mulţumescu-ţi, Doamne,
lucri noapte, zi
să mă pot în tine
însumi oglindi,
să-i dau drumul Sîngelui,
să-i dau Drumul Roţii,
să mă judece întîi
curvele şi hoţii,
amăruie cană
trupul meu de lut,
beau ca dintr-o rană
fără început,
eu ţin cana-n mîna mea,
ori mă ţine cana?
beau şi Domnu-n ceriuri bea
să-mi aline rana,
03:31 – ascultam Ecce Homo, iar tipul care citea, deodată începe să ridice vocea: “I know my fate. There will come a day when my name will recall the memory of something frightful— a crisis the like of which has never been known on earth, the memory of the most profound clash of consciences and the passing of a sentence upon all that has before been believed in, demanded and sanctified. I am not a man, I am dynamite!” Fix atunci începuse să se cutremure patul cu mine. Inițial am crezut că simt puternic rândurile. Dar nu, era cutremur. Tremuram din tot corpul. Am oprit cartea şi-am început cu voce blândă, în gând: “hai, gata, gata, linişteşte-te”. Vorbeam cu Pâmântul de parcă era copilul meu şi îmi mențineam calmul ca să nu se agite şi mai tare. Apoi s-a oprit. Acum regret puțin că n-am murit. Am sentimentul că mi-am ratat moartea. Aici era perfect. N-apucasem nici să mă ratez, muream un tip care promitea. N-a fost să fie! Nu în fiecare zi ai şansa să te omoare Cutremurul ascultându-l pe Nietzsche. Acum pot spune şi eu “îmi cunosc soarta”, o să mor jalnic, la 90 de ani, singur, în mizerie şi ratare, făcând infarct încercând să mă leg la şireturi.
În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,
Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.
(Ecce Homo)
Cu o cască ascultam o carte cu alta o auzeam pe vânzătoare. Ştiu pe de rost întrebările aşa că mă înfățişasem înaintea ei arogant, cu acea blazare de campion, de veteran, de om care cumpără de acolo de mult timp. O salut cu acel bun simț pe care-l au legendele pe care le iubeşti că sunt politicoase cu toți oamenii. Îmi pune clasica întrebare: “Doriți pungă?” – răspund cu “da” înainte să termine de pus întrebarea, jenat că m-a subestimat, că mă întreabă ca pe unul care vine prima oară. Apoi, după ce iau punga i r o n i c, privind în jur neglijent, continui să ascult cartea audio – dar deodată o văd că mă priveşte. Panică. Nu înțelegeam ce se întâmplase. Toate produsele fuseseră scanate, erau acum în plasă, urma să apară suma la aparat şi eu să achit. De doi ani avem această rutină, eram într-un soi de căsnicie, iar acum – ceva s-a schimbat. O văd că spusese ceva dar nu auzisem bine. Zic “da, asta e tot”. Mă hazardasem. Credeam c-a spus “atât, da?”, dar de fapt întrebase “cu cardul?”. Avusesem cardul în mână, lângă aparat, aşteptând să apară semnalul să plătesc. Nu mă aşteptam să întrebe. Mai degrabă aş fi spus că m-a întrebat ce zodie sunt decât dacă achit cu cardul având în vedere că eram deja cu cardul lipit de aparat. Avusese geniu, mă umilise. Toți cei din spatele meu chicoteau, murmur în sală, paznicul mă filmează ca să -i arate soției deseară să râdă de mine. Eram ultimul om – mulți şopteau “să-i dea produsele graris, că şi-aşa, săracul!”. Înfrânt, aştept să mă răzbun cu salutul de plecare, să-i dau replica printr-un “mulțumesc” atât de onorabil şi frumos cum nu s-a mai spus în niciun magazin. Aştept să iasă chitanța, mi-o oferă şi lovesc din plin, cu grație divină, cu o voce suavă, de înger: “mulțumesc, o seară bună!” – am simțit cum se varsă în mine un ocean de ridicol. Aveam efectiv soarele în ochi şi spusesem seară bună… Mă-ntorc după o secundă, rectificând “o zi bună!” râzând, de parcă aş fi spus “eu, intenționat… am zis să mai destindem atmosfera!” dar în sufletul meu era un cimitir. Ies cu plasele şi cu capul plecat, simțind forfota, bârfele, b u c u r i a din spatele meu. Unii m-au găsit drăguț, împotmolit – dar aveam dicție, eram îmbrăcat elegant, niciunul n-a spus că sunt oligofren sau tâmpit. Verdictul îmi era favorabil, mă simpatizau chiar dacă fusesem ridicol. Mă gândeam cum ar fi fost să mă strige femeia de la raionul cu cartofi prăjiți: “Bună seara, prinț Mîşkin!”. Mi-ar fi dat lacrimile. De câte ori nu am cumpărat de la ea acei mizerabili cartofi înecați în cel mai otrăvitor ulei? Dar n-a îndrăznit. Mă privea cu duioşie, paralizată, distrusă de catastrofa mea, rugându-se pentru mine, presimțind deja că nu mă va mai vedea. Am plecat umilit şi posomorât, ştiind că de azi înainte nu voi mai putea păşi în acest magazin. Îmi pun şi cealaltă cască şi continui să ascult Ecce Homo…
Sustine cu 4 lei pe lună: Patreon.com/BogdanLiviu
Mă-ntorceam de la bibliotecă. Era genul de zi în care nu puteam tolera decât opiniile morţilor. Îndreptându-mă-n-doit spre casă, fac “dreapta”, să evit furia bolnavului semafor, invadat de hemoragie internă. La câţiva zeci de metri de mine, dintr-o turmă de oameni de decor răsare, ca un apus care se revoltă, o rochie de un roşu care, având la rădăcina arborelui genealogic Eleganţa, nu cunoscuse niciodată stridentul. Fin observator al nesemnificativului, fanatic al derizoriului, acel strop de culoare mi-a fost de-ajuns să mă facă să ignor, din clipa aceea, tot restul omenirii. Nu mai eram capabil să văd nimic în afara ei. Doar trotuarul se mai arăta din când în când – pisălog ca o amintire neplăcută, luându-şi în serios rolul de legământ şi destin. Tot înaintând, miracolul începea să prindă contur. Începeam deja să fac paşi din ce în ce mai mici, savurându-i Venirea. Deşi nu-i puteam vedea încă bine chipul, îi simţeam veselia, şăgălnicia, nebunia inocentă, se vedea clar că e singura fată vie care păşea pe acel fatal trotuar. Zeci de suflete moarte se-mpingeau unele-n altele, înaintând într-un interminabil regres, târând după ele geamantane şi plase-n care-şi ţineau trecutul, iar ea, singură, zâmbind cu dezinvoltura unei avalanşe, valsa printre ele cu graţia unei primăveri. Auzul -care până atunci dormea, cum face adesea când merg pe stradă-, se trezise brusc şi începuse să vadă. Acum ştiam unde se află şi dacă închideam ochii. Cum va fi reuşind să facă dintr-un banal mers pe trotuar, un memorabil cântec de pian? Trotuarul -metamorfozat într-o multitudine de clape, se gudura pe lângă ea, cerşindu-i mângâierile, atingerile picioruşelor ei de o delicateţe izbitoare, pe lângă care adierile vântului păreau bădăranii. Melodia vibra din ce în ce mai tare, miracolul se-apropia, iar eu deja nu mai realizam dacă merg sau stau pe loc; tot restul fiinţei -şi palma, genunchiul, şi cotul şi gâtul-, se cuibăriseră în ochi, toate se năpusteau acum cu lăcomie, de parcă asistau la cutremur; doar picioarele, cu un efort inuman, rămăseseră la datorie, susţinându-mă cu ultimele puteri; aşadar, o priveam şi prin ea trăiam. Asta să fie viaţa îngerilor? Aşa mi-o imaginez. Să-ţi trăieşti eternitatea observând cu Totul. Să priveşti şi cu aripile. Să fii atât de captiv în Clipă încât să nu-l mai auzi pe Dumnezeu. Revenindu-mi (probabil zdruncinat de galopanta şi ineluctabila ei apropiere), din acea inerţie plină de viaţă, mi-am propus, simţind după multă vreme, în sfârşit o provocare demnă de propria-mi ambiţie – să-i infrunt privirea. Nu mai era loc de întoarcere, nu mai aveam decât alternativa unei ridicole şi hazardate traversări a străzii, în plină circulaţie. În altă zi, fără vreun sens anume, m-aş fi maimuţărit, mi-aş fi încercat norocul printre maşini. Acum, însă, miza impunea solemnitate. Înaintez, aşadar, ca un condamnat la moarte spre ghilotină – portalul eternităţii lui. Încântătoarea mea ghilotină ajunsese la trei metri, iat-o acum, la doar doi… ah, cum se diluează geografia! Un metru – un pas, unul singur, sau, poate, Singurul! Gata, am intrat în Prezent! A capitulat şi istoria, nu mai există! Moarte istoriei şi geografiei! Doamne! Ce amalgam de emoţii! Ce agitaţie globală în lumea lăuntrică! Ce explozie de simţăminte! Sufletul naiv, nu ştie ce să simtă mai întâi şi le trăieşte pe toate-odată, copleşindu-se şi chinuindu-se singur, bietul împiedicat! Ea îşi mişcă insesizabil capul, aproape dintr-un gest involuntar, şi mă observă, dar privirea ei n-apucă să-mi întâlnească ochii -am capitulat din oficiu. Simţind că va face mişcarea (care pentru ea era un demers cotidian, o privire oarecare într-o zi anodină, iar pentru mine punctul culminant al existenţei), mi-am aruncat privirea în jos, dând cu ea de pământ, apoi am ridicat-o-n dreapta, mutând-o apoi în dreapta-spate, ca un elicopter care ştie că se va prăbuşi dar care totuşi se mai zvârcoleşte în toate direcţiile. Ce ruşine! Mă comportam ca şi când nu există! Ea, cea mai vie dintre pământeni, cea pentru care eram gata să-mi dau sufletul, era tratată ca un om de decor. Da, îi întorsesem capul ca unui suflet mort! Dusesem mârşăvia până la plictis, mai aveam puţin şi căscam! Şi cât de conştient eram de contradicţie în acele clipe! La ce folos? Imperturbabil, galopam în josnicie. Devenise aproape o voluptate: “Ia te uită, îmi spuneam, îmi e totuna… du-te, micuţo, fiecare cu treaba lui! Ce-mi pasă mie? Fii pe pace! Priveşte-mă cum nu mă uit la tine. Uite o clădire… ciment, un stâlp, vai, câte lucruri interesante pot găsi când te am atât de aproape de mine!” Ce tratament glacial, cu câtă indiferenţă o gestionasem, câtă vulgaritate în acele grosolănii impersonale de psiholog pedant! Şi, vai, cât de greu îmi era sufletul când a trebuit să înaintez, când ea deja era în spatele meu şi totul era pierdut. Era ca şi când lăsam în urma mea o întreagă lume a viselor, pentru… pentru ce? De ce înaintam, unde mă duceam în afara acelei lumi? Pentru ce nu alergam căzându-i la picioare, căutăndu-i binecuvântarea, însoţind-o în Lumea Nouă pe care n-o meritam, dar care acum îmi deschidea porţile? Pentru ce dădeam cu piciorul la Viaţă? Pentru angoasa scepticismului? Pentru negarea fără hotărâre? Pentru blestemata seninătate intelectuală, care otrăveşte sufletul? Pentru o lume în care florile sunt operate, o lume în care iubirea e teoretizată? Pentru definiţia pasiunii? Pentru dragostea făcută cu dexul? Ce-aveam să caut eu în acest canal al subzistenţei, în această gloată a sterilităţii, a lipsei de nebunie, a birocraţiei, a utilitarismului, a tot ce n-are sonoritate interioară? În această lume în care “te iubesc” e o îndatorire, o obişnuinţă, o expresie politicoasă, nu un sentiment arzător, viu, imanent? Fără vlagă, stors de orice energie, mă opresc s-o mai observ pentru ultima dată, sperând la un absolut imposibil întors al capului, şoptindu-mi, aproape delirând: “Poate, cine ştie? Se va uita aşa, Din Nimic, în spate… poate simte un zgomot, o bătaie prea agresivă a vântului, o voce cunoscută, ceva, Orice! Da, cu siguranţă Acum e momentul ca Orice să se întâmple! O să se întoarcă, păi cum altfel? Doar am văzut atât de mulţi oameni întorcând capul degeaba.” Evident că n-a făcut-o. Înainta iremediabil, ca timpul, şi cu fiecare pas mă risipeam. Pentru o secundă mă recompun, încep să sper. Se opreşte în faţa unei galerii de artă, priveşte printr-un geam micuţ al acelui magazin cu trei tablouri în care nu intră nici vânzătorul, şi zâmbeşte la fel de involuntar ca un strănut cosmic, păşind apoi înăuntru… când s-alerg înapoi, să mă uit eu acum prin acel geam care probabil se îndrăgostise deja de ea, o văd că iese din acea cămăruţă unde se adăpostise arta, pe care ceilalţi o evitau ca pe sinceritate. Trecătoarea iese prompt, iar eu îmi mizez toate speranţele pe severitatea semaforului, pentru a o ajunge din urmă şi a o înfrunta, în sfârşit, la semafor, şi a îmi decide soarta în aşteptarea unei culori. Mi-a fost fatal. Semaforul, care la început de drum era autoritar ca un general, şi sângera de ură în faţa mea, ei nu-i putuse rezista. Îl vedeam acum, tâmpit de uluială, pe stimabilul semafor cum se răsfăţa ca un motan care se mângâie singur, ajutându-se de mâna stăpânului. Torcea de drag, haimanaua! Era de un verde îmbujorat. N-a trebuit s-aştepte la semafor nici măcar o secundă. A traversat, aproape ţopăind, şi o vedeam cum se îndepărtează, luând cu ea tot soarele şi lăsând în urma paşilor ei o nostalgie nemuritoare. Şi, vai, ce zile cumplite aveam să trăiesc după! Cât am mai colindat nenorocitul acela de trotuar, care râdea de mine, canalia, cu bordurile sale veninoase, ştia, călăul, că n-am nicio treabă acolo şi că aştept, aidoma sufletelor moarte, lumina, generată de acea trecătoare… “Unde te uiţi, tinere? Nu-i nimic aici, frăţioare!”, părea a spune pezevenghiul, încins de trufie. Astăzi, spre seară, la un an de la experienţa respectivă -conform orologiului atmosferic-, în timp ce mă aflam într-un apogeu al rutinei, în degradanta postură de a scoate dintr-un odios ambalaj câteva felii de pâine, mi-a fulgerat în minte amintirea ei. Cum m-au dus câteva scandalos de banale felii de pâine, cu gândul la acel miracol? Ce conexiune să fie între pâinea -izvor de sfoiag şi subzistenţă- cea de toate zilele, şi miracol? Numai Dumnezeu ştie. Îl rog totuşi pe Dânsul să ţină răspunsul pentru Sine, nici nu mă interesează. Ceea ce sufletul -curios ca un copil mic- se-ntreabă cu ardoare, e doar atât: oare miracolul îşi aminteşte de acea secundă, de blestematul care i-a-ntors spatele, de inexistenţa trecătorului care, invitat în Nesfârşit, a stat pe prag la infinit?
________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu
Acel om inflexibil, intolerant, obtuz, incapabil de a ieși din el însuși, de a lua în considerare pentru o clipă că problema ar putea sta și altfel decât crede el, că dreptatea poate fi de partea celuilalt, să creadă sincer că ar putea să nu fie ca el, nu să-și găsească pe ascuns argumente prin care să-l distrugă pe celălalt, om ce nu merge nici o clipă cu adevărat pe drumul celuilalt, ii pune piedici din prima, arunca cu pietre în el, nu-l lasa nici pe celălalt să înainteze pe drumul lui, preferând să rămână amândoi în infundatura decât să meargă pe drumul Lui. Il detest pe acest tip de om. Spun că-l detest pe acest insuportabil, dar nu există om mai intolerant ca mine. Îi detest apoi și pe cei care n-au opinii, care nu cred cu tărie în lucruri. Acei oameni care umblă-n gură cu politic corectul și se consideră superiori că ei nu “judecă”, că au opiniile perfecte despre tot. Oameni care nu-si asuma niciun risc, vlaguiti si “morali”, insi marunti care se hranesc cu dreptati fara seva. Îmi plac inflacaratii, care mor loiali unei intuițîi, care se dedică din tot sufletul, în nopți pline de pasiune, frumoaselor e r o r i. Sunt un sceptic arzător. Susțîn lucruri, dar eu însumi știu că nu cred total în ele. Însă mă aprind…pe moment, cred total ceva. Mâine sunt împotriva a ce credeam. Afară de lucrurile clare, evidente, care-au ajuns un “de la sine înțeles”, totul poate fi și altfel. E inutil să crezi un lucru. Pot fi și împotriva ideii c-ar trebui să se citească numai cărți bune. Există cărți bune? Poate că are un impact mai puternic asupra ta o carte prost scrisă, o înțelegi mai bine și poate îți e utilă în viață, te dezvoltă mai mult decât cartea unui geniu pe care n-o înțelegi dar ii foloseșți titlul in discuții ca să pari interesant. Obsedat, sceptic și arzător. Cu astfel de înzestrări, înțelepciunea e imposibilă. Prefer nebunia vie decât înțelepciunea moartă. E suficient s-aud “era un om cumpătat” ca să-l respect de la distanță, să știu că nu m-aș fi apropiat de el niciodată. Și totuși, îl iubesc pe Epictet, îmi place mult ideea lui de a “nu întinde mâna” spre lucruri și a lua ce ți se oferă, a nu te lacomi însă, a lua ce vine spre ține și a lua cu moderație – adică, n-o spune dar aș continua eu cu asta, a lua ce ti se oferă și a da și altora din ce primești tu. Pe placul meu cine Dumnezeu ar fi? Ce om imi place? Vreau sa fie modest, sa nu se ia in serios, dar nu-l suport daca-si refuza lucrurile bune in el, daca nu admite ca e frumos, ca are umor, ca e inteligent, imi plac oamenii care isi asuma calitatile si care lucreaza la defectele lor, dar care nici nu-si exagereaza calitatile fara niciun argument si sunt de prost gust. Nu suport megalomania si narcisismul dar sunt obsedat de moarte (exact ca narcisistii si megalomanii) si consider ca moartea mea e o drama universala (constient ca doar pentru mine e). Le seman tuturor oamenilor pe care-i detest. E si motivul pentru care-i admir in secret. Doar pe profesorii universitari care n-au vlaga si nu inspira pe nimeni si vin la catedra ca la macelarie, pe ei ii urasc si atat. Ii urasc clar, hotarat, precum respir. E o crima imensa, e atat de important rolul de Profesor, si sunt atat de putini profesori… O sa scriu candva despre cum ar trebui s-arate un profesor, cu exemple concrete. Pe de alta parte ii si inteleg, poate asa erau si ei la inceput, naivi, iubitori – dar ce studenti au… dupa 4-5 ani de indurat imbecili, mai ai oare pasiune? Iata harul, sa nu te lasi afectat de tonele de imbecilitate si golanii de care te vei lovi in contactul cu studentii.
A avut dintotdeauna o atât de mare iubire pentru sărăcie încât aceasta era continuu prezentă în mintea lui (…) iubirea pentru această virtute spori mult spre sfârşitul vieţii; nu-i puteam aduce o mulţumire mai mare decât să-i povestesc despre ea şi să ascult tot ceea ce avea el să ne spună în privinţa ei. N-a refuzat niciodată să dea de pomană cuiva, cu toate că nu era nici el prea bogat, iar cheltuielile pe care era obligat să le facă din pricina bolillor sale îi întreceau venitul. Nu dădea niciodată decât lipsindu-se pe el. Dar, dacă încercam să-i atragem atenţia, în special când făcea o donaţie prea mare, se necăjea şi ne spunea: “Am remarcat un lucru şi anume că oricât de sărac ai fi, tot laşi ceva în urmă după ce mori”. Depăşea uneori măsura, obligat fiind apoi săse îndatoreze ca să poată trăi şi să ia bani cu împrumut pentru că dădea săracilor tot ce avea; nu recurgea la prieteni, căci una din maximele sale era să nu ceară niciodată nimic pentru nevoile lui, de teamă să nu inoportuneze pe ceilalţi şi pe ai săi.
(Blaise Pascal, Cugetari)
“teama de a nu-i inoportuna pe ceilalti” – ce bine il inteleg! In doua decenii de existenta nu m-am plans nimanui, desi am ascultat problemele tuturor. Tot ce-a venit dinspre mine spre ceilalti au fost glume, din dorinta de a le oferi bucurie.
La Rochefoucauld l-ar numi un mare orgolios – stiuta fiind vanitatea oamenilor Darnici, extrem de darnici. Dar nu e oare si un cinism acesta? Oare chiar sa nu existe oameni buni? In spatele fiecarui gest de Om sa stea ascunsa o mizerie? Mi-ar placea atat de mult ca geniul lui Pascal sa se fi intalnit cu o bunatate nemasurata. Nimic mai placut decat un mare spirit (unul dintre cele mari ale omenirii) sa aiba amestecate in el geniul cu bunatatea. Atat de rari oamenii inteligenti si buni…vedem mai mereu oameni care-au citit cate ceva si sunt aroganti, marunti, tocilari, obtuzi, veninosi, r e s e n t i m e n t a r i, care se folosesc de cunostintele acumulate din carti, de vocabularul de acolo, pentru a manipula si a-s ivedea interesul. Iata un om mai inteligent decat toti intelectualii la un loc, care era si de o bunatate infinita.
Ma obsedeaza insa acel “oricat de sarac ai fi, tot lasi ceva in urma dupa ce mori” – la ce sa se fi referit? Ceva ce a realizat la sfarsitul vietii… Poate se refera la faptul ca oricat de sarac crezi ca esti tot ai ceva, un leu, o haina pe tine, atunci cand mori? Nu poti sa nu ai realmente nimic, sa fii dezbracat si sa nu ai nimic? Habar nu am, dar ma atrage enorm aceasta expresie, chiar daca nu am nici cea mai mica idee la ce se refera. Ah, cat as vrea sa am aceeasi realizare – iubirea lui fata de saracie o impartasesc total, la fel si darnicia pana la absurd, cand te lasi pe tine pentru celalalt, am facut si asta – insa cred ca ne desparte orgoliul, fara-ndoiala ca e o voluptate divina in a oferi, in a te sacrifica.
O inteleg atat de bine pe Simone Weil care-l invidia pe Iisus pentru suferintele sale!
Imi plac toti oamenii care au orgoliul de a suferi pentru ceilalti pana la dementa. De a se sacrifica fara rezerve, de a trai cum e ideal pentru celalalt. N-am nici o indoiala ca cei mai mari orgoliosi au fost sfintii si martirii (care, toti pana la unul, se detestau si se considerau ultimii oameni, tocmai pentru ca se raportau mereu la Dumnezeu, tindeau sa fie Dumnezeu si vedeau cat sunt de departe). Pe de alta parte, de ce sa mai traiesti daca nici macar nu visezi sa ajungi un om cu un univers launtric extraordinar?
________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu
Cristina Țopescu murise de trei săptămâni. A fost găsită în stare avansată de putrefacție. Dacă n-ar fi existat vecina, şi acum era moartă în casă şi nu ştia nimeni de ea. Mă obsedează (poate pentru că-mi presimt destinul) omul care moare singur în casă şi nimeni nu află de el. Oricât de împlinit ai fi cu tine însuți, nu poți să trăieşti absolut singur, ai nevoie de cineva care să afle că ai murit. Dacă nu poți trăi pe străzi, unde ți se va observa repede cadavrul, ai nevoie de o legătură cu un om. Un om pe care să nu-l deranjezi, dar cu care să scrii un mesaj o dată pe lună. Un punct, o virgulă, să dai semnalul că eşti viu. 12 virgule pe an – în asta să stea legătura voastră. Iar când nu scrii, el sună la poliție, eşti incinerat etc. Deşi ideal ar fi să vă scrieți virgula o dată la două săptămâni. Poate totuşi n-ai ghinionul să mori la o oră după ce i-ai scris virgula şi acum va aştepta semn iar peste o lună. Oricum, el să fie omul care să se ocupe de moartea ta. Aş putea să inventez un job. Zece mii de oameni care preferă să fie absolut singuri, îmi scriu un punct pe lună. Şi pentru o sumă modică, îi ajut după ce mor. Altfel cum ar decurge? Te-ai însingurat total, nu mai vorbeşti cu nimeni. Mori deodată în casă. Ți se bate la uşă de către un vecin care avea treabă cu tine, dar aia e, crede că-l eviți, sau eşti plecat. Trece o lună, rămâi fără curent, internet. Dar nu trebuie să deschizi uşa. Până acumulezi o datorie la întreținere suficient de mare încât să te şi dea în judecată şi să şi fii evacuat trec doi, trei ani. Abia în trei ani se va afla c-ai murit. Se va sparge uşa şi… nimic. Oare de ce nu s-au scris cărți despre drama omului care e atât de singur şi atât de mort pentru ceilalți încă din viață încât după ce moare cu adevarat nu se simte nici o diferență, nimeni nu află? Un cadavru mizantrop…
________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu
– …natural că citeaţi literatură germană; eraţi interesat şi de alte literaturi? L-aţi amintit pe Dostoievski. Aţi avut o aderenţă sufletească pentru marii clasici ruşi?
Walter Biemel: Nu i-am citit atunci pe toti. Cehov, de exemplu. Tolstoi şi Dostoievski am citit. Atmosfera aceasta m-a impresionat la scriitorii ruşi. Mi-amintesc că am fost atât de emoţionat când am citit Crimă şi pedeapsă, încât am avut chiar temperatură. A venit şi medicul şi a zis că nu-i nimic; o emoţie puternică.
– Destinul familiei Biemel în România a fost destul de tragic.
Walter Biemel: Tragic. Dar, pe de altă parte, părinţii mei au putut trăi în România. Tatăl meu a murit la varsta de 81 de ani. A fost şi el într-un lagăr rusesc, dar, din fericire, a putut să-şi păstreze vioara acolo. În timpul lunilor cât a stat acolo a studiat toate sonetele pentru vioară de Bach. A revenit şi a continuat ca profesor de muzică. Şi mama mea a fost foarte curajoasa în acest timp. De pilda, eu am trimis o carte poştală din Belgia în 1945 prin Crucea Roşie, ca să spun că am ajuns cu bine şi ea a răspuns: “suntem sănătosi şi avem tot ce ne trebuie”. Or, în acel moment, tatăl meu era în lagăr, doi fraţi ai mei erau deportaţi. După moartea tatălui meu, am luat-o pe mama în Germania, am dus-o la Paris. Am dus o viaţa grea, dar toată lumea în aceea vreme ducea o viaţă foarte grea. Noi nu putem să ne plângem.
(Walter Biemel, Fenomenologie și hermeneutică)
Ce mamă splendidă! Și cât de adorabil e acel “din fericire, a putut să-și păstreze vioara”.
________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu
“Orice fel de exces în a avea, duce la o pierdere în a fi – ăsta e sensul pe care-l transmite Hristos.” (Constantin Necula)
Nu trebuie să fii religios că să apreciezi înțelepciunea și adevărul din această minunată vorbă. Aș completa cu ce spune Cioran în Caiete: “De mult mă gândesc că, pentru a ne măsura progresele în viața spirituală, unicul criteriu e capacitatea de a renunța.” Apoi, tot el (și de asta îl iubesc de un deceniu):
“Și totuși! Când reexaminez unele din actele mele de renunțare, pricep că fiecare a fost însoțit de o enormă – deși secretă – satisfacție a orgoliului, sentiment total opus oricărei aprofundări lăuntrice.