Monthly Archives: March 2020

Coronavirus. Interviu cu George Bacovia

Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, cum e în carantină, ce simțiți?
George Bacovia: Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt. Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, omul începuse să vorbească singur…
Bogdan Liviu.: Pământ?!? Deci ați ieşit din casă? #statiacasa
George Bacovia: Pe stradă urle viața și moartea. Și plângă poeții poema lor vană…
Bogdan Liviu.: Totusi, fie si poet de geniu, stiti, rigorile, societatea – nu putem actiona iresponsabil, daca-mi permiteti, nu mai suntem liceeni sa ne rasfatam in iresponsabilitate…
George Bacovia: Liceu, cimitir al tinereţii mele – pedanţi profesori si examene grele…
Bogdan Liviu.: Vă dau întru totul dreptate – la facultate e la fel, de altfel, o ştiți. Şi totuşi, bănuiesc că prima dragoste s-a petrecut în liceu, nu? I-ati scris o poezie iubitei, ce i-ați spus?
George Bacovia: Asculta, tu, bine, iubito, nu plange si nu-ti fie teama, asculta cum greu, din adancuri, pamantul la dansul ne cheama…
Bogdan Liviu.: Of! Si cum a reactionat biata fata?
George Bacovia: Ea plânge şi-a căzut pe clape. Şi geme greu ca în delir… În dezacord clavirul moare. Şi ninge ca-ntr-un cimitir…
Bogdan Liviu: V-au sensibilizat lacrimile ei? Ati incercat s-o impacati banuiesc?
George Bacovia: Din tot ce scriu, iubito, reiese-atât de bine – aceeasi nepăsare,de oameni, si de tine.
Bogdan Liviu: Cam dur pentru o fata de liceu cu inima sfasiata. Dar macar ati fost sincer. Cum a reactionat?
George Bacovia: Sunt lângă un gard rupt. Şi vântul bate cu frunze ude…
Bogdan Liviu: A ramas indragostita deci. Ba chiar abandonul dumneavoastra a facut-o sa va adore si mai tare. Era genul care te urmarea acasa si dadea foc la usa, inteleg… Va temeati pentru sanatatea dumneavoastra, stia unde locuiti?
George Bacovia: Departe, in cetate viata tropota…
Bogdan Liviu: Imi cer scuze, pe wikipedia gasisem ca locuiati intr-o garsoniera… Pana la urma care e adevarul?
George Bacovia: Te uită cum ninge decembre…
Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, schimbati subiectul? Si-n plus, suntem in martie!
George Bacovia: Când iar începe-a ninge. Mă simt de-un dor cuprins…
Bogdan Liviu: Sunt literalmente 29 de grade. Nu va ninge, stati linistit.
George Bacovia: Colindă plăceri. Ninge. În noaptea de Crăciun. Damigeana cu vin…
Bogdan Liviu: Fie si-asa, dar mai sunt 9 luni pana atunci… Pana atunci sa ne bucuram de celelalte zile!
George Bacovia: Curg zilele spre cimitir. Trist, una câte una… Şi destrămând al vieţii fir. Se duc pe totdeauna…
Bogdan Liviu: Da… dar sa nu uitam, ce frumoasa e viata! Uitati-va pe fereastra, soare, totul inflorit…
George Bacovia: De mult, de mult cunosc doi plopi. Ce-mi stau şi azi în cale. Îmi place mult ca să-i privesc, dar mă cuprinde-o jale… Căci parcă-mi spune-un nu-ştiu-ce…Ca mâine poate am să mor. Şi dânşii n-or mai fi priviţi, de nici un trecător…
Bogdan Liviu: …putem desface blestemata aia de damigeana cu vin, nici eu nu mai am rabdare pana la Craciun…
George Bacovia: Doamne! necesitatea unui vin… Şi-a gândului culmi de poezie.
Bogdan Liviu: Ei, dar ce v-ati entuziasmat! Asa mult va place vinul? Dar vad ca v-ati pus deja singur in pahar…
George Bacovia: Voi bea, ce să fac? Până la analiză, mă distrez. De ce să ne temem. Despre un „aiurez”?
A, dac-ai fi de esenţă, Răscopt ca în repeţitul ferment, poate am munci să aflăm. Al vieţii lament…
Bogdan Liviu: Haideti mai bine sa ciocnim, sanatate si numai bine! Noi sa fim sanatosi si sa iubim viata din tot sufletul!
George Bacovia: Ce trist amor, să vrai, să stai, cu cei ce mor.
Si ce avânt, să treci, pe veci… Într-un mormânt.
Ce fără rost, trăind, gândind, de n-ai fi fost. Si ce cuvânt… Mister… În cer… Si pe pământ…
Bogdan Liviu: … okay. Multumesc pentru interviu, ati fost o companie extraordinara. Indraznesc sa sper ca sentimentul e reciproc si prezenta mea v-a facut placere. 😀
George Bacovia: Stam singur lângă mort… si era frig…Si-i atirnau aripile de plumb.
Bogdan Liviu: Cred ca v-ati ametit putin.
George Bacovia: Oh, amurguri violete… Vine. Iarna cu plânsori de piculine…
Bogdan Liviu: Am inteles, haideti sa va asez usor in pat, odihniti-va…
George Bacovia: Peste parcul părăsit. Cad regrete. Si un negru croncănit…
Bogdan Liviu: Deci e adevarat, aveti garsoniera aceea la Titan langa parc nu?
George Bacovia: Tăcerea în gol vibrează cu zvon…
Bogdan Liviu: Haideti, intindeti-va si stati linistit…
George Bacovia: Şi totul se mişca în umbre trecătoare. Un cer de plumb de-a pururea domnea, iar creierul ardea ca flacăra de soare…
Bogdan Liviu: Eu v-am spus sa puneti si sifon ca e prea tare!
George Bacovia: Şi toamna, şi iarna. Coboară-amândouă;Şi plouă, şi ninge – Şi ninge, şi plouă.
Bogdan Liviu: Poate ca intr-adevar e iarna si ninge… O sa mai beau si eu putin, va mai supraveghez putin… Sa sting lumina?
George Bacovia: Ninsoarea umplea noaptea pe când urcam scările unei mari case având scris pe ușa de intrare: “Orice lumină e oprită”
Bogdan Liviu: O s-aprind putin veioza din sufragerie, o lumina slaba, slaba, cat sa nu va fie teama, cat sa nu ne inghita intunericul pentru totdeauna…
George Bacovia: Noapte… Cine iar aprinde lampa. Când e prea târziu?
Bogdan Liviu: Cu dumneavoastra ma simt ca dupa un revelion din care nu mai avem ani in care sa trecem, si stam pe loc intr-un suspin pana murim…
George Bacovia:
Bogdan Liviu: Ati adormit… Si iata, aveati dreptate… a inceput sa ninga… si ninge cum omul iubeste, ninge greu, greu, greu…
“Si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire… Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.”
Bogdan Liviu: Dumneavoastră ați scris asta? E atât de frumos, îmi umple inima de viață! Auziți? Acum că v-am prins, ia spuneți-mi, de mult am vrut să vă-ntreb! …Dar unde-ați plecat? Domnule Bacovia? Unde sunteți? Veniți înapoi – iată, ninge! Eu oricum stau în picioare, luați loc, luați loc! “Și vino și tu mai aproape”, veniți, e încă ziuă “și ce întuneric”, veniți să vedeți cum ninge în martie, veniți s-ascultați vijelia! “Sau zilele mele – totuna – aș vrea să le-nvăț simfonia” – poate învățăm împreună, veniți că mai am vin, “mai spune s-aducă și ceaiul”, l-am adus singur, n-am pe nimeni, veniți, vă rog, veniți că mai avem și timp și mai avem și … nu, nu, aveați dreptate… nu mai avem… și poate niciodată n-am avut… da, e târziu, ar trebui să plec și eu – oricum, în mine a mai rămas viu numai un regret într-un pustiu…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei: patreon.com/BogdanLiviu

Un poet si un profesor – Nietzsche tradus de Mircea Ivanescu si Vasile Musca

Vreau să cumpăr Ecce Homo. La Humanitas, nicio șansă, nu mai e disponibilă. Știam clar că traducerea lui Mircea Ivănescu e ideală. Mă uit totuși la cealaltă versiune, de la Ideea Europeană. Acolo coperta e atât de înfiorătoare că prefer s-o cumpăr în format electronic. Citesc, citesc și ceva nu merge. Expresii forțate, pedante, e traducerea unui om care nu-l simte pe Nietzsche și-l masacrează involuntar – încă din studiul introductiv, vorba lui Nae Ionescu, scris “ca să te evidențiezi pe tine”, am început să am emoții. E traducerea unui om care e atât de rigid, de departe de muzica lui Nietzsche, om care nu poate avea sensibilitatea necesară de a transpune acel ritm în melodia cuvintelor românești. Nu poți să traduci o simfonie cu monotonia știrilor de la ora 5. Trebuie să depășești sfera pedanteriei uscate dacă vrei să te întâlnești cu Nietzsche și să-l îmbraci în limbajul românesc. Dar domnul profesor nu poate trece dincolo de dicționar, e un om care a trăit în definiții și bibliografii, iar acum trebuie să traducă un aer proaspăt de munte. Pentru a face asta trebuie să fii tu însuți capabil de a pluti. Dar domnul profesor e atât de departe de înălțimi, vai, are piciorul atât de greu, calcă atât de apăsat pe traducere! De exemplu, pe domnia sa nu-l irită un “niște”, această vorbă atât de lipsită de pudoare, atât de potrivită însă cancelariei și coridoarelor! De asemenea, domnia sa nu vede diferența dintre “un aer liber și ușor jucăuș” și “aer liber, ușor, însuflețit” – nu simte pulsul, nu simte valsul, pașii ușori, valurile marii din acele virgule, nu se poate odihni la veșnicia unei pauze, d-l Muscă se grăbește să bifeze cartea, să facă o fișă de lectură, să scoată “ideile principale” din “text”, ce departe e dânsul de acel ritm al virgulelor, de serenada literelor… E o declarație de dragoste această carte – pe care d-l Muscă o traduce cu dicționarul, nu cu propria sensibilitate. Rămâne rigid în fața unei șoapte – asta în rarele pagini în care o aude… Citești cu greu, incruntându-te, modificând tu însuți acolo unde literele sângerează și îți cer ajutorul, dar nu poți să mai continui și-nchizi cartea spunând: ce izvor de insensibilitate! Uneori ai impresia că o inimă de google translate i-a tradus cartea. Trec pe lângă d-l Muscă toate subtilitățile, tot ce e mai esențial într-un traducător lui ii e străin. Pentru că traducerea imi pare sub orice critică, literalmente sub orice formă de critică, e o traducere mai prejos de ea însăși, caut disperat o alternativă și descopăr că pe libgen e versiunea din 1999 a lui Ecce Homo și e în traducerea lui Mircea Ivănescu. În versiunea în engleză, în introducerea splendidă a lui ANTHONY M. LUDOVICI., apare spre final: “and artists are the proper judges of artists, not Oxford Dons, like Dr. Schiller”. O, ce bine l-a nimerit pe bietul domn Muscă! Altfel, referitor la prima parte a citatului, e fix același lucru cu traducătorii. Numai artiștii sunt traducători potriviți ai artiștilor. Și-așa poezia nu se poate traduce – măcar un poet va găși o sensibilitate potrivită pentru a transpune mesajul, tonul, ritmul autorului, un poet ne va ajuta să-l simțim pe autor vorbind altă limbă. Ne oferă temperatura lui Nietzsche, candoarea rândurilor sale, m ă r i n i m i a sa – el nu aleargă, are timp, punctele au răbdare cu el. Dar pentru asta traducătorul, dacă e într-adevăr Traducător, trebuie s-ajungă să-l facă pe Nietzsche să vorbească românește, să ajungă la o intimitate atât de puternică încât – de ce n-am spune-o?- să-i vorbească de-a dreptul în românește, să-l audă în română! Există scriitori de care profesorii ar trebui să stea departe. Nietzsche poate să se deschidă spre alte limbi doar dacă-l lași să plutească în propria sa poezie – dar d-l Muscă îl tot sugrumă în definiții și teorii, îl trage de mânecă și-l înghesuie-n note de subsol. Apoi, când am început să citesc traducerea lui Mircea Ivănescu, simțeam cum mă purific. Simțeam că ajunsesem Acasă, că mă trezisem din coșmarul în care-mi vorbea un Nietzsche deformat, grăbit, tocilar, împotmolit și acum sunt iarăși în fața unuia dintre cei mai profunzi poeți pe care i-a dat omenirea, un Om care a inserat frământările viorii în litere… Diferența dintre Mircea Ivănescu și d-l Muscă e fix diferența dintre un poet imens și un profesor fără har dar disciplinat. Poate că numele d-lui Muscă e chiar destinul său? Un om care zboară, bâzâie și nu cântă niciodată? Harnic și fără sensibilitate, d-l Muscă a înțeles din Ecce Homo să facă un studiu introductiv mai mare decât cartea pe care a tradus-o ca pe o lucrare insipidă de disertație. Dacă n-ai fi avut acces la onorabila traducere a lui Mircea Ivănescu și-ti pica in mână Nietzschele d-lui Muscă, ai spune că e un scriitor mediocru, încâlcit, incoerent, care se grăbește cu frazele, nu știe unde vrea să meargă – prin contribuția d-lui Muscă, crezi că-l citești pe Nietzsche si te întâlnești cu tot ce nu e Nietzsche. Așa se-ntamplă când pui o enciclopedie searbădă să traducă nostalgia unor “cântece de gondolieri”… 🥺

patreon.com/bogdanliviu

Patapievici – Scriitori, Destin, cultura romana

Absolut superba conferinta, am pus si pe canalul meu de YouTube un clip din aceasta conferinta. O puteti gasi ori mergand pe youtube la mine pe canal: Bogdan Liviu, ori cautand: “Patapievici despre geniu si scriitori”.
Cel mai mult mi-a placut definitia sa despre “cultura” si ce legatura are ea cu viata (probabil o sa mai pun un clip si legat de acest subiect).
Admirabile si cuvintele sale despre Nietzsche, “Profesorul” sau, Nietzsche, a carui minte “a luat foc”.

La ora actuala, Patapievici e pentru mine cel mai mare intelectual roman. Cel putin ca orator e imens. Il ascult cu drag. Le-am dat mail celor de la tvr sa-mi puna la dispozitie arhiva tvr, as vrea sa ma uit la emisiunile sale: Inapoi la argument. Si cand ma gandesc ca, tanar fiind, il credeam pe Mircea Badea cand ii ironiza pe Patapievici, Liiceanu etc. Of, tinerete si dezinformare! Pe langa Patapievici, Mircea Badea e un suplinitor de vanzator de inghetata.

“Gandirea ajunsa in stadiul de gandire de sine este rugaciune” – imi place la nebunie. Dar Patapievici da citatul din Plotin si spune “in nu stiu ce Eneada”. Acum trebuie sa-l citesc pe Plotin in totalitate pentru a vedea despre ce e vorba. Ceea ce nu e rau.

Patreon.com/BogdanLiviu

Crede si nu cerceta / Cei saraci cu duhul / Andrei Plesu

Există ideea generală că Creștinismul are ceva cu prostia, în sensul pozitiv. S-a inventat și-un text: “Crede și nu cerceta” – nu există în Biblie asta, nu știu cine a inventat acest lucru. Și există ideea că “Lumea va fi a proștilor”. Vreau să protestez filologic și teologic împotriva acestei interpretări: e vorba despre faptul că sunt unii care chiar când sunt bogați, rămân în duh săraci – și ei au un viitor. După cum sunt unii care chiar fiind săraci, au pe creier numai bogăția – și ei sunt eșuați. “Fericiți cei săraci cu duhul” înseamnă: fericiți cei care, chiar dac-ajung bogați, nu devin dependenți de bogăția lor, nu se identifică cu bogăția lor și în general nu iau bogăția drept o definiție a vieții și a identității lor. Cred că e un sfat foarte bun mai ales pentru cei care au succes și care fac avere – foarte bine, dar nu trebuie niciodată să te identifici cu ea, trebuie să rămâi în duh, în adâncul tău: sărac. (Andrei Plesu)

Sustine cu 4 lei pe luna:

www.Patreon.com/BogdanLiviu

Asta e!

Mă uit așa la cei care mai citiți prostiile mele și vă mai fac să râdeti din când în când. Vă sunt drag unora, alții mă considerați (justificat, de altfel) o nulitate arogantă. Poate unii sunteți oameni buni, cu umor. Sper să fiți! Nu-mi convine ideea că nu aveți umor și totuși râdeti la ce scriu, ar însemna că nici eu nu am umor. Mă uitam la notificări și vedeam diverse nume și mă gândeam așa la voi, la soarta voastră. Zic, ce se va alege de oamenii aceștia, cati vor fi incinerati, cati vor sfarsi in sicriu? Fiecare cu destinul lui. Poate unii veti fi rapiti, nimeni nu va va gasi cadavrul. Unii poate veți face accident chiar azi. Unul din voi s-a oprit din citit acum, s-a supărat pe mine că i-am dat acest gând –  și așa e ipohondru și obsedat să nu pățească ceva. Are conștiința misiunii sale; deși nu face nimic cu viața lui, simte ca e esențial să rămână în viață cu orice preț, dar n-ar putea spune de ce. A citit totuși până aici, i-a plăcut c-am vorbit de el. Oricum ar fi, în cel mai bun caz, vom muri toți peste câteva decenii. Ne-am strâns aici la un text, radem, e frumos afară, ne entuziasmam puțin. Poate vom ieși prin parc? E o vreme splendidă! Ah, iată-ne iubind viața pentru o clipă! Nu va dura mult, vom reveni la moleșeală și incapacitatea de a trăi, vom pierde iarăși timpul cu glume facile ca și când viața e ceva banal, ne plictisim în ea și avem aerul că suntem nemuritori.  Dar și dacă îl pierdem, și dacă nu, asta nu ne schimbă destinul cu nimic. Suntem condamnați orice am face. Oare ce faceți acum? Unul mănâncă, altul dansează, unul se masturba, un om citea dezbrăcat ce-am scris. S-a rușinat acum, s-a îmbrăcat. De ce te rușinezi? Cine va mai ști că citeai dezbrăcat un text al unui străîn? Crezi că peste trei milenii se va vorbi despre ține: “Era un tip prin 2020 care, să vezi fază, era genial omul, se dezbrăca și citea postările străinilor pe facebook. Era un ritual. Nimeni nu-i știe numele dar toți vorbesc de el. Se zice că Iisus îl invidia, e cel mai mare om pe care l-a dat umanitatea.” Speri puțin, așa-i? Crezi că vei fi într-adevăr acel om, nu-i așa? Nu îți explici de ce, nu ai nicio calitate, celorlalți le spui că ești mediocru, că toți îți sunt superiori – dar în sinea ta singurul tău rival e Iisus, nu te compari decât cu Dumnezeu, nu-i așa? E okay, nu râde nimeni de tine. Credem ce dorim, facem și noi ce putem, ne petrecem și noi timpul cum putem până să devenim cadavre. Mă simt apropiat de voi prin soarta noastră comună. Dacă nu mai muream toți – dacă măcar unul din voi ar fi fost nemuritor (și toți credeți în secret că voi veți scăpa, că nu veți avea soarta tuturor oamenilor care-au murit până la voi, va faceți că nu vedeți câte miliarde de oameni au murit până la voi ca sa para ca exista sanse reale sa evitati neantul), probabil că nu mai eram apropiați. Ce frumos e, nu-i așa? Să știi că vei muri în practic câteva clipe și să te simți apropiat de ceilalți, să le simți de acum praful care vor deveni și care tu însuți vei fi. Cândva, ne vom contopi in nimic, prieteni. Va iubesc! Nu e adevărat, nu va iubesc. Așa e omul, se entuziasmează. Așa faceți și voi când va place o metaforă pe care o considerați de fapt a voastră, veniți repede cu: “omule, ești genial!” Va iubiți pe voi in mine, am spus ceva ce voiați să spuneți voi, altfel, nu dați doi bani pe mine. Eu doar am avut norocul sa ghicesc un gand de-al vostru pe care voi il premiati complimentandu-ma. Și chiar când spuneți “genial”, știți prea bine că e ridicol, știți că nu sunt. O spuneți așa, avântați, prinși de un elan de moment. Eu continui apoi să scriu alt text, va apare in feed și-ncepeti să-l citiți, dar acum deja aveți așteptări, vreți să va placă la fel de mult “ca atunci”, vreți să fiu “genial” adică pe placul vostru – asta e geniul, nu? Geniul e să scriu chestii care să va placă vouă enorm, dar nu se mai întâmplă așa. Nu va mai place, sesizați la mijlocul textului că vreți să va uitați la un serial, nu aveți chef de ce scriu deși ați vrea să aveți chef. Totuși, nu uitați că v-am făcut să râdeti cândva, așa că dați like la postare dezamăgiți. Nu inimă, ci like. Unul rece, impersonal si politicos.  E felul vostru elegant de a îmi spune adio. Și când te gândești că eram o familie acum o oră și eram genial și va imaginați având într-un fel un contact cu mine până când vom muri! “Ești primul om pe care-l citesc când întru pe internet” îmi spui, dar când cer patru lei pe lună să mă susții dacă-ti plac textele, nu mi-i dai. O apa plata la jumate! Consideri ca n-o merit, e prea mult. “Oricum e gratis – și hai să fim serioși că nu scrie atât de bine.” Deja sunt o mediocritate, deja voi sunteți marinimosi că mă citiți. Acum nu mai contez. Poate, cine știe, peste cinci, șase luni, când va veți plictisi crunt, mai veniți aici pe pagină să vedeți “ce-a mai zis ăla”. De la geniu la “ăla”! Ce efemere, ce inutile sunt și complimentele și insultele. Dacă toți ați spune că sunt ultimul om, s-ar schimba ceva? Uite, eu o spun: toti pana la unul, sunteti oameni de nimic! Noi nu suntem inca oameni, prieteni, si nici nu vom mai putea fi! Vom muri neoameni! Unii dintre voi insa simt c-ar fi putut fi oameni, intuiesc cam ce inseamna asta si regreta ca si-au trait viata atat de superficial. Da, unii dintre voi ati fi putut fi Oameni… Ei, nu-i nicio drama. Moartea ne va face sa uitam toate infrangerile! Apoi voi spuneti: “e adevarat, suntem nulitati, dar tu esti si mai nul decat noi!” Sunt imense sansele sa aveti dreptate. Dar ce conteaza? Nu ne putem certa, ne e imposibil! Si daca va iubeam ne-am fi putut certa. Dar ca sa iubesti trebuie sa existi, sa poti tipa, sa te agiti, sa c r e z i! Până la urmă, ce spuneți voi despre mine are legătură cu voi mai mult decât cu mine. Eu, de fapt, nu exist, sunt propria voastră creație, voi citiți și îmi spuneți cum sunt. Eu nu exist prin mine însumi. Eu sunt acest șir de cuvinte impotmolite. Sunt o insuficiență căreia voi ii dați aromă de absolut prin imaginația voastră, prin aproximarile voastre, prin interpretarile voastre gresite asupra a ce scriu. Nimeni nu  citeste textul asa cum l-am scris – nici macar eu!  Cat suntem de izolati pe lume! Scriu aici si sunt singur, singur, singur. La fel si voi. Mereu va fi asa. Mereu veti citi singuri, mereu veti scrie propriile carti, citindu-i pe altii. Nu aveti contact cu nimeni, de fapt. E calatoria voastra cu voi insiva. Eu sunt o pista pe care alergati… O pista, ce-i drept, potrivita pentru ritmul vostru, o pista care se pliaza pe structura voastra interioara. Ma calcati in picioare si eu va sunt recunoscator… Dar ati observat ca cel care a castigat o cursa, multumeste tuturor, dar niciodata pistei? Nici nu e nevoie sa multumiti, important e ca ati alergat alaturi de mine. In fond, voi oferiți viață literelor mele moarte. Și totuși, deși e atât de frumos că experimentăm asta, tot vom muri. Asta e! Ah, ador aceasta intelepciune, nu regret ca sunt roman numai pentru acest “asta e!” Nimeni nu-l poate spune ca noi. Sa ne bucuram din suflet. Asta e, asta e, asta e! Pana la lacrimi sa repetam. ASTA E! Asa a fost sa fie, asta e! Măcar am trăit împreună, o clipă, cândva, într-o după-amiază de care nimeni nu-și va mai aduce aminte niciodată.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe lună:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Fata cu trei scame

Așteptam la coadă când, dintr-odată, pe spatele ei învelit într-o geacă roz, observ că stăteau cocoțate trei scame. Scame imense, nu clasica scamă pe care o poți evita. Erau genul de scame pe care bătrânii, văzându-le, ar fi simțit să spună: “stau de 60 de ani aici dar eu așa ceva n-am văzut, vă spun…” Mai degrabă trei bulgări de praf care anunțau o avalanșă. M-am uitat în spatele meu să văd dacă se puseseră clienții la pământ, dacă se speriaseră. Niciunul nu mișca. Erau paralizați de groază. Așadar, trei – unul sub ceafă, iar doi în zona șoldurilor. Ce puteam face? N-o cunoșteam și asculta muzică în căști, nu m-ar fi auzit fără s-o ating. Îi priveam spatele strident, văzând că se uită în geamul din fața noastră unde putea să mă vadă clar că mă uităm la ea. Dar îi plăcea, nu riposta, nu s-a întors să întrebe. Credea, poate, că o plac. Cu capul lângă al ei, păream un cuplu drăguț în acel geam. Dar realitatea era atât de departe! Eu mă uitam încruntat, cu acea curiozitate impersonală de medic mizantrop, bătrân și uzat. Eram la un pas de: “următorul!”. Nu putea să simtă asta prin reflexia geamului aflat la vreo cinci metri în fața noastră. Oricum ne vedeam puțin neclar în el, ne vedeam așa, “în mare”, nu exista detaliu în ceea ce ne privea, relația noastră era încă la “și altele”. Putea doar să-mi deducă, să-mi intuiască, să-mi simtă încruntarea, să simtă alarma privirii mele – dar pentru asta îți trebuie, dacă nu o sensibilitate extraordinară, măcar paranoia omului megaloman dublată de o personalitate puternică, să începi dialog cu acel om care te-a privit într-un fel ciudat. Doar că în astfel de situații, dacă omul e timid și speriat, văzându-se în public, suportă presiunea privirii celuilalt dar nu-i spune: “s-a întâmplat ceva?” Evită confruntarea, îndură tensiunea și neplăcerea și se mângâie cu ideea că va scăpa în curând de toată acea scenă apoi va vorbi cu o prietenă de-a ei și se va descărca, își va lua de pe suflet acea întâmplare, va spune: “mi-a venit să-i spun”, și va spune prietenei ei ceea ce ar fi vrut să spună dar n-a avut curajul, își va descărca tonul acuzator pe biata ei prietenă, va vărsa în ființa ei toată energia negativă pe care n-avusese curaj s-o ofere celui care o privea. Îl recunoști pe acest tip de om după faptul că detestă, din teamă, să vorbească la telefon – mai degrabă ar pierde un plămân decât să dea un telefon și să comande ceva; și ea era acel gen de om care dacă nu poate comanda de pe site că nu merge site-ul momentan, nu dă telefon, așteaptă să își revină site-ul. În același timp e și agresivă, nerăbdătoare. Vine din oră-n oră și speră, dă refresh. Ba chiar țipă ușor, în casă, dacă e singură. Aruncă un: “ce dracu are!”. Dar apoi se uită din obișnuință să vadă dacă a auzit-o cineva. E, în fond, un melc. Mă gândisem s-o ating ușor pe umăr, apoi își dădea căștile jos și-i spuneam: “Domnișoară, aveți trei scame pe spate. Dacă doriți, le pot lua eu – de altfel, eu sunt un mare scamator!” Nu, n-aș fi făcut glumița asta, deși e atât de penibilă și jenantă încât poate atinge umorul, chiar dacă de cel mai jos nivel. O înștiințam că are acele scame, dar apoi ce? Nu era sigură pe bluza pe care-o purta, avea nevoie de acea geacă roz pe ea cu care se încheiase până la gât aproape. Îi simțeam bucuria că îmbracă acea geacă ce ascundea multe insecurități. Bluza ei era ca o temă pe care n-o făcuse. O acoperea cum putea. Mi-aș fi pariat viața că bluza era, dacă nu puțin ruptă sau zdrențuroasă, puțin pătată undeva, mergea ca un om care a ieșit din casă repede, cu bluza peste care vărsase te miri ce iaurt de zmeură. Se uita pe YouTube și, amuzată la un clip nehaios pe care-l privea ca să uite că trăiește, a vărsat pe ea puțin iaurt. Trece timpul, iaurtul se usucă, ea uită – și iese așa afară, “trăgând” o geacă pe ea. Mi se oferă o șansă: uitase să ia pâine. Îmi zâmbește, se jenează, lasă produsele pe bandă, își face loc pe lângă mine și se duce să ia pâinea. Puteam să-i spun atunci: apropo de acest zâmbet absolut forțat prin care îți exprimi jena că te-ai împotmolit și ai uitat să iei pâine deși pentru asta ai venit, uite altă fază haioasă, ai vreo trei scame imense pe spate. Nici nu sunt sigur că sunt scame și nu metropole – inițial am crezut că ești un continent. Am tăcut, privind resemnat scamele îndepărtându-se de mine. Devenisem familiar cu ele, îmi lipseau acei microbi care când erau mici și naivi, visau să fie ciumă. În sfârșit, fata revine la locul ei, în fața mea și scamele sunt iarăși la câțiva centimetri de mine. Mă priveau de data asta cu o ușoară superioritate, aveau acea privire jucăușă de iubită care știe cât de mult o iubești oricât ai ironiza-o. “Te prefaci că vrei să mă înlături, dar de fapt vrei mult să mă atingi!” păreau să spună. Nu era adevărul – chiar voiam s-o scap pe fată de acele impurități. Profit de faptul că geaca stătea puțin largă pe ea și mă gândesc c-aș putea să ating foarte-foarte ușor, așa încât să îi iau scamele fără să mă simtă. Dar asta e ca și când ai încerca să faci sex când doarme. Excitant, dar, dacă nu ești chinez, e imposibil. Totuși, îmi asum violul intimității ei, sunt gata să fac pușcărie pentru hărțuire și îmi întind mâinile să-i iau scamele (mă gândisem să iau cu amandoua mâinile câte două odată, pentru a echilibra tensiunea apărută pe geaca ei – acest teren minat. Întind mâinile și când mă duc cu o mână spre gât – observ că e cocoșată. Le iau imediat înapoi. Repulsie de nedescris, apoi jenă față de mine însumi c-am simțit repulsie. Toți suntem cocoșați azi, ce mare lucru? Stă în poziție proastă la calculator și se uită la seriale. Toți fac asta, cocoașa e imnul omenirii – de ce repulsia asta penibilă? Și totuși exista. Acum voiam să-i zic “nu vă supărați, pe lângă faptul că sunteți cocoșată, mai aveți și trei scame pe geacă!”. Aș fi inundat-o în rușine, n-ar mai fi ieșit din casă două luni, ar fi făcut sex cu lumina stinsă toată viața. Aș fi fost cel mai infect dintre pământeni. Dar nu puteam nici s-o îmbrățișez deodată pe la spate, să mă simtă cum o învălui, să-i îndrept spatele într-o îmbrățișare forțată, sperând totodată că va înțelege din asta că preludiul fusese înainte, când o priveam și că acum suntem familiari, ne putem îmbrățișa, când adevărul era că eu băteam apropo să stea dreapta și speram totodată ca îndreptându-i spatele să-i cadă scamele de pe geacă. “Măcar cea de la gât să cadă” mi-am spus, limitându-mi dorințele așa cum faci când te rogi la Dumnezeu să fii tânăr o veșnicie și vezi că după o săptămână ai deja riduri: “Măcar încă un an să fiu tânăr”. Îmi imaginam apoi scamele căzând, eu acoperindu-le cu picioarele – poate că două dintre ele cădeau apropiate una de cealaltă și puteam să le acopăr cu un picior, apoi cu celălalt cea rămasă, pentru că altfel poate vedea scamele și știa că sunt ale ei, așa cum un cățel știe, după ce a făcut un rahat, că e al lui, dacă e pedant, îl miroase pentru a face verificările de rigoare și apoi dă cu piciorușele să acopere cu pământ toată afacerea. Dac-ar fi văzut scamele, era un imens pericol să știe că sunt ale ei, apoi îmi vedea vinovăția pe chip (sunt un tip inocent, nu mă pot abține, în ochii mei vezi mereu adevărul, nu pot să mint), și-ar fi dat rapid seama, din acea energie și tensiune dintre noi, că scamele erau ale ei, că eu de cinci minute, departe de a fi atras de ea, fusesem doar mărinimos cu ea, mă pusesem în postura omului care făcea un act de caritate, care ajută o nenorocită. Eram un martir, îi tolerasem scamele și voiam s-o ajut să scape de ele cum vrei să ajuți un sărac să scape de datoria la întreținere. O rănea și faptul că voiam să fac aceste lucruri fără ca ea să afle. “Îmi asum, sunt scamele mele” ar fi spus, adunându-le. Ar fi repetat apoi spunând, poate, pentru prima oară, cu voce tare: “Da, ați auzit bine, sunt scamele mele! Aveam trei scame pe mine iar acest martir, acest cavaler s-a oferit să-mi ofere un ajutor pe care nu l-am cerut. Să-l ovaționăm pe acest binefăcător!” Aprinsă la față de nervi și umilință, mi-ar fi atins mâna ridicându-mi-o ca unui boxer care a câștigat meciul. Straniu, deși eram palid și trist că nu reușisem s-o scap de scame fără să afle, că nu reușisem să fac “cum e ideal” pentru ea, totodată aș fi avut puțin erecție, mă excita febra corpului ei, mâna ei care o ardea pe a mea, acele trăiri puternice din partea unui om care înfruntă toată omenirea, un om care până atunci răspunsese tuturor așa cum se răspunde când ești educat, un om despre care vecinii aveau o opinie prea bună pentru cât erau de oligofreni și înapoiați – în fine, un om care avea în sfârșit o opinie proprie. Dar m-am abținut, n-am îmbrățișat-o, scamele n-au căzut. Vine rândul ei să plătească produsele, mă privește, zâmbește timid, nu prea e atentă la produse, întreabă iarăși de preț, caută agitată banii să plătească când deodată, pentru că totul făcea 23 de lei și trebuia să dea 3 hârtii de un leu, ca de obicei cum se întâmplă in astfel de situații, nu găsea fix al treilea leu așa că, așa cum facem toți din obișnuință, deschidem mai mult portofelul și ne adâncim capul spre el – moment in care, probabil și pentru că vântul apucase să intre, salvator și tacit, odată cu un client care tocmai intra in magazin, scama de pe gât e învinsă, cade pe gresia mizerabilă din magazin. O vedeam zbătându-se umilită, luându-și adio de la surorile ei care stăteau acum cuminți pe șold, nu mă mai priveau, nu mai erau arogante – erau ca iubita care a văzut câte fete îți scriu, a realizat că ești drăguț și poți și tu să o părăsești oricând, ai alternative și a început să se teamă, să nu mai fie atât de sigură că pe ea o placi cel mai mult. Erau două scame cumpătate care ar fi fost gata să promită că nu vor deranja pe nimeni niciodată dacă le las să rămână pe șoldurile bietei fete. Am vrut să-i spun fetei: “vedeți că v-a căzut ceva”, și când se uita in jos să mă apropii de ea și să ne tamponăm, bruscând-o “fără să vreau”, ingropand in gresie și celelalte două scame, dar m-am abținut – aveam un acces de mărinimie, astfel c-am așteptat să plătească produsele, am plătit și eu, rapid, fără să iau bonul fiscal, am cules scama de pe jos, am făcut câțiva pași mai mari și-am prins-o exact când ușile se îndepărtau, întinzându-mi mâna stângă să-i reasez scama pe gât, prefăcându-mă totodată că aveam o problemă la mână, ceilalți să înțeleagă că mă dezmorteam, că sunt un sportiv care venise să ia apă. Ce bucurie! Cele trei scame erau iarăși împreună. Oftând, o privesc pe fată îndepărtându-se de mine și mă rugam la vânt să bată mai ușor, ii simțeam agresivitatea pe obraji și mă temeam pentru sănătatea scamelor. O priveam pe fată îngrijorat ca un îndrăgostit, îngrozit de fragilitatea bietelor scame, de faptul că din clipă-n clipă scamele ar putea fi omorâte de vânt. “Iată iubirea”, mi-am zis, mergând spre casă, dând un bobârnac unei scame care mi se așezase pe mâna dreaptă, o scamă, probabil, sărită pe mine de la fata in roz, o scamă care ne știa povestea și se entuziasmase, o scamă care credea c-o voi iubi toată viața, c-o să vedem filme bune împreună și vom vorbi, o voi face să râdă și va fi fericită. O scamă care credea prost. O scamă care a murit singură.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe lună:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Strămoșii – lecție de modestie

Toți strămoşii mei au murit în anonimat complet. Oameni cu vieți mărunte despre care nici eu nu pot afla nimic. Trebuie să caut trei luni pentru a găsi o poză ruptă cu un străbunic. Iar poza e cu un sicriu în care se vede cețos un sfert de chip. Asta e tot ce-a rămas din el – o poză macabră pe care n-o caută nimeni. De unde sentimentul acesta puternic că eu nu sunt ca ei, că nu voi avea soarta lor? Nici măcar nu voi avea copii care să mai vorbească din când în când de mine, va trebui să milogesc atenția străinilor, să însemn ceva pentru oameni pe care nu-i cunosc. Bunicii mei au murit de nici zece ani – deja nimeni nu mai ştie c-au trăit. Cât suntem de înghesuiți toți! N-ai când să fii comemorat, apar alți şi alți nepoți, vin peste tine “tinerii”. Cu siguranță c-au fost oameni cu mai mult umor şi imaginație decât mine. Sau poate am apărut ca o răzbunare a vidului lor? După o monotonie a mediocrității timp de atâția ani, s-apară în sfârşit un om care să le justifice existența. Lipsa de ruşine în a te crede dincolo de cei din specia ta, în a considera că tu vei da startul unui nou neam, unei noi epoci.   Bernard de Chartres spunea că suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încât putem vedea mai multe lucruri decât ei și mai îndepărtate, nu atât datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cât pentru faptul că suntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă. Dacă aș transpune acest citat la strămoșii mei – n-am primit nimic, afară de sfaturi mizerabile pentru personalitatea unui om, sfaturi ca: “stai în banca ta” sau “ce-o să zică lumea”. Câteva avertismente nocive pentru dezvoltarea unui om – iată moștenirea primită de la strămoșii mei. E totuși această secretă voluptate de a crede că va începe o nouă lume cu tine. Fiecare om poartă cu el universul semenilor săi, speciei sale, neamului său. Apoi în acel lanț nesfârșit de mediocritate, apare un ins cu conștiința destinului tuturor, om torturat, apăsat de ideea că strămoșii săi depind de el, că toți anonimii din Familia lui își pun speranța să vorbească prin el cândva. Apoi sentimentul e dublat de o secretă complicitate, parcă vrei să și continui în acest anonimat jalnic, să nu le trădezi inexistența. În fond, ce e în neregulă cu asta? Au fost oameni care au avut bunul simt să nu lase urme pe Pământ. Și-uite așa încep prin a-mi detesta strămoșii și închei prin a ii iubi.  Nietzsche despre tatăl său: “era delicat, iubitor și morbid, ca unul care era predestinat pentru o călătorie efemeră în viață – o amintire grațioasă a vieții mai degrabă decât viața însăși.” Strămoșii mei erau atât de delicați încât n-au devenit nici măcar o amintire, au rămas înaintea oricărei imagini. Pur și simplu s-au născut pentru a ascunde faptul c-au trăit. Ce bucurie când reușesc, după 90 de ani de existență in care s-au pandit atent si au muncit enorm pentru a nu excela in ceva, să nu știe nimeni de ei! Cu ce orgoliu intrau în pământ! Nu m-ar mira să se supere pe mine c-am vorbit despre ei, că le tulbur anonimatul la care toate generațiile dinaintea mea au lucrat în liniște. Vin eu, un clovn, să fac gălăgie, să le tulbur dubla absență milenară.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Mircea Florian și nemurirea scriitorilor

Jena de la cinci dimineața când îl cauți pe Mircea Florian. Nici măcar ziua nu-l mai caută nimeni. În 1948 i s-a luat postul de profesor universitar, iar după ce Securitatea l-a băgat la pușcărie 8 luni, soția lui, Angela, nu l-a mai recunoscut de soț când s-a întors. Opt luni i-au fost suficiente femeii să-l uite. Cum e să vii din închisoare, după acel coșmar – și să nu ți se mai răspundă la ușă? Dar Mircea Florian nici nu era, vorba lui Papini despre Kant, “omul pentru care poți avea o pasiune”. Ce destin groaznic pentru acest profesor “bun la suflet” (spusele studenților lui) și muncitor, al cărui singur defect a fost că n-avea geniu. Până și Nae Ionescu, “rivalul” său, îi făcea recenzii pozitive la diverse cărți ca “Îndrumare în filosofie” sau “Arta de a suferi”. Ce-o fi făcând apoi, după ce-a ieșit din închisoare și n-a fost recunoscut de soție? Stătea bătrân și singur și scria la “Recesivitatea” lui. Ce idee și asta, să scrii o carte ca “Recesivitatea ca structură a lumii” – două volume cu titlu demn de Schopenhauer. O mie de pagini pe care nu le-a citit nimeni, nici colegii lui. Se gândise la opera sa chiar în pușcărie! Și-a dedicat restul vieții acestei opere – și azi… Am căutat o biografie a acestui om – nu există. Era totuși cineva, unde e acum? Se trezise de mii de ori dimineața și lucra, lucra, lucra ca un obsedat, spera din tot sufletul în utilitatea muncii sale. La ce bun? Dar tocmai asta e, lucra pentru că altfel n-ar fi putut exista, era felul lui de a trăi. Pentru el nu era o muncă, ci o bucurie. N-ar fi fost mai fericit bând șampanie și petrecând cu femeile. Cred că toți filosofii și scriitorii și poeții au acest gând secret că, cumva, operele lor rămân. De-ar ști bieții nenorociți că nimic nu va rămâne, de-ar avea certitudinea asta, toți ar paraliza. Sunt îngrozit de ceilalți când mă gândesc că până și Schopenhauer spera! Își dorea faima, voia să fie popular, avea orgolii, mize mici, omenești, prea omenești. Nu putea dormi știindu-se anonim, îl detesta pe Hegel în primul rând pentru asta. Nietzsche, la fel, deseori vorbește despre cum nu era citit – chiar dacă într-un fel în care voia să pară că nu-i păsa de asta. Dacă un geniu că Schopenhauer, care a mers cel mai departe pe tărâmul lucidității și al neantului (poate Leopardi să-l fi depășit), avea astfel de naivități, ce pretenții să mai ai de la un profesor universitar fără talent? Toți cred într-o nemurire… chiar și Cioran o spune: “acele zile în care vrei să fii cunoscut de toată omenirea, de toate insectele”. De ce oare? Cu ce e mai câștigat Socrate că vorbim despre el după două mii și ceva de ani? Ce contează? Și-n plus, e doar un nume, nici nu te reprezintă. E o alăturare de litere, nu ești TU. Tu nu ești numele tău. Si daca ti s-ar spune numele de tot globul in fiecare secunda dupa ce-ai murit, totul e nul. Orice ai face, TU nu vei rămâne. Vor rămâne frânturi din ține, gânduri, litere – alte cadavre… Și chiar Iisus să fii! Să schimbi calendarul, să modifici timpul, ei și? Nu e suficient. Până și cel care s-a crezut Dumnezeu a murit. Pur și simplu nu există nimic și nu poate exista nimic. Ce umilință! Ne fâstâcim de la o zi la alta sperând în secret că poate, poate… Of, nenorocita certitudine a mormântului! Avem, totuși, mai nou, o alternativă, se poate merge dincolo de mormânt – ne putem consola cu incinerarea…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu


Savoarea iubirilor neîmplinite

La magazin, cu un minut înainte de închidere. O fată cam cât mine de înaltă (nu chiar, ea 1,80 eu 1,87 cam așa), avea un păr de basm – suvițe de păr răsucite în spirală (sună mizerabil buclă și cârlionț), o zeiță cu o cafea în mână. O zeiță care nu putea dormi – ce-ți poți dori mai mult decât un zeu insomniac? Era îmbrăcată în colanți, avea o geantă de sport, făcuse sală probabil; îi dau întâietate, dar nu așa cum dai frumos întâietate, nu-i propui omului și în caz că acceptă îl lași să-și ia produsele, efectiv îmi iau produsele și îi pun ei cafeaua întâi, fără s-o întreb. Zâmbește, îmi mulțumește. O privesc când nu mă privea, mă privea când mă făceam că mă uit în altă parte. Era drăguț. Apoi după câteva secunde de liniște, se intoarce spre mine, nespus de drăgălașă: “dar nu era mare diferența!” :)) Are haz, mă gândesc. Râd cu ea acolo, mi-era drag de ea deja, ea avea o cafea eu două sticle de apă cu lămâie. Vai de capul nostru, ajunși ultimii la magazin, făceam glumițe mărunte resemnându-ne unul în celălalt. Bâigui și eu o glumiță, râde și ea, așa cum razi când îți e drag omul, nu neapărat gluma. Erau glume împiedicate, dar și haioase universal. Însă nu foarte haioase. Apoi iar liniște. Spre final, mai rupe odată tăcerea, puțin amuzată: “ale tale sunt produsele?” Erau produsele celui din fața noastră care mai cumpăra și altceva, probabil se prefăcuse că nu înțelege exact ca să mai continuăm micul dialog. Îi spun: “Nu, dar cum ar fi fost? :)) Cum era să îți las întâietate și apoi să caut să te păcălesc, să-mi strecor produsele în fața ta cât timp nu ești atentă.” :)) Râde cu mine, iarăși, momente frumoase, mici, potrivite. Nimic epocal, totul natural, semihaios, la locul lui. Dar mi se simțea entuziasmul. Ce repede se vede când un om te place sau îl placi! Există acea sclipire a ochilor – eu mă compromit cu atât mai mult cu cât îmi face plăcere să-i fac să râdă și pe oamenii care nu-mi plac! Se vedea că abia așteptam ocazia să-mi fac glumițele. Puteam vorbi o oră cu entuziasm numai despre acea măruntă întâmplare. Puteam adăuga: “sau cum ar fi fost să te mint că-ți dau întâietate doar ca să te dau la o parte apoi când îți vine rândul, să mă iau de tine apoi că te-ai băgat aiurea în față, să vreau să ne certăm (și nu ca să te ating ușor pe mână, ci efectiv scandal). Să mă fi gândit de acasă la asta, să fie bucuria mea asta, să vin să păcălesc oamenii cu prioritatea produselor de pe bandă. Să merg pe drum entuziasmat, țopăind spre magazin știind că voi păcăli pe cineva azi.” În fine, mă bucur că n-am adăugat asta. Cât e de nehaios. E genul ăla de chestie pe care o dezvolți tot sperând să apară umorul. Era doar penibil – poate se speria chiar. Apoi căutând să o liniștești: “nu, nu te-aș atinge – adică te ating doar dacă vrei multmult asta. Și nu în magazin – deși și aici se poate dacă vrei, a, nu în sens de… of!” Și tot așa. Cu ce-am spus, însă, am mers la sigur, a fost impecabil. Cât să înțeleagă totul perfect, se plia total pe starea pe care o aveam amândoi, niciun strop de confuzie în ce ne spuneam, doar armonie pură. Apoi ieșim – iarăși gest care m-a pus pe gânduri, se duce spre geam să-și așeze cafeaua, acolo se duc oamenii care au multe produse și le pun pe acel raft pentru a le pune in ordine – ea ce avea de aranjat? În sfârșit, ieșim împreună, dar țin distanța (parca spunand: alo, domnisoara! Daca tie-ti face impresia ca eu sunt…) mă țin tare, nu vin lângă ea, nu chicotim, nu negociem. Fiecare cu ale lui! Am setat tonul. Eram un notar, impersonal ca un cimitir. Se uită de vreo două-trei ori, îmi zâmbește, îi zâmbesc și eu (deși voiam să rezist, să mă uit încruntat, să fie confuză anapoda și asta să fie ultima impresie, să creadă că e ceva în neregulă cu ea, dar nu ma abtineam, era asa dragalasa, nenorocita!) apoi fac stânga – totul fără niciun cuvânt. Am plecat amândoi cu acel zâmbet amărui. Ador situațiile astea. Cine șție ce viață am fi avut? I-aș fi spus, venind deodată spre ea, pe la spatele ei: “de fapt, pot să te ajut să cari cafeaua până acasă dacă vrei” :)) Ar fi acceptat. Aș fi adăugat apoi: “deși mă cam compromite replica asta. Dacă o să ne întrebe cineva cum ne-am întâlnit o să-i spui: păi într-o zi îmi căra chestii. Sunt mai aproape de paharnic decat de partener de viata.” În fine, prin absurd toate ieșeau drăguț, ne apropiam, apoi după un an realizam că asta e tot în viață și ne despărțeam dorindu-ne ceva mai mult, apoi mergeam în magazin, eram nostalgic, vedeam în alte fete de-acolo o tipă care să-i semene și de care să mă îndrăgostesc, dar nu mă puteam îndrăgosti pentru că eram prea atașat de cum vorbisem cu ea în acel magazin – era magazinul Nostru, simțeam, dimpotrivă, să le văd defectele acelor fete, acelor dușmani ai Legăturii noastre. Și ai fi rămas singur și nostalgic, neputând face cumpărăturile în liniște. Pe când așa, poți să-ti imaginezi, lași scenariul deschis, lași o viață pe care-ai fi putut-o trăi, te hrănești cu un regret dulce. Îmi plac oamenii care știu să se joace, care flirtează apoi se opresc deodată – chiar dacă ar fi vrut mai mult. E atât de plăcut să ai așa câteva minute cu un om străin in care îți vezi toată viața cu el – apoi să nu-l mai vezi niciodată. Savoarea iubirilor neîmplinite… Oricum, dacă într-adevăr îi pasă, să vină mâine la aceeași ora. Dar apoi o să o consider nebună, o să simt să-i fiu complice – îmi și place că e nebună și s-a gândit și ea la asta, ne apropie boala, dar mă și sperie pentru că eu sunt un nebun inofensiv, drăgălaș, dar ea poate fi genul de nebun care arde casa dacă nu merge relația sau nu-i răspund sau sunt la ziua unei amice – așa că dac-o văd mâine îi dau total întâietate și mă ascund după rafturi până termină de cumpărat și iese din magazin. Apoi s-o văd și in altă zi și să cred că pe mine mă pândește, să fiu atât de narcisist încât să cred că își dedică viața sportului și mie. În afară de genoflexiuni și Bogdan Liviu să nu facă nimic. Apoi ea să mă vadă pe furiș prin magazin și să creadă tot așa, că după ea stau acolo. Să sunăm amândoi la poliție crezându-ne urmăriți unul de altul. Poliția să ne spună că sesizările vin de la amândoi și eu să fac o glumiță: “păi atunci îți dau tie întâietate și aici, ai tu sesizarea dacă vrei.” :)) Ea, ținându-se tare, repetând ce-a spus prima oară când ne-am întâlnit: “dar nu e mare diferența!” eu nu rad, îi spun: “Ce haios, niciunul nu urmarea pe niciunul, ci soarta ne urmarea pe noi!” Nu, ar fi siropos. I-as spune: A, faci chestia aia când repeți gluma de acum două luni crezând că e romantic. Mai nou avem și inside jokes, ne cunoaștem, îți cam permiți. Nu tolerez acest circ de clasa a patra. O zi plăcută. Să plec că ultimul prost, îmbufnat, să stric totul.

Daca ti-a placut acest text, sustine-ma cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Jeni Acterian despre P. P. Negulescu

Jeni Acterian despre camera profesorului ei universitar, P. P. Negulescu: “Omul ăsta e uscat până în măduvă. Toată atmosfera casei aceleia în care trăieşte e îngheţată şi veche. Biroul în care a trebuit să-l aştept şi în care probabil că-şi petrece cea mai mare parte din vreme, e întunecos şi sinistru. Tapisat într-o culoare cenuşie, cu un covor pe jos care amuţeşte paşii şi cu ferestrele permanent cu obloanele trase. Ca mobile, un birou încărcat cu hârtii şi cărţi. Două fotolii şi o măsuţă, o canapea şi o bibliotecă turnantă. Mobile vechi. Primul lucru care m-a izbit e că erau relativ puţine. În afară de biblioteca aceea turnantă, mai erau cărţi puse pe jos şi în ferestre. M-am uitat la autori, în general cărţi sociologico-politice şi unele de Istoria filozofiei. Încolo nimic. Sinistru spectacol. După trei minute de aşteptare, am avut senzaţia că mă găsesc într-un cavou. Senzaţie pe care nu mi-a risipit-o câtuşi de puţin sosirea lui Negulescu, necum conversaţia cu el. (…) Am fost alaltăieri la ceai la domnul prof. P.P. Negulescu. Nu e prost, e chiar deştept. Ceea ce-mi place e că este cu desăvârşire obiectiv în toate şi cu totul. Ceea ce nu-mi place e că este cu desăvârşire lipsit de ceea ce numesc eu geniu. Nu are nicio strălucire, nicio scăpărare, nicio fantezie şi nicio idee care să fie nouă. E cu desăvârşire obiectiv. Când vorbeşte şi-l asculţi, îţi spui tot timpul că are dreptate, că nu spune nicio prostie; eşti tot timpul de acord cu el, dar nu te surprinde nicio clipă. Niciodată nu ai tresărirea aceea pe care o are mintea în faţa unei idei noi care-ţi luminează brusc o întreagă serie de fapte. Tresărirea aceea pe care o ai neîncetat în faţa unui Nae Ionescu sau Cioran. P.P. Negulescu, un om care nu spune nicio prostie, dar care nu rezervă nicio surpriză. Un caz neutru de umanitate. Lipsit deci de orice interes.”