul în mână, se opresc în fața unei picturi doar atât cât să-i găsească numărul, să citească titlul, să o bifeze și să meargă mai departe ca niște maniaci. Aceștia ar putea foarte bine să rămână acasă, pentru că nu fac decât să verifice catalogul, fără să se uite la ceva. Cei care au dobândit o oarecare cunoaștere a istoriei artei sunt deseori expuși unui pericol similar. În fața unei opere, nu se opresc s-o contemple, ci caută în memorie eticheta potrivită. E posibil să fi citit că Rembrandt e celebru pentru al său clarobscur. “Ce admirabil clarobscur!”, murmură ei, dând din cap de fiecare dată când văd o lucrare de Rembrandt, apoi trec la tabloul următor. Vreau să semnalez acest pericol, pentru că toți suntem susceptibili să cădem în frivolități de acest gen. Nu aș vrea cu niciun preț ca această lucrare să contribuie la favorizarea acestui gen de lipsă de înțelegere. Aș vrea să ajute ochii să se deschidă, nu limbile să se agite. A flecări despre artă vrute și nevrute, nu-i un lucru foarte greu; pentru că, fiind folosit foarte des, vocabularul criticii și-a pierdut mult din precizie. A privi un tablou cu alți ochi și a te strădui să descoperi ceva este un lucru mult mai dificil, dar aduce în mod sigur o recompensă al cărei caracter neprevăzut nu este lipsit de atractivitate. ” (Istoria artei – Ernst H. Gombrich)
Cu alte cuvinte, în fața unui tablou, să ne deschidem inima și ochii și să ne închidem gurile. Nimic mai elegant și în același timp mai imposibil. Și cum ar putea fi posibil, din moment ce mergem la astfel de evenimente ca să-i impresionăm pe ceilalți, să ne lăudăm cu ignoranța noastră? “Rembrandt”, departe de a fi o oportunitate de a contempla în liniște, nu-i decât pretextul pe care-l folosim pentru a abera fără oprire, pentru a ține discursuri  vulgare, nesfârșite și agramate despre artă.
 
“De ce să stau în liniște și să-mi deschid sufletul tabloului din fața mea, când pot, privindu-l superficial, să turui despre mine?” – iată raționamentul “iubitorului de artă”.
By |2018-06-05T11:30:08+00:00June 5th, 2018|0 Comments

2 iunie 2018

Patru dimineața. Liniște supremă. Sunt singur în cel mai înalt grad. Mă gândesc la ultimul supraviețuitor al omenirii – aflat în apartamentul său, într-o liniște absolută. Mi-l imaginez respirând greu, purtând în sânge oboseala tuturor strămoșilor săi și, copleșit de singurătate, ar începe să tasteze te miri ce tâmpenie doar pentru a-și dilua izolarea din puls și a se mângâia cu vocea răgușită a tastelor – singura companie la care mai are acces. “La început a fost Cuvântul” – și la sfârșit va fi ecoul său. Mi-aș dori să nu se mai facă niciodată dimineață, să rămân aici în această liniște dictatoare, să nu mai am contact cu niciun om, nici măcar neantul să nu mai îndrăznească să dea ochii cu mine, pur și simplu s-ascult la nesfârșit această tastatură moartă – portavoce a singurătății absolute. În fond, ea e singura realitate. Să scriu la infinit, până-mi sângerează degetele, buzele, ochii, până-mi plesnește inima pe-aceste înșiruiri de litere care mă țin departe de esențial.

By |2018-06-02T01:49:45+00:00June 2nd, 2018|2 Comments

adevăratul părinte

Mi-e foame dar nu mă ridic să mănânc, mi-e somn dar totuși nu dorm, m-aș duce pe-afară dar nu mă ridic din pat… câtă dreptate a avut acel ins care-a spus pentru prima oară: “Dracu să mă ia!”. Ecoul cuvintelor lui le purtăm și astăzi în noi și sunt mai vii ca niciodată. De altfel, cum ar putea muri din moment ce lenea, apatia și capriciul nostru le poartă de grijă în fiecare clipă?  Și dacă, vorbind ca Socrate, “sunt adevărate cele ce se spun”, oare a ajuns în infern, așa cum, exasperat, își dorea? Ceva îmi spune că omul se află-n paradis și nu-și găsește locul nici acolo.

By |2018-05-31T12:34:51+00:00May 31st, 2018|0 Comments