Așteptam la coadă când, dintr-odată, pe spatele ei învelit într-o geacă roz, observ că stăteau cocoțate trei scame. Scame imense, nu clasica scamă pe care o poți evita. Erau genul de scame pe care bătrânii, văzându-le, ar fi simțit să spună: “stau de 60 de ani aici dar eu așa ceva n-am văzut, vă spun…” Mai degrabă trei bulgări de praf care anunțau o avalanșă. M-am uitat în spatele meu să văd dacă se puseseră clienții la pământ, dacă se speriaseră. Niciunul nu mișca. Erau paralizați de groază. Așadar, trei – unul sub ceafă, iar doi în zona șoldurilor. Ce puteam face? N-o cunoșteam și asculta muzică în căști, nu m-ar fi auzit fără s-o ating. Îi priveam spatele strident, văzând că se uită în geamul din fața noastră unde putea să mă vadă clar că mă uităm la ea. Dar îi plăcea, nu riposta, nu s-a întors să întrebe. Credea, poate, că o plac. Cu capul lângă al ei, păream un cuplu drăguț în acel geam. Dar realitatea era atât de departe! Eu mă uitam încruntat, cu acea curiozitate impersonală de medic mizantrop, bătrân și uzat. Eram la un pas de: “următorul!”. Nu putea să simtă asta prin reflexia geamului aflat la vreo cinci metri în fața noastră. Oricum ne vedeam puțin neclar în el, ne vedeam așa, “în mare”, nu exista detaliu în ceea ce ne privea, relația noastră era încă la “și altele”. Putea doar să-mi deducă, să-mi intuiască, să-mi simtă încruntarea, să simtă alarma privirii mele – dar pentru asta îți trebuie, dacă nu o sensibilitate extraordinară, măcar paranoia omului megaloman dublată de o personalitate puternică, să începi dialog cu acel om care te-a privit într-un fel ciudat. Doar că în astfel de situații, dacă omul e timid și speriat, văzându-se în public, suportă presiunea privirii celuilalt dar nu-i spune: “s-a întâmplat ceva?” Evită confruntarea, îndură tensiunea și neplăcerea și se mângâie cu ideea că va scăpa în curând de toată acea scenă apoi va vorbi cu o prietenă de-a ei și se va descărca, își va lua de pe suflet acea întâmplare, va spune: “mi-a venit să-i spun”, și va spune prietenei ei ceea ce ar fi vrut să spună dar n-a avut curajul, își va descărca tonul acuzator pe biata ei prietenă, va vărsa în ființa ei toată energia negativă pe care n-avusese curaj s-o ofere celui care o privea. Îl recunoști pe acest tip de om după faptul că detestă, din teamă, să vorbească la telefon – mai degrabă ar pierde un plămân decât să dea un telefon și să comande ceva; și ea era acel gen de om care dacă nu poate comanda de pe site că nu merge site-ul momentan, nu dă telefon, așteaptă să își revină site-ul. În același timp e și agresivă, nerăbdătoare. Vine din oră-n oră și speră, dă refresh. Ba chiar țipă ușor, în casă, dacă e singură. Aruncă un: “ce dracu are!”. Dar apoi se uită din obișnuință să vadă dacă a auzit-o cineva. E, în fond, un melc. Mă gândisem s-o ating ușor pe umăr, apoi își dădea căștile jos și-i spuneam: “Domnișoară, aveți trei scame pe spate. Dacă doriți, le pot lua eu – de altfel, eu sunt un mare scamator!” Nu, n-aș fi făcut glumița asta, deși e atât de penibilă și jenantă încât poate atinge umorul, chiar dacă de cel mai jos nivel. O înștiințam că are acele scame, dar apoi ce? Nu era sigură pe bluza pe care-o purta, avea nevoie de acea geacă roz pe ea cu care se încheiase până la gât aproape. Îi simțeam bucuria că îmbracă acea geacă ce ascundea multe insecurități. Bluza ei era ca o temă pe care n-o făcuse. O acoperea cum putea. Mi-aș fi pariat viața că bluza era, dacă nu puțin ruptă sau zdrențuroasă, puțin pătată undeva, mergea ca un om care a ieșit din casă repede, cu bluza peste care vărsase te miri ce iaurt de zmeură. Se uita pe YouTube și, amuzată la un clip nehaios pe care-l privea ca să uite că trăiește, a vărsat pe ea puțin iaurt. Trece timpul, iaurtul se usucă, ea uită – și iese așa afară, “trăgând” o geacă pe ea. Mi se oferă o șansă: uitase să ia pâine. Îmi zâmbește, se jenează, lasă produsele pe bandă, își face loc pe lângă mine și se duce să ia pâinea. Puteam să-i spun atunci: apropo de acest zâmbet absolut forțat prin care îți exprimi jena că te-ai împotmolit și ai uitat să iei pâine deși pentru asta ai venit, uite altă fază haioasă, ai vreo trei scame imense pe spate. Nici nu sunt sigur că sunt scame și nu metropole – inițial am crezut că ești un continent. Am tăcut, privind resemnat scamele îndepărtându-se de mine. Devenisem familiar cu ele, îmi lipseau acei microbi care când erau mici și naivi, visau să fie ciumă. În sfârșit, fata revine la locul ei, în fața mea și scamele sunt iarăși la câțiva centimetri de mine. Mă priveau de data asta cu o ușoară superioritate, aveau acea privire jucăușă de iubită care știe cât de mult o iubești oricât ai ironiza-o. “Te prefaci că vrei să mă înlături, dar de fapt vrei mult să mă atingi!” păreau să spună. Nu era adevărul – chiar voiam s-o scap pe fată de acele impurități. Profit de faptul că geaca stătea puțin largă pe ea și mă gândesc c-aș putea să ating foarte-foarte ușor, așa încât să îi iau scamele fără să mă simtă. Dar asta e ca și când ai încerca să faci sex când doarme. Excitant, dar, dacă nu ești chinez, e imposibil. Totuși, îmi asum violul intimității ei, sunt gata să fac pușcărie pentru hărțuire și îmi întind mâinile să-i iau scamele (mă gândisem să iau cu amandoua mâinile câte două odată, pentru a echilibra tensiunea apărută pe geaca ei – acest teren minat. Întind mâinile și când mă duc cu o mână spre gât – observ că e cocoșată. Le iau imediat înapoi. Repulsie de nedescris, apoi jenă față de mine însumi c-am simțit repulsie. Toți suntem cocoșați azi, ce mare lucru? Stă în poziție proastă la calculator și se uită la seriale. Toți fac asta, cocoașa e imnul omenirii – de ce repulsia asta penibilă? Și totuși exista. Acum voiam să-i zic “nu vă supărați, pe lângă faptul că sunteți cocoșată, mai aveți și trei scame pe geacă!”. Aș fi inundat-o în rușine, n-ar mai fi ieșit din casă două luni, ar fi făcut sex cu lumina stinsă toată viața. Aș fi fost cel mai infect dintre pământeni. Dar nu puteam nici s-o îmbrățișez deodată pe la spate, să mă simtă cum o învălui, să-i îndrept spatele într-o îmbrățișare forțată, sperând totodată că va înțelege din asta că preludiul fusese înainte, când o priveam și că acum suntem familiari, ne putem îmbrățișa, când adevărul era că eu băteam apropo să stea dreapta și speram totodată ca îndreptându-i spatele să-i cadă scamele de pe geacă. “Măcar cea de la gât să cadă” mi-am spus, limitându-mi dorințele așa cum faci când te rogi la Dumnezeu să fii tânăr o veșnicie și vezi că după o săptămână ai deja riduri: “Măcar încă un an să fiu tânăr”. Îmi imaginam apoi scamele căzând, eu acoperindu-le cu picioarele – poate că două dintre ele cădeau apropiate una de cealaltă și puteam să le acopăr cu un picior, apoi cu celălalt cea rămasă, pentru că altfel poate vedea scamele și știa că sunt ale ei, așa cum un cățel știe, după ce a făcut un rahat, că e al lui, dacă e pedant, îl miroase pentru a face verificările de rigoare și apoi dă cu piciorușele să acopere cu pământ toată afacerea. Dac-ar fi văzut scamele, era un imens pericol să știe că sunt ale ei, apoi îmi vedea vinovăția pe chip (sunt un tip inocent, nu mă pot abține, în ochii mei vezi mereu adevărul, nu pot să mint), și-ar fi dat rapid seama, din acea energie și tensiune dintre noi, că scamele erau ale ei, că eu de cinci minute, departe de a fi atras de ea, fusesem doar mărinimos cu ea, mă pusesem în postura omului care făcea un act de caritate, care ajută o nenorocită. Eram un martir, îi tolerasem scamele și voiam s-o ajut să scape de ele cum vrei să ajuți un sărac să scape de datoria la întreținere. O rănea și faptul că voiam să fac aceste lucruri fără ca ea să afle. “Îmi asum, sunt scamele mele” ar fi spus, adunându-le. Ar fi repetat apoi spunând, poate, pentru prima oară, cu voce tare: “Da, ați auzit bine, sunt scamele mele! Aveam trei scame pe mine iar acest martir, acest cavaler s-a oferit să-mi ofere un ajutor pe care nu l-am cerut. Să-l ovaționăm pe acest binefăcător!” Aprinsă la față de nervi și umilință, mi-ar fi atins mâna ridicându-mi-o ca unui boxer care a câștigat meciul. Straniu, deși eram palid și trist că nu reușisem s-o scap de scame fără să afle, că nu reușisem să fac “cum e ideal” pentru ea, totodată aș fi avut puțin erecție, mă excita febra corpului ei, mâna ei care o ardea pe a mea, acele trăiri puternice din partea unui om care înfruntă toată omenirea, un om care până atunci răspunsese tuturor așa cum se răspunde când ești educat, un om despre care vecinii aveau o opinie prea bună pentru cât erau de oligofreni și înapoiați – în fine, un om care avea în sfârșit o opinie proprie. Dar m-am abținut, n-am îmbrățișat-o, scamele n-au căzut. Vine rândul ei să plătească produsele, mă privește, zâmbește timid, nu prea e atentă la produse, întreabă iarăși de preț, caută agitată banii să plătească când deodată, pentru că totul făcea 23 de lei și trebuia să dea 3 hârtii de un leu, ca de obicei cum se întâmplă in astfel de situații, nu găsea fix al treilea leu așa că, așa cum facem toți din obișnuință, deschidem mai mult portofelul și ne adâncim capul spre el – moment in care, probabil și pentru că vântul apucase să intre, salvator și tacit, odată cu un client care tocmai intra in magazin, scama de pe gât e învinsă, cade pe gresia mizerabilă din magazin. O vedeam zbătându-se umilită, luându-și adio de la surorile ei care stăteau acum cuminți pe șold, nu mă mai priveau, nu mai erau arogante – erau ca iubita care a văzut câte fete îți scriu, a realizat că ești drăguț și poți și tu să o părăsești oricând, ai alternative și a început să se teamă, să nu mai fie atât de sigură că pe ea o placi cel mai mult. Erau două scame cumpătate care ar fi fost gata să promită că nu vor deranja pe nimeni niciodată dacă le las să rămână pe șoldurile bietei fete. Am vrut să-i spun fetei: “vedeți că v-a căzut ceva”, și când se uita in jos să mă apropii de ea și să ne tamponăm, bruscând-o “fără să vreau”, ingropand in gresie și celelalte două scame, dar m-am abținut – aveam un acces de mărinimie, astfel c-am așteptat să plătească produsele, am plătit și eu, rapid, fără să iau bonul fiscal, am cules scama de pe jos, am făcut câțiva pași mai mari și-am prins-o exact când ușile se îndepărtau, întinzându-mi mâna stângă să-i reasez scama pe gât, prefăcându-mă totodată că aveam o problemă la mână, ceilalți să înțeleagă că mă dezmorteam, că sunt un sportiv care venise să ia apă. Ce bucurie! Cele trei scame erau iarăși împreună. Oftând, o privesc pe fată îndepărtându-se de mine și mă rugam la vânt să bată mai ușor, ii simțeam agresivitatea pe obraji și mă temeam pentru sănătatea scamelor. O priveam pe fată îngrijorat ca un îndrăgostit, îngrozit de fragilitatea bietelor scame, de faptul că din clipă-n clipă scamele ar putea fi omorâte de vânt. “Iată iubirea”, mi-am zis, mergând spre casă, dând un bobârnac unei scame care mi se așezase pe mâna dreaptă, o scamă, probabil, sărită pe mine de la fata in roz, o scamă care ne știa povestea și se entuziasmase, o scamă care credea c-o voi iubi toată viața, c-o să vedem filme bune împreună și vom vorbi, o voi face să râdă și va fi fericită. O scamă care credea prost. O scamă care a murit singură.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe lună:

https://www.patreon.com/bogdanliviu