Savoarea iubirilor neîmplinite

La magazin, cu un minut înainte de închidere. O fată cam cât mine de înaltă (nu chiar, ea 1,80 eu 1,87 cam așa), avea un păr de basm – suvițe de păr răsucite în spirală (sună mizerabil buclă și cârlionț), o zeiță cu o cafea în mână. O zeiță care nu putea dormi – ce-ți poți dori mai mult decât un zeu insomniac? Era îmbrăcată în colanți, avea o geantă de sport, făcuse sală probabil; îi dau întâietate, dar nu așa cum dai frumos întâietate, nu-i propui omului și în caz că acceptă îl lași să-și ia produsele, efectiv îmi iau produsele și îi pun ei cafeaua întâi, fără s-o întreb. Zâmbește, îmi mulțumește. O privesc când nu mă privea, mă privea când mă făceam că mă uit în altă parte. Era drăguț. Apoi după câteva secunde de liniște, se intoarce spre mine, nespus de drăgălașă: “dar nu era mare diferența!” :)) Are haz, mă gândesc. Râd cu ea acolo, mi-era drag de ea deja, ea avea o cafea eu două sticle de apă cu lămâie. Vai de capul nostru, ajunși ultimii la magazin, făceam glumițe mărunte resemnându-ne unul în celălalt. Bâigui și eu o glumiță, râde și ea, așa cum razi când îți e drag omul, nu neapărat gluma. Erau glume împiedicate, dar și haioase universal. Însă nu foarte haioase. Apoi iar liniște. Spre final, mai rupe odată tăcerea, puțin amuzată: “ale tale sunt produsele?” Erau produsele celui din fața noastră care mai cumpăra și altceva, probabil se prefăcuse că nu înțelege exact ca să mai continuăm micul dialog. Îi spun: “Nu, dar cum ar fi fost? :)) Cum era să îți las întâietate și apoi să caut să te păcălesc, să-mi strecor produsele în fața ta cât timp nu ești atentă.” :)) Râde cu mine, iarăși, momente frumoase, mici, potrivite. Nimic epocal, totul natural, semihaios, la locul lui. Dar mi se simțea entuziasmul. Ce repede se vede când un om te place sau îl placi! Există acea sclipire a ochilor – eu mă compromit cu atât mai mult cu cât îmi face plăcere să-i fac să râdă și pe oamenii care nu-mi plac! Se vedea că abia așteptam ocazia să-mi fac glumițele. Puteam vorbi o oră cu entuziasm numai despre acea măruntă întâmplare. Puteam adăuga: “sau cum ar fi fost să te mint că-ți dau întâietate doar ca să te dau la o parte apoi când îți vine rândul, să mă iau de tine apoi că te-ai băgat aiurea în față, să vreau să ne certăm (și nu ca să te ating ușor pe mână, ci efectiv scandal). Să mă fi gândit de acasă la asta, să fie bucuria mea asta, să vin să păcălesc oamenii cu prioritatea produselor de pe bandă. Să merg pe drum entuziasmat, țopăind spre magazin știind că voi păcăli pe cineva azi.” În fine, mă bucur că n-am adăugat asta. Cât e de nehaios. E genul ăla de chestie pe care o dezvolți tot sperând să apară umorul. Era doar penibil – poate se speria chiar. Apoi căutând să o liniștești: “nu, nu te-aș atinge – adică te ating doar dacă vrei multmult asta. Și nu în magazin – deși și aici se poate dacă vrei, a, nu în sens de… of!” Și tot așa. Cu ce-am spus, însă, am mers la sigur, a fost impecabil. Cât să înțeleagă totul perfect, se plia total pe starea pe care o aveam amândoi, niciun strop de confuzie în ce ne spuneam, doar armonie pură. Apoi ieșim – iarăși gest care m-a pus pe gânduri, se duce spre geam să-și așeze cafeaua, acolo se duc oamenii care au multe produse și le pun pe acel raft pentru a le pune in ordine – ea ce avea de aranjat? În sfârșit, ieșim împreună, dar țin distanța (parca spunand: alo, domnisoara! Daca tie-ti face impresia ca eu sunt…) mă țin tare, nu vin lângă ea, nu chicotim, nu negociem. Fiecare cu ale lui! Am setat tonul. Eram un notar, impersonal ca un cimitir. Se uită de vreo două-trei ori, îmi zâmbește, îi zâmbesc și eu (deși voiam să rezist, să mă uit încruntat, să fie confuză anapoda și asta să fie ultima impresie, să creadă că e ceva în neregulă cu ea, dar nu ma abtineam, era asa dragalasa, nenorocita!) apoi fac stânga – totul fără niciun cuvânt. Am plecat amândoi cu acel zâmbet amărui. Ador situațiile astea. Cine șție ce viață am fi avut? I-aș fi spus, venind deodată spre ea, pe la spatele ei: “de fapt, pot să te ajut să cari cafeaua până acasă dacă vrei” :)) Ar fi acceptat. Aș fi adăugat apoi: “deși mă cam compromite replica asta. Dacă o să ne întrebe cineva cum ne-am întâlnit o să-i spui: păi într-o zi îmi căra chestii. Sunt mai aproape de paharnic decat de partener de viata.” În fine, prin absurd toate ieșeau drăguț, ne apropiam, apoi după un an realizam că asta e tot în viață și ne despărțeam dorindu-ne ceva mai mult, apoi mergeam în magazin, eram nostalgic, vedeam în alte fete de-acolo o tipă care să-i semene și de care să mă îndrăgostesc, dar nu mă puteam îndrăgosti pentru că eram prea atașat de cum vorbisem cu ea în acel magazin – era magazinul Nostru, simțeam, dimpotrivă, să le văd defectele acelor fete, acelor dușmani ai Legăturii noastre. Și ai fi rămas singur și nostalgic, neputând face cumpărăturile în liniște. Pe când așa, poți să-ti imaginezi, lași scenariul deschis, lași o viață pe care-ai fi putut-o trăi, te hrănești cu un regret dulce. Îmi plac oamenii care știu să se joace, care flirtează apoi se opresc deodată – chiar dacă ar fi vrut mai mult. E atât de plăcut să ai așa câteva minute cu un om străin in care îți vezi toată viața cu el – apoi să nu-l mai vezi niciodată. Savoarea iubirilor neîmplinite… Oricum, dacă într-adevăr îi pasă, să vină mâine la aceeași ora. Dar apoi o să o consider nebună, o să simt să-i fiu complice – îmi și place că e nebună și s-a gândit și ea la asta, ne apropie boala, dar mă și sperie pentru că eu sunt un nebun inofensiv, drăgălaș, dar ea poate fi genul de nebun care arde casa dacă nu merge relația sau nu-i răspund sau sunt la ziua unei amice – așa că dac-o văd mâine îi dau total întâietate și mă ascund după rafturi până termină de cumpărat și iese din magazin. Apoi s-o văd și in altă zi și să cred că pe mine mă pândește, să fiu atât de narcisist încât să cred că își dedică viața sportului și mie. În afară de genoflexiuni și Bogdan Liviu să nu facă nimic. Apoi ea să mă vadă pe furiș prin magazin și să creadă tot așa, că după ea stau acolo. Să sunăm amândoi la poliție crezându-ne urmăriți unul de altul. Poliția să ne spună că sesizările vin de la amândoi și eu să fac o glumiță: “păi atunci îți dau tie întâietate și aici, ai tu sesizarea dacă vrei.” :)) Ea, ținându-se tare, repetând ce-a spus prima oară când ne-am întâlnit: “dar nu e mare diferența!” eu nu rad, îi spun: “Ce haios, niciunul nu urmarea pe niciunul, ci soarta ne urmarea pe noi!” Nu, ar fi siropos. I-as spune: A, faci chestia aia când repeți gluma de acum două luni crezând că e romantic. Mai nou avem și inside jokes, ne cunoaștem, îți cam permiți. Nu tolerez acest circ de clasa a patra. O zi plăcută. Să plec că ultimul prost, îmbufnat, să stric totul.

Daca ti-a placut acest text, sustine-ma cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *