Un poet si un profesor – Nietzsche tradus de Mircea Ivanescu si Vasile Musca

Vreau să cumpăr Ecce Homo. La Humanitas, nicio șansă, nu mai e disponibilă. Știam clar că traducerea lui Mircea Ivănescu e ideală. Mă uit totuși la cealaltă versiune, de la Ideea Europeană. Acolo coperta e atât de înfiorătoare că prefer s-o cumpăr în format electronic. Citesc, citesc și ceva nu merge. Expresii forțate, pedante, e traducerea unui om care nu-l simte pe Nietzsche și-l masacrează involuntar – încă din studiul introductiv, vorba lui Nae Ionescu, scris “ca să te evidențiezi pe tine”, am început să am emoții. E traducerea unui om care e atât de rigid, de departe de muzica lui Nietzsche, om care nu poate avea sensibilitatea necesară de a transpune acel ritm în melodia cuvintelor românești. Nu poți să traduci o simfonie cu monotonia știrilor de la ora 5. Trebuie să depășești sfera pedanteriei uscate dacă vrei să te întâlnești cu Nietzsche și să-l îmbraci în limbajul românesc. Dar domnul profesor nu poate trece dincolo de dicționar, e un om care a trăit în definiții și bibliografii, iar acum trebuie să traducă un aer proaspăt de munte. Pentru a face asta trebuie să fii tu însuți capabil de a pluti. Dar domnul profesor e atât de departe de înălțimi, vai, are piciorul atât de greu, calcă atât de apăsat pe traducere! De exemplu, pe domnia sa nu-l irită un “niște”, această vorbă atât de lipsită de pudoare, atât de potrivită însă cancelariei și coridoarelor! De asemenea, domnia sa nu vede diferența dintre “un aer liber și ușor jucăuș” și “aer liber, ușor, însuflețit” – nu simte pulsul, nu simte valsul, pașii ușori, valurile marii din acele virgule, nu se poate odihni la veșnicia unei pauze, d-l Muscă se grăbește să bifeze cartea, să facă o fișă de lectură, să scoată “ideile principale” din “text”, ce departe e dânsul de acel ritm al virgulelor, de serenada literelor… E o declarație de dragoste această carte – pe care d-l Muscă o traduce cu dicționarul, nu cu propria sensibilitate. Rămâne rigid în fața unei șoapte – asta în rarele pagini în care o aude… Citești cu greu, incruntându-te, modificând tu însuți acolo unde literele sângerează și îți cer ajutorul, dar nu poți să mai continui și-nchizi cartea spunând: ce izvor de insensibilitate! Uneori ai impresia că o inimă de google translate i-a tradus cartea. Trec pe lângă d-l Muscă toate subtilitățile, tot ce e mai esențial într-un traducător lui ii e străin. Pentru că traducerea imi pare sub orice critică, literalmente sub orice formă de critică, e o traducere mai prejos de ea însăși, caut disperat o alternativă și descopăr că pe libgen e versiunea din 1999 a lui Ecce Homo și e în traducerea lui Mircea Ivănescu. În versiunea în engleză, în introducerea splendidă a lui ANTHONY M. LUDOVICI., apare spre final: “and artists are the proper judges of artists, not Oxford Dons, like Dr. Schiller”. O, ce bine l-a nimerit pe bietul domn Muscă! Altfel, referitor la prima parte a citatului, e fix același lucru cu traducătorii. Numai artiștii sunt traducători potriviți ai artiștilor. Și-așa poezia nu se poate traduce – măcar un poet va găși o sensibilitate potrivită pentru a transpune mesajul, tonul, ritmul autorului, un poet ne va ajuta să-l simțim pe autor vorbind altă limbă. Ne oferă temperatura lui Nietzsche, candoarea rândurilor sale, m ă r i n i m i a sa – el nu aleargă, are timp, punctele au răbdare cu el. Dar pentru asta traducătorul, dacă e într-adevăr Traducător, trebuie s-ajungă să-l facă pe Nietzsche să vorbească românește, să ajungă la o intimitate atât de puternică încât – de ce n-am spune-o?- să-i vorbească de-a dreptul în românește, să-l audă în română! Există scriitori de care profesorii ar trebui să stea departe. Nietzsche poate să se deschidă spre alte limbi doar dacă-l lași să plutească în propria sa poezie – dar d-l Muscă îl tot sugrumă în definiții și teorii, îl trage de mânecă și-l înghesuie-n note de subsol. Apoi, când am început să citesc traducerea lui Mircea Ivănescu, simțeam cum mă purific. Simțeam că ajunsesem Acasă, că mă trezisem din coșmarul în care-mi vorbea un Nietzsche deformat, grăbit, tocilar, împotmolit și acum sunt iarăși în fața unuia dintre cei mai profunzi poeți pe care i-a dat omenirea, un Om care a inserat frământările viorii în litere… Diferența dintre Mircea Ivănescu și d-l Muscă e fix diferența dintre un poet imens și un profesor fără har dar disciplinat. Poate că numele d-lui Muscă e chiar destinul său? Un om care zboară, bâzâie și nu cântă niciodată? Harnic și fără sensibilitate, d-l Muscă a înțeles din Ecce Homo să facă un studiu introductiv mai mare decât cartea pe care a tradus-o ca pe o lucrare insipidă de disertație. Dacă n-ai fi avut acces la onorabila traducere a lui Mircea Ivănescu și-ti pica in mână Nietzschele d-lui Muscă, ai spune că e un scriitor mediocru, încâlcit, incoerent, care se grăbește cu frazele, nu știe unde vrea să meargă – prin contribuția d-lui Muscă, crezi că-l citești pe Nietzsche si te întâlnești cu tot ce nu e Nietzsche. Așa se-ntamplă când pui o enciclopedie searbădă să traducă nostalgia unor “cântece de gondolieri”… 🥺

patreon.com/bogdanliviu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *