Monthly Archives: February 2020

29 februarie – ziua mea de nastere

29 februarie, ziua mea de naştere. Drept cadou, mi-am mai descoperit un defect. Observ că sunt pisălog, nu-l las pe celălalt să-mi ureze lucruri, nu pot spune mulțumesc şi atât, vreau să ofer şi eu la rândul meu ceva, aşa că reacționez la urări cu un penibil “la mulți ani şi ție, nu numai eu, toți să trăim fericiți!” Celălalt, confuz, jenat, îmi mulțumeşte pentru urări, pleacă de la mine descumpănit, cu mai multe cadouri decât mi-a adus. Nu-l lași să aibă sentimentul acela plăcut când ai făcut o urare, îi dai urările înapoi și, ca o bunică grijulie, mai adaugi și ceva în plus! Nu te poți bucura decât dacă și celălalt primește cel puțin aceleași urări, e la fel de “sărbătorit” ca și tine. Inviți 5 oameni pe la tine de ziua ta şi când să-ți ureze ceva, îi întrerupi, vorbești peste ei, le urezi tu lor ceva! Ce idee şi asta, să dai replica celui care-ți spune “la mulți ani”, să te iei cu el la întrecere, să-i urezi tu mai multe lui! Vine omul cu o cutie de bomboane cu ciocolată, iar tu spui: poftim şi ție două cutii, una cu ciocolată, ca a ta, şi una cu cocos, chiar dacă nu e ziua ta, şi tu să trăieşti mult şi să fii fericit! Vrei să oferi totul şi să nu primeşți nimic. Întrebarea e – de ce nu poți să primeşți? Ce e aşa dramatic dacă celălalt îți oferă ceva şi tu nu oferi nimic înapoi? Nimic nu te umileşte mai tare decât un om care e mai bun cu tine decât vrei tu să fii cu el – îi dai peste mână când îți oferă binele și-i dai binele pe care voia să ti-l facă plus un bine în plus, îl copleșești cu binele – e felul tău de a te răzbuna. Ce tip de martir impotmolit, de sfânt ratat mai e și ăsta, care nu poate primi nimic dar vrea să ofere totul? Aceeași comedie și în legăturile cu ceilalți, nu suporți să spui cuiva când te simți rău și ai nevoie să te asculte cineva, preferi să-l faci să râdă, să se simtă bine oricum te-ai simți tu de depresiv în acele clipe, să “nu știe” că te simți rău și ai avea nevoie de ajutor, să nu fii o povară – în schimb ești gata să-l ajuți tu pe el și-l asculți ore întregi când are nevoie de tine. Trebuie căutat totul în iubirea de sine, în obsesia de a fi “omul ideal”, sursă pură de plăcere pentru celălalt. Uneori mă întrebam (numai întrebarea dovedește clar cât de dezechilibrat sunt): oare cum ar reacționa un înger dacă i-ai spune la mulți ani? Cred că ar spune mulțumesc, jenat totuși că știe că e etern și e nulă urarea, dar n-ar începe să-ti ofere înapoi o tonă de urări. E atât de de prost gust! Nu-l lași pe celălalt să se bucure de urare că vii tu cu urările tale peste el! Ba chiar și demonii cred c-ar fi decenți aici: “Bă, da, e ziua mea, la dracu, chiar nu m-așteptam să-mi scrii, mulțumesc frumos, n-o să m-apuc acum să fac pe dracu-n patru să-ti întorc urările, într-adevăr e ziua mea și îți mulțumesc frumos pentru gânduri!” Numai tu răspunzi la un rând de urări cu o pagină-n care-l copleșești pe celălalt. Mulți au crezut că eu credeam că și ei s-au născut tot pe 29! Așa c-am adăugat la celelalte discuții “la mulți ani și ție, chiar dacă nu e ziua ta” – dar ce ton are acel “chiar dacă nu e ziua ta”! Adăugând asta, îi reproșezi parcă, scoți in evidență contrastul, arăți ce mare ești tu față de el, spui: “eu îți doresc bucurii doar pentru că e sâmbătă, n-aștept să vină ziua ta să vreau să fii sănătos. 🙂 ” Te dai exemplu singur, te arăți cu degetul: “uite eu cum procedez, nu ca alții” și când spui alții te uiți la bietul om care voia pur și simplu să spună la mulți ani să zici mulțumesc și să taci dracu din gură.

Daca ti-a placut textul,
sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Dumnezeu

Oricine râvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-­a făcut-­o niciodată.

— Au existat milioane de sinucigaşi.

— Dar nu au făcut­-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului… Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea şi eu sunt dator să­-mi afirm voinţa supremă absolut liberă. Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-­mi pun capăt zilelor.

— Ştii ce, în locul dumitale eu aş demonstra această voinţă absolut liberă, omorând pe altcineva şi nu omorând-­mă pe mine. Ai fi devenit în felul acesta util. Şi-­ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie acest lucru. În cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am putea să ne înţelegem.

— A omorî pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi mă voi omorî pe mine însumi. Sunt obligat să afirm necredinţa, pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există.
(Demonii, Dostoievski)

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu

Fantomele omenirii

M-am întâlnit iarăși cu oamenii din specia mea. Da, ei sunt. Îi recunoști rapid. Oamenii care vin să cumpere cu două minute înainte să se închidă magazinul. Oamenii care se duc la magazin cu rigoarea cu care mergea Kant la plimbare. Ce indivizi, cât sunt de distruși, toți! Nici nu știau ce caută – și eu le eram complice, și eu bajbaiam, venisem mai mult pentru ei, să-i revăd, să mă odihnesc în incertitudinea și anxietatea lor, în singurătatea și disperarea lor. Toți, marii poeți căutând grisine, acolo îi găsești, în clipa când magazinul tocmai închidea ușa. Nu vor să vădă pe nimeni – probabil n-au mai spus salut unui alt om de un deceniu. Azi era o fată, o brunetă, înaltă, drăgălașă, era înaintea mea. Vrea să ia o plasă și scoate două din greșeală. O semiating spunându-i frumos să-mi dea și mie una din ele. Aproape tremura de emoție. A zâmbit. Eram așa fericit! I-aș fi cumpărat toate plasele din magazin doar ca să mai zâmbească o dată.  Apoi urmează să cumpere. Nu-și găsește cardul, cât era de pierdută! N-a existat visătoare mai mare. “Numai puțin că nu-mi găsesc cardul” – a fost ultima din magazin care a realizat că nu-și găsea cardul, toți știam deja asta. Mă gândesc să-i propun să plătesc eu și rezolvăm apoi. Dar acel “Rezolvăm apoi” ar fi îngrozit-o. Dacă ziceam “lăsați, plătesc eu” era exagerat. Nu știam cum s-o ajut. “Plătesc eu și mi-i dați când ne mai intersectăm, că și eu tot noaptea vin”, adică, “și eu sunt ca tine – te știu!” dar e ciudat până și pentru cei ciudați să spui asta. Mă gândeam că apoi după ce-i achit eu produsele, mergem să-și ia cardul și mergem la un bancomat să-mi dea banii înapoi, iar pe drum aflam detalii despre ea. Sunt absolut convins că nu mai vorbise cu un om de minim două luni. Știu exact stanjeneala aia, agitația, emoția pe care o ai doar pentru a plăti niște produse, când oamenii se uită la tine, au așteptări. Într-un final și-a găsit cardul, n-am apucat să-i propun s-o ajut, să fac pe salvatorul, pe eroul, să-mi scot paltonul și s-o acopăr iar oamenii din magazin să mă aplaude. Evident, făceam asta ca ultimul ticălos, să mă simt bine c-am ajutat un om și să o și exploatez, să aflu care era viața ei, mă interesa tiparul acesta de om pe care n-am cum să-l cunosc că nu-și face prieteni. În clipa când își face prieteni a ieșit din acea zonă care mă fascinează, zona izolării totale. Dar cât de greu și-a pus produsele în plasă, ferească Dumnezeu! De când mă știu, toți oamenii se grăbesc să pună produsele în plasă. Ea era atât de zăpăcită și funcționa atât de în reluare, că abia își dăduse seama că achitase și totul era în regulă. Stătuse cu bonul fiscal lângă ea de două minute până să-și dea seama că achitase. Apoi bagă, unul câte unul, nectarul de portocale și ce mai luase ea, produse, de altfel, care-i reliefau sensibilitatea. Mi-o imaginez la fel de fragilă precum erau trăsăturile ei, toate produsele erau drăgălașe, inocente, feminine aproape. Era genul acela de femeie care pășește ușor, acel pas ușor de care vorbește Nietzsche și care-i atât de fermecător pentru oamenii care văd mai mult în viață decât un fund (care, de alfel, e divin). Mă gândisem pentru o clipă că face asta intenționat, prea le punea în reluare. Dar săraca de ea nu mai știa pe ce lume se află. Trăia la o tensiune extraordinară, din nimic! Pentru a nu pune presiune pe ea, mă prefăceam că mă uit undeva, că nu aștept, că nu mă grăbesc să cumpăr, să-mi vină rândul, că poate sta acolo până dimineață, totul e în regulă, sunt alături de ea, stăm cât e cazul. Mă temeam că scortosul din spatele meu, ins de 50 de ani care avea mutră supărată de când s-a născut și părea că n-a zâmbit niciodată, îi va spune cu ton sinistru acel clasic: “domnișoară haideți că ne-apucă dimineața”. Ar fi distrus-o. De parcă ar fi avut ceva de făcut! Voia să vadă te miri ce film prost pe pro tv și să adoarmă la jumătatea lui. În fine, bagă produsele în plasă și apoi urmez eu, cumpăr repede și practic ies odată cu ea, și mergeam așa unul lângă altul, ea foarte emoționată în continuare. Am zâmbit și eu, ca ultimul cretin, parcă spunând “haha, ce fază, cu plasa, mai știi?” Am vrut să adaug: “acum de câte ori voi cumpăra plasă mă voi gândi la tine. Dar vin cu geamantanul pentru a-ti oferi libertate.” –  dar era replică de telenovele proaste. Ne-am privit, mi-a zâmbit ușor, complice, apoi am lăsat-o să se distanțeze să se simtă liberă, în largul ei. Era ca o panteră care trăise mult în sălbăticie, care mai avea mult până să aibă încredere în oameni. Și mă uitam așa cum își pune apoi gluga pe cap să se simtă iarăși în siguranță și cum merge spre casă cu acel pas fermecător, atât de fragil și cuceritor totodată. Ăștia sunt oamenii mei, îmi spuneam. Din spatele meu mai veneau alți mari melancolici, care nu luaseră nimic. Veniseră doar să fie triști în alt loc. Veniseră sa suspine că nu mai e pe stoc te miri ce suc de care nici nu aveau nevoie pentru că oricum nimic nu contează. În afară de doi-trei bădărani, toți de-acolo îmi erau dragi și mă simțeam apropiat de ei. Nimeni nu scrie despre acești oameni, aceste fantome anonime care vor muri în singurătate și de care nimeni nu va ști niciodată, oameni hipersensibili ale căror trăiri pot hrăni cu emoție o metropolă. Mai ales in vremurile noastre in care n-avem decat vid interior, impersonalitate si sarcasm rece – blandetea si gingasia lor ne-ar reda umanitatea. Dar nu-i vedem – si ei sunt bucurosi sa fie invizibili. Dac-aș fi fost cu adevărat scriitor aș fi fost cel care pătrundea in aceste personaje și le făcea auzite. Dar, din păcate, ros eu insumi de sarcasm, m-am departat de orice profunzime, n-am aderenta la nicio valoare, nu sunt decât un clovn semitalentat la mâzgălit care scrie glumite pe Facebook.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Iisus la Lidl

La Lidl. În fața mea, un tip de vârsta mea, cam la fel de drăguț, genul ăla de ins inocent, visător, îndrăgit de mulți dar care nu poate iubi pe nimeni. Un psihopat bun la suflet care caută să-i ajute pe cei din jur. Nenorocitul ăsta splendid m-a umilit fără s-o știe. Eram în spatele lui cu 3 felii de pizza și o doză de cola zero. Aveam conștiința propriei umilințe, știam că sunt degradat cu acele produse în mână, apoi îl văd pe el – sau mă văd pe mine în el. În cărucior erau următoarele: banane, pepene, porumb, mix de legume, cartofi dulci, orez, mere – singura chestie “nesănătoasă”, de care mă puteam agăța ca să mă simt mai puțin un gunoi uman erau patru iaurturi mici de cocos. Apoi, ce văd? Scoate telefonul și le face poze fix iaurturilor apoi îi scrie pe WhatsApp – probabil prietenei sale, n-am băgat capul, nu sunt chiar atât de infect, dar sunt convins că era iubita lui și pentru ea le luase. El practic luase toată sănătatea pământului. Până și faptul că făcuse poză, mă regăseam și acolo, clasica fotografie când te asiguri că i-ai luat produsul corect, că ai luat cum era ideal pentru ea – are și el asta, să facă cum e ideal pentru celălalt, să fie omul perfect. E agnostic dar se crede, fără îndoială, Iisus. Nu m-ar fi mirat dacă-l vedeam deodată cățărându-se pe banda produselor încercând să zboare. Apoi, ca și când nu mă umilise suficient, mă privește deodată – aproape că-mi venea să-mi cer scuze: “uite, eu sunt ca tine, știu exact ce faci, cum ești, și eu trăiam fix așa, am și acum bonurile fiscale de la produsele pe care le cumpăram, trăiam fix ca tine, ba chiar și mai și, făceam uneori numai shake-uri din chestii sănătoase, fulgi de ovăz, paste, migdale şi pasiune, iată regimul meu! Dar acum… of, nu știu ce se întâmplă cu mine! Nu îmi mai pasă efectiv. Crezi că sunt fericit? Știu prea bine că asta e mâncare de subom degradat, că nu mă reprezintă!” dar omul, departe de a mă judeca, mă privește în ochi și-mi spune zâmbind, așa cum faci cu un om din specia ta: “Ah, doar atât ai? Păi mergi înainte. 😀” Fix ce-aș fi făcut eu! Îi simțeam acea măruntă mulțumire de sine că ajută un alt om, apoi vinovăția că se simte mândru de micul gest, condamnându-se, răsfățându-se în asta. Nenorocitul îmi furase cu totul identitatea. Eram totuși mai drăguț decât el. Îmi venea să-l îmbrățișez și să-l omor în bătaie totodată. Ce om frumos și imposibil! De ce nu picasem și eu în spatele tipului din fața noastră care avea o bere și niște salam mizerabil? Ăla e omul meu, în mocirla lui mă simțeam la adăpost. Trebuia să apară acest exemplar perfect de om ca să-mi arate cum nu mai sunt. Cum era să-i fi spus la: “păi poți s-o iei în fața mea. 😀 ” – hey, nu te cunosc dar cred că Dumnezeu mi te-a scos în cale – nu ca să mă lași înaintea ta la Lidl, ci ca să-mi revin, să mănânc iarăși ca înainte, să mă redresez spiritual, tu n-o știi, străine, dar trăiesc foarte superficial, vulgar – și asta se vede în chiar aceste produse nenorocite pe care le țin în mână. Vorbește și Nietzsche în Ecce Homo de importanța regimului. E imens! Chiar cred că ești ceea ce mănânci. Ce poet bea cola zero? Ne putem imagina pe Novalis la coadă la Lidl cu cola zero? Astea sunt plăcerile unui om primitiv, rudimentar, vulgar. Cum să bei şi să mănânci așa ceva? Mi-e silă de ce am în mână, mă simt umilit că-mi place cola zero, acest sifon negru cu îndulcitori și această pizza de cea mai joasă speță, această pizza care dacă era o femeie o găseam într-un bordel – dar totuși sunt aici, în palton și te privesc, bându-mi sifonul alături de târfa mea de pizza. Ascultă, tu crezi in Dumnezeu? Nu răspunde – nici nu mai contează, eu cred!” După care venea ambulanța și le povesteam doctorilor cum eu trebuia să fiu Iisus să revin pe pământ și să salvez lumea dar m-a ispitit diavolul cu cola zero.

Sustine cu 4 lei lunar:

www.patreon.com/BogdanLiviu

Dictatorul – Mama cu cărucior

Oare câte femei au făcut copil din dragoste pentru putere? Există dictator mai mare decât o femeie cu un cărucior? Cum o poți contrazice? Oriunde ar fi, orice ar face, are dreptate. Dacă e în tren și stă cu șosetele murdare pe celălalt scaun și-și usucă chiloții pe geam masturbandu-se de fata cu copilul, îi zâmbeșți jenat și te scuzi că n-ai văzut-o când întindea rufele ca s-o ajuți, cauti disperat un vibrator sau iti oferi serviciile. Dacă ești în magazin și e în spatele tău și asculți muzică în căști și nu te-ai sesizat singur să îi lași întâietate inainte ca ea sa apara la coada, daca n-ai simtit ca va veni la coada inca de cand a pus in plasa ultimul produs și-a trebuit ca Ea să îți ceară voie, tot magazinul e împotriva ta și ar sărbători dacă ai muri in chinuri pe loc. Uneori se și victimizeaza pentru a te portretiza intr-un si mai mare monstru: “puteți, va rog, să mă lăsăți? Știți, cel mic…” Tu, mereu, același răspuns, cazand in genunchi: “Vai, se poate? Nu v-am văzut, mii de scuze.!Va plătesc eu comanda, uber, și va car plasele acasă. Spal si pe jos, numai va rog, iertati-ma! Stiti, muzica…eu, de altfel, nici nu aud cu o ureche, indurati-va, fiti buna, fiti si mama mea!” Magazinul tot nu te iartă. Pentru acei oameni vei rămâne pe veci ultimul om. Iar dacă mama te tolerează e pentru a oferi acel gest de mărinimie de care ei, ceilalți din magazin, oamenii de rând, n-ar putea fi capabili. “Uite-o, ii zâmbește, îl acceptă pe nenorocit”. Se fac deja analogii cu Iisus, se lansează nume precum Fecioara Maria. Apare deodata insa si sotul ei, Nicu, 47 de ani, nimic biblic. Un ins ca oricare altul. Daca ar fi venit singur, nimeni nu i-ar fi dat intaietate. Un tata, irelevant. Daca mai are si o bere la jumatate de litru, e cu adevarat lepra pamantului. “Mai bine sa n-ai parinti, decat astfel de scursuri!” soptesc unii. Cum ar fi să intre în magazin o femeie cu un cărucior, să scuipe oamenii, să ne împingă pe toți și să se bage în față, să i se dea produsele și, fără să plătească, să părăsească magazinul. Totul fără niciun cuvânt de protest. E mama, e normal. tipa de la casierie sa zambeasca cu flegma pe fata “Va multumesc, o zi buna!” Ar suna oare cineva la poliție? Cine ar putea-o acuza pe “biata mama”? “Bună ziua, poliția? Veniți repede, o mama ne-a scuipat pe toți și a furat o bară de salam.” Poliția ar veni repede, dar că să te bage la pușcărie pe ține, nenorocitule, “tu nu ai bă, mama? Toți avem o mama…” Efectiv să omorî oameni prin intersecții țînând cu o mână un cărucior cu altă o sabie. “Știți, asta micu’…” scuzandu-te c-ai măcelărit pe cineva pentru că plângea cel mic și ai crezut că dacă omorî oameni se calmează. Față de bătrâni nu există această groază. Adevăratul zeu, marele monstru e mama. Îmi e puțin teamă să scriu despre asta. Știu că e un subiect sensibil. În toată literatură lumii, n-a scris nimeni un pasaj despre dictatura mamei cu cărucior. Sunt oameni care s-au sinucis neputând trăi cu vinovăția de a fi avut căști și a nu fi fost atenți să lase locul înainte că mama să urce în metrou. S-au ridicat abia când mama a urcat în metrou și i-a privit, da, mama a ajuns să se umilească până intr-acolo de a privi spre tine ca tu să te ridici, criminalule! Iar oamenii au simțit asta imediat. Erai si la Piata Unirii. Efectiv mii de oameni care te urau in aceeași secundă. Te ridici jenat, cerându-ti iertare, încerci să faci un compliment copilului, te bâlbâi. Dar e tardiv… deja tot metroul e împotriva ta. Auzi, in loc de “Atenție se-nchid ușile”, aceeași voce care spune: “Sper sa mori, nenorocitule!”

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Carte despre un cerșetor orgolios / Diogene din Sinop

Stie cineva o carte despre viata unui cersetor orgolios? Un ins care sa fie insultat de toata lumea. Om caruia cand i se spune, nu fara venin: “esti un paria al societatii!” sa raspunda cu “ba pardon, nu sunt al nimanui, nici parinti nu am, imi apartin mie insumi, n-am legatura cu societatea.” sa-l deranjeze acel “al societatii” nu faptul ca e facut paria. Un cersetor melancolic, ironic si onest. Un fel de biografie a lui Diogene din Sinop.

Să scrii un scenariu pentru un film în care Luciditatea și Plictisul ar fi actori. Melancolia ar lua Oscarul pentru “Best Supporting Actor” iar Neantul Oscar “Actor în a Leading Role”.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Unbreakable / Top 20 filme preferate ale lui Tarantino

Am gasit o lista cu filmele preferate ale lui Tarantino din 1992 pana in 2009 cand e interviul. Pe locul 20 e Unbreakable. O sa le vad, evident, pe toate. Am inceput cu ultimul, sperand sa fie filmele din ce in ce mai bune. Si intr-adevar, era greu sa gasesc un film mai slab decat asta.

Unbreakable (2000). O plictiseală pe care Tarantino o situează în primele 20 de filme din 92 până în 2009! De ce oare? L-am văzut pe viteza 1.5 și era greoi. Nimic mai plat decât acest film. Duhneste a hollywood si lipsa de imaginatie. Caractere șterse, fără personalitate, dialog mizerabil, clișee infinite. Singura idee decentă a filmului e asta, dacă ar fi să fie una: dacă superman chiar există, dar nu știe că are puteri supranaturale? Un erou care nu a aflat că e magic și care află chiar de la celălalt “erou” a cărui “putere supranaturală” era că  era rănit din orice, supranaturalul era chiar fragilitatea, nu forța sa. Și cel fragil omoară oameni în masă, plănuiește explozii pentru a-l căuta pe cel care va rămâne în viață, pentru că dacă există un om ca el fragil, supranatural de fragil, trebuie să existe un om la capătul celălalt, un om imun, supranatural de puternic. În rest… nu există o idee în film. Nu pleci cu nimic. Vizual e penibil, are atmosferă de serial pentru gospodine.  M-am uitat la recenzia lui Roger Ebert, sperand c-o sa dea de pamant cu el. Nope. Trei stele din patru! Ce rusine. Okay, exagerez, e un film okay, dar nici vorba sa fie o capodopera. Pe de alta parte, e totusi vechi de doua decenii. Dar daca as fi ingaduitor doar pentru ca e mai vechi, de ce ma pot uita cu veneratie si interes la adevarate capodopere din 1950? Un film e capodopera si pentru ca rezista timpului. Pe cand Unbreakable e aproape unbearable. Nu-l recomand.

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu

Iubire 2020

Facebook. Conversația începe la 20:00. Salut, salut, încântat de cunoștință. Glume, entuziasm, fluiditate. Ambele părți sunt interesate. Nimeni nu e politicos, se vorbește direct, intim, cu entuziasm. Mici apropouri, slabe jocuri de cuvinte cu tentă erotică. Deschidere din partea ei, lăcomie din partea ta. De la 20:00 la 20:45 comentarii ample despre cum ați face dragoste. 20:45 – apar nuduri. 21:00 – după ejacularea de la o fotografie pe care i-ai cerut-o pentru a portretiza o fantezie care s-a născut în dialog, apare luciditatea, care-ți spune: “nu ai nimic în comun cu acest om, nu te interesează nimic din ce-ți spune. Salut, numele meu este Luciditatea iar lângă mine asistentul meu permanent, Plictisul. Venim mereu la pachet.” La fată, însă, entuizasmul sporește, vorbește de căsătorie; tu, simțindu-te vinovat, accepți propunerea, mimând un zâmbet politicos. Până la 22 se vorbește despre copii. Se vehiculează diverse nume, pe care le refuzi pentru a ține proiectul departe de realizare. N-o lași să-și termine ideea ei cu “Am putea face mâine o conferință să îi anunț și pe părinți. Trebuie să-mi iau microfon.” că încerci deja să-i temperezi entuziasmul. Îi spui timid că nu ți-ai dori copii (nu încă, pentru a nu fi dur) că, de altfel, nici relație nu voiai, dar, având în vedere că purta acei colanți și era îmbrăcată într-o atare rochie purtând anumite dresuri, ai realizat că, având zilnic acces la acele comori, până la urmă nu e atât de rău să fii într-o relație. 23:00 – oficializarea căsătoriei. Ora de miere pe Skype în Video Call. Conexiune slabă, obosită, vlăguită. “Dacă nu ești mental captivat de celălalt, dacă nu ești în primul rând cel mai bun prieten al lui, orice relatie, orice mariaj nu e decât o uzură într-o uzură”, îi spui în reluare, în timp ce ea aude doar “Maria” din tot mesajul tău. Îți închide și-ți scrie: “Sper să fii fericit cu Maria. Ești un nesimțit, un om de nimic. Adio!”. 02:30 – nu poate dormi, îi e dor de tine și, cum ți-a dat block peste tot, îți scrie mail. Mail scris impecabil, cu diacritice, spațiu și virgule splendid puse, fix trei puncte de suspensie la final (nu două, nu patru!), absolut totul e o operă de artă, o iubești pentru rafinamentul de care da dovadă în a-și manifesta sentimentele și te întrebi dacă nu cumva ea e partenerul de viață potrivit pentru tine. Îi răspunzi la mail sec, fără mulțumiri, fără lacrimi, fără efuziuni: “Maria. Așa o va chema pe fata noastră.” La zece secunde, primești alt mail: “Va fi băiat.” Îi răspunzi: “Maria, așa îi vom pune numele și dacă va fi băiat”. Te sună. Râde cu tine, îi povestești de neînțelegere, cum că tu spuneai altceva și ea înțelesese că era vorba de o femeie, dar în timp ce e totul în regulă între voi, în chiar mijlocul acelui paradis, în care ești atras de ea și o apreciezi enorm, o descoperi ușor ușor și observi că e inteligentă și extrem de grațioasă, sensibilă și feminină, te simți trist, simți nevoia de a rămâne singur, ai vrea ca ea să uite deodată că exiști, te obosește deja scenariul următorilor patru decenii în care vei fi fericit alături de ea. Încerci să rămâi entuziasmat la telefon, să nu o superi, când deodată o auzi: “Of, de fapt… mai bine s-o lăsăm baltă, mi-e totuna! Nu mai vreau nimic din toate astea, simt c-am fost deja fericită, că ne-am trăit viața!” Îi spui entuziasmat că fix asta găndeai și tu iar asta o bucură, se simte apropiată de tine. Va întâlniți la 4 dimineața și mergeți pe stradă ținându-vă de mână ca doi melancolici recent divorțați, care se iubesc…

Susține cu 4 lei pe lună:

patreon.com/BogdanLiviu

Cutia poștală. Prietenii la înmormântare se cunosc

Ştiți filmele alea când tipul verifică dimineața cutia poştală şi primeşte scrisori de la cei dragi? Aşa arată cutia mea poştală. Trei oferte de a muri. Mai au să spună că dacă mă sinucid azi primesc reducere la aceste reduceri. 🖤 Zâmbeam pe scară răsfățându-mă ca o fată frumoasă şi curtată de toți. Mă gândeam să-i sun să negociez cu fiecare să văd care mă vrea mai mult, să văd cine e Alesul, cine îşi doreşte din tot sufletul să mă bage în pământ. “Ştiți, am duşmani care aşteaptă doar să clipesc şi-mi cad la picioare, vin imediat să mă îngroape ei.” – fac pe grozavul, de fapt am duşmani leneşi, aproape apatici, nu le pasă de mine, trag de ei să mă mai bârfească, să mă mai jignească din când în când pe la spate. Ba unul venise aseară pe la mine: “A, credeam că suntem prieteni! Mă gândeam să vedem un film la videoproiector la tine. Îmi place cum ai aici. Îți fac un ceai? Mă îngrijorezi, nu arăți prea bine.” Bietul duşman a plecat rugându-se pentru sănătatea mea. 🙁

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu

Oscar 2020: Parasite, Joker, 1917

A iesit exact cum am prezis si cum imi doream. Parasite, acest film minunat, a luat patru Oscaruri. Best international film, best picture, best scenario and directing. Si, tot fix cum imi doream, Joaquin Phoenix, Oscar pentru Joker.

Am vazut acum 1917. A fost exact cum intuiam. Pare un film in care s-a lucrat atat de mult pe cum sa fie filmat incat au uitat sa mai adauge continut filmului. E filmat impecabil (si e meritat oscarul pentru cum e filmat), dar in rest… nu exista o singura idee in film, nimic memorabil, nicio clipa nu empatizezi cu personajele care sunt atat de sterse. Un film pe care l-am vazut pe viteza 1.5 si 2.0 si tot era greoi. Un film fara dialog, previzibil, insipid. O submediocritate filmata sublim. Cred, sau mai degraba sper, ca daca nu era atat de bine filmat, n-ar fi ajuns sa fie nominalizat pentru oscar acest film absolut oarecare. In prima ora cel putin nu se intampla absolut, dar absolut nimic. Apoi ceva explozii si, asa cum era de asteptat, eroul ajunge cu bine, livreaza mesajul si se petrec toate cliseele pe care le poarta acest gen de film. Era mai interesant daca urmaream doi controlori de tren mergand prin parc. Macar acolo nu stiai cum va fi tot filmul si cum se va termina.

Daca ma bucur atat pentru Bong Joon Ho (acest om extraordinar, cu o imaginatie superba) e pentru ca prin Parasite (primul film care n-a fost in engleza si a luat Oscarul) va seta, sper, un standard de calitate, iar filme rasuflate si clasic americane de genul Irishman, Once upon a time in Hollywood si 1917 nu vor mai avea ce sa caute la nominalizari de Oscar.

Tot ce e american e fara viata, incep sa cred ca filmele americane sunt zapada artificiala. A trebuit sa apara ceva din Coreea de Sud ca sa putem spune: iata un Film, iata o serenada pentru Cinematografie.

Exceptie facand, fireste, Joker, care e un film american onorabil, si directorul Todd Phillips merita toate felicitarile, cum ovatii infinite merita si Joaquin Phoenix.

Pentru ca eram atat de entuziasmat pentru Parasite si Bong Joon Ho, am privit live decernarea premiilor Oscar, si la un moment dat Bong Joon Ho spune ca are deja planificat si lucreaza laun nou film, de sase (6!) ore. Acum am deja asteptari imense de la ceea ce cred ca pot spune fara rusine de acum, cel mai talentat regizor al timpului nostru.

Poate ca cel mai frumos compliment ar fi sa spun, avand in vedere faptul c-a declarat ca-si doreste sa fie “hitchcockian”: Bong Joon Ho – acest Alfred Hitchcock din Coreea de Sud.

Cristian Tudor Popescu spune despre Parasite c-a fost si preferatul sau si Bong Joon Ho reuseste să creeze un sentiment inclasabil. Imaginile vorbesc de la sine, putea sa nici nu aiba subtitrari, e atat de bine facut incat il putea intelege oricine.

Si sunt de acord cu ce spune. Nu stii daca sa razi, sa plangi, sa cazi pe ganduri sau toate la un loc.

Jonathan Pryce merita Oscar, spune Cristian Tudor Popescu. Si eu mi-as fi dorit… dar totusi impactul din Joker e mult mai puternic. E, practic, un rol facut ca sa ia Oscar. Altfel, e imperial Jonathan Pryce. Iar The Two Popes merita introdus la Best Picture, e net superior tuturor de pe lista. Joker, Parasite, The Two Popes, astea au fost marile filme demne de Oscar anul acesta.

Tot CTP vorbeste si despre Avengers si moartea cinematografului: “O altă formă de moarte a cinematografiei: efectele speciale de dragul efectelor speciale. În Avengers, scenariul e pentru școala ajutătoare din Fierbinți. Drama e că sunt mulți tineri care n-au văzut decât Avengers, care n-au văzut decât Star Wars – și consideră că asta e cinematograful.”

Cat despre Little Women (am intuit bine sa stau departe de el), CTP spune: “am rezistat doar primele 30 de minute, cum sunt filmele de spionaj, filmele de aventura, acesta e un film de-geaba. Nici macar nu se ridica la nivelul de cliseu.” :))

Gasiti emisiunea integrala aici (o recomand cu drag, m-am uitat la toata, are umor CTP, iar opiniile sunt pertinente, ramane un mare critic de film): https://bit.ly/2H7N5rO

Sustine cu 4 lei pe luna:

patreon.com/BogdanLiviu