Fantomele omenirii

M-am întâlnit iarăși cu oamenii din specia mea. Da, ei sunt. Îi recunoști rapid. Oamenii care vin să cumpere cu două minute înainte să se închidă magazinul. Oamenii care se duc la magazin cu rigoarea cu care mergea Kant la plimbare. Ce indivizi, cât sunt de distruși, toți! Nici nu știau ce caută – și eu le eram complice, și eu bajbaiam, venisem mai mult pentru ei, să-i revăd, să mă odihnesc în incertitudinea și anxietatea lor, în singurătatea și disperarea lor. Toți, marii poeți căutând grisine, acolo îi găsești, în clipa când magazinul tocmai închidea ușa. Nu vor să vădă pe nimeni – probabil n-au mai spus salut unui alt om de un deceniu. Azi era o fată, o brunetă, înaltă, drăgălașă, era înaintea mea. Vrea să ia o plasă și scoate două din greșeală. O semiating spunându-i frumos să-mi dea și mie una din ele. Aproape tremura de emoție. A zâmbit. Eram așa fericit! I-aș fi cumpărat toate plasele din magazin doar ca să mai zâmbească o dată.  Apoi urmează să cumpere. Nu-și găsește cardul, cât era de pierdută! N-a existat visătoare mai mare. “Numai puțin că nu-mi găsesc cardul” – a fost ultima din magazin care a realizat că nu-și găsea cardul, toți știam deja asta. Mă gândesc să-i propun să plătesc eu și rezolvăm apoi. Dar acel “Rezolvăm apoi” ar fi îngrozit-o. Dacă ziceam “lăsați, plătesc eu” era exagerat. Nu știam cum s-o ajut. “Plătesc eu și mi-i dați când ne mai intersectăm, că și eu tot noaptea vin”, adică, “și eu sunt ca tine – te știu!” dar e ciudat până și pentru cei ciudați să spui asta. Mă gândeam că apoi după ce-i achit eu produsele, mergem să-și ia cardul și mergem la un bancomat să-mi dea banii înapoi, iar pe drum aflam detalii despre ea. Sunt absolut convins că nu mai vorbise cu un om de minim două luni. Știu exact stanjeneala aia, agitația, emoția pe care o ai doar pentru a plăti niște produse, când oamenii se uită la tine, au așteptări. Într-un final și-a găsit cardul, n-am apucat să-i propun s-o ajut, să fac pe salvatorul, pe eroul, să-mi scot paltonul și s-o acopăr iar oamenii din magazin să mă aplaude. Evident, făceam asta ca ultimul ticălos, să mă simt bine c-am ajutat un om și să o și exploatez, să aflu care era viața ei, mă interesa tiparul acesta de om pe care n-am cum să-l cunosc că nu-și face prieteni. În clipa când își face prieteni a ieșit din acea zonă care mă fascinează, zona izolării totale. Dar cât de greu și-a pus produsele în plasă, ferească Dumnezeu! De când mă știu, toți oamenii se grăbesc să pună produsele în plasă. Ea era atât de zăpăcită și funcționa atât de în reluare, că abia își dăduse seama că achitase și totul era în regulă. Stătuse cu bonul fiscal lângă ea de două minute până să-și dea seama că achitase. Apoi bagă, unul câte unul, nectarul de portocale și ce mai luase ea, produse, de altfel, care-i reliefau sensibilitatea. Mi-o imaginez la fel de fragilă precum erau trăsăturile ei, toate produsele erau drăgălașe, inocente, feminine aproape. Era genul acela de femeie care pășește ușor, acel pas ușor de care vorbește Nietzsche și care-i atât de fermecător pentru oamenii care văd mai mult în viață decât un fund (care, de alfel, e divin). Mă gândisem pentru o clipă că face asta intenționat, prea le punea în reluare. Dar săraca de ea nu mai știa pe ce lume se află. Trăia la o tensiune extraordinară, din nimic! Pentru a nu pune presiune pe ea, mă prefăceam că mă uit undeva, că nu aștept, că nu mă grăbesc să cumpăr, să-mi vină rândul, că poate sta acolo până dimineață, totul e în regulă, sunt alături de ea, stăm cât e cazul. Mă temeam că scortosul din spatele meu, ins de 50 de ani care avea mutră supărată de când s-a născut și părea că n-a zâmbit niciodată, îi va spune cu ton sinistru acel clasic: “domnișoară haideți că ne-apucă dimineața”. Ar fi distrus-o. De parcă ar fi avut ceva de făcut! Voia să vadă te miri ce film prost pe pro tv și să adoarmă la jumătatea lui. În fine, bagă produsele în plasă și apoi urmez eu, cumpăr repede și practic ies odată cu ea, și mergeam așa unul lângă altul, ea foarte emoționată în continuare. Am zâmbit și eu, ca ultimul cretin, parcă spunând “haha, ce fază, cu plasa, mai știi?” Am vrut să adaug: “acum de câte ori voi cumpăra plasă mă voi gândi la tine. Dar vin cu geamantanul pentru a-ti oferi libertate.” –  dar era replică de telenovele proaste. Ne-am privit, mi-a zâmbit ușor, complice, apoi am lăsat-o să se distanțeze să se simtă liberă, în largul ei. Era ca o panteră care trăise mult în sălbăticie, care mai avea mult până să aibă încredere în oameni. Și mă uitam așa cum își pune apoi gluga pe cap să se simtă iarăși în siguranță și cum merge spre casă cu acel pas fermecător, atât de fragil și cuceritor totodată. Ăștia sunt oamenii mei, îmi spuneam. Din spatele meu mai veneau alți mari melancolici, care nu luaseră nimic. Veniseră doar să fie triști în alt loc. Veniseră sa suspine că nu mai e pe stoc te miri ce suc de care nici nu aveau nevoie pentru că oricum nimic nu contează. În afară de doi-trei bădărani, toți de-acolo îmi erau dragi și mă simțeam apropiat de ei. Nimeni nu scrie despre acești oameni, aceste fantome anonime care vor muri în singurătate și de care nimeni nu va ști niciodată, oameni hipersensibili ale căror trăiri pot hrăni cu emoție o metropolă. Mai ales in vremurile noastre in care n-avem decat vid interior, impersonalitate si sarcasm rece – blandetea si gingasia lor ne-ar reda umanitatea. Dar nu-i vedem – si ei sunt bucurosi sa fie invizibili. Dac-aș fi fost cu adevărat scriitor aș fi fost cel care pătrundea in aceste personaje și le făcea auzite. Dar, din păcate, ros eu insumi de sarcasm, m-am departat de orice profunzime, n-am aderenta la nicio valoare, nu sunt decât un clovn semitalentat la mâzgălit care scrie glumite pe Facebook.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *