Mircea Florian și nemurirea scriitorilor

Jena de la cinci dimineața când îl cauți pe Mircea Florian. Nici măcar ziua nu-l mai caută nimeni. În 1948 i s-a luat postul de profesor universitar, iar după ce Securitatea l-a băgat la pușcărie 8 luni, soția lui, Angela, nu l-a mai recunoscut de soț când s-a întors. Opt luni i-au fost suficiente femeii să-l uite. Cum e să vii din închisoare, după acel coșmar – și să nu ți se mai răspundă la ușă? Dar Mircea Florian nici nu era, vorba lui Papini despre Kant, “omul pentru care poți avea o pasiune”. Ce destin groaznic pentru acest profesor “bun la suflet” (spusele studenților lui) și muncitor, al cărui singur defect a fost că n-avea geniu. Până și Nae Ionescu, “rivalul” său, îi făcea recenzii pozitive la diverse cărți ca “Îndrumare în filosofie” sau “Arta de a suferi”. Ce-o fi făcând apoi, după ce-a ieșit din închisoare și n-a fost recunoscut de soție? Stătea bătrân și singur și scria la “Recesivitatea” lui. Ce idee și asta, să scrii o carte ca “Recesivitatea ca structură a lumii” – două volume cu titlu demn de Schopenhauer. O mie de pagini pe care nu le-a citit nimeni, nici colegii lui. Se gândise la opera sa chiar în pușcărie! Și-a dedicat restul vieții acestei opere – și azi… Am căutat o biografie a acestui om – nu există. Era totuși cineva, unde e acum? Se trezise de mii de ori dimineața și lucra, lucra, lucra ca un obsedat, spera din tot sufletul în utilitatea muncii sale. La ce bun? Dar tocmai asta e, lucra pentru că altfel n-ar fi putut exista, era felul lui de a trăi. Pentru el nu era o muncă, ci o bucurie. N-ar fi fost mai fericit bând șampanie și petrecând cu femeile. Cred că toți filosofii și scriitorii și poeții au acest gând secret că, cumva, operele lor rămân. De-ar ști bieții nenorociți că nimic nu va rămâne, de-ar avea certitudinea asta, toți ar paraliza. Sunt îngrozit de ceilalți când mă gândesc că până și Schopenhauer spera! Își dorea faima, voia să fie popular, avea orgolii, mize mici, omenești, prea omenești. Nu putea dormi știindu-se anonim, îl detesta pe Hegel în primul rând pentru asta. Nietzsche, la fel, deseori vorbește despre cum nu era citit – chiar dacă într-un fel în care voia să pară că nu-i păsa de asta. Dacă un geniu că Schopenhauer, care a mers cel mai departe pe tărâmul lucidității și al neantului (poate Leopardi să-l fi depășit), avea astfel de naivități, ce pretenții să mai ai de la un profesor universitar fără talent? Toți cred într-o nemurire… chiar și Cioran o spune: “acele zile în care vrei să fii cunoscut de toată omenirea, de toate insectele”. De ce oare? Cu ce e mai câștigat Socrate că vorbim despre el după două mii și ceva de ani? Ce contează? Și-n plus, e doar un nume, nici nu te reprezintă. E o alăturare de litere, nu ești TU. Tu nu ești numele tău. Si daca ti s-ar spune numele de tot globul in fiecare secunda dupa ce-ai murit, totul e nul. Orice ai face, TU nu vei rămâne. Vor rămâne frânturi din ține, gânduri, litere – alte cadavre… Și chiar Iisus să fii! Să schimbi calendarul, să modifici timpul, ei și? Nu e suficient. Până și cel care s-a crezut Dumnezeu a murit. Pur și simplu nu există nimic și nu poate exista nimic. Ce umilință! Ne fâstâcim de la o zi la alta sperând în secret că poate, poate… Of, nenorocita certitudine a mormântului! Avem, totuși, mai nou, o alternativă, se poate merge dincolo de mormânt – ne putem consola cu incinerarea…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *