Monthly Archives: May 2020

Matei

Leave a reply

Matei era nerăbdător să vină ziua de 15 mai. Atâția oameni de întâlnit – ce entuziasm! Urma să aibă două săptămâni pline numai cu văzut oameni care-i erau dragi. Când a venit 15 mai, Matei a amânat puțin întâlnirile pentru a experimenta prima oară singur ieșitul în aer liber, astfel că prima zi a stat singur în parc. A doua zi, tot navigand pe internet, Matei s-a surprins uitându-se la stiri legate de virus, sperând în secret ca restricțiile să revină pentru a putea să-și justifice ceea ce, o știa deja, avea să fie o ticalosie – urma să nu concretizeze nicio întâlnire. Adevărul e că nu avea energie să vadă pe nimeni. “Măcar sunt sincer” se consola, sperând că se va simți mai puțin nesimțit. Se obișnuise în cele două luni atât de mult cu propria companie, încât, acum, deși îi erau la fel de dragi ceilalți, Matei prefera confortul absolut, libertatea totală conferită de singurătate. Lipsa totală de orice responsabilitate dublată de lenea dulce pe care o simțea experimentand vremea splendidă de afară, îl ademenea fără scăpare. Dacă va vrea să iasă în parc, va ieși, dacă nu, nu va ieși. Întâlnirea lui e cu sine. Nu se va simți prost că n-a mai avut chef să iasă în parc, cum ar fi simțit dacă ar fi întâlnit pe un altul. Avea să-și dea doar lui socoteală și asta îl mulțumea. Era fericit în propria companie. Ce libertate! Nu vor exista ore de întâlnire, nu vor exista planuri, scheme. Totul va curge de la sine… Se va aseza ca o floare pe valurile marii si se va ofili privind cerul… Se simte, totuși, vinovat. Știe că i-ar fi făcut să radă pe mulți, că ar fi adus un strop de bucurie în viețile lor – dar se consolează cu ideea că oricum face asta și la distanță. Ideea de a se deplasa spre ceilalți, de a bifa întâlniri setate, îl obosește îngrozitor. “Nu am energie, vreau să stau așa, în liniște” își spune privind pe fereastră, ascultand cântecul splendid al păsărilor. Închide ochii și-și simte obrajii mângâiați de soare. “Ce frumos…” Nu simte să găsească o replică “profundă”. E într-adevăr frumos. E cu el însuși, el știe exact ce înseamnă acel frumos. Ce-i de făcut? L-a luat valul în diverse conversații, în anumite clipe, și-acum a venit nota de plată! O, dac-ar putea da timpul înapoi! Ar fi fost infinit mai cumpătat. Dar Matei e acel gen de monstru naiv care, din iubire pentru Clipa din prezent, e gata de orice sacrificiu. Daca e entuziasmat, poate sa-si vada restul zilei intr-un iglu cu partenerul de dialog, pentru ca apoi, trezindu-se din vis, cand viata reala vine peste el si noi emotii (sau poate starea lui naturala) il coplesesc, nu mai are energie nici sa salute pe cineva. Totul se făcuse cu entuziasm, pe vremea când erau imposibile acele întâlniri – acum însă, dacă ar fi sincer, nu dorește să vadă pe nimeni. Se simte rău că nu dorește să vadă pe nimeni, nu face o voluptate din asta și nu se mândrește că nu vrea să vadă pe nimeni. N-a uitat nicio clipă că e la fel ca toți ceilalți, nu e special cu nimic, ba poate puțin bolnav, realizează că nu e tocmai sănătos să fii astfel, că toți cei din jur sunt euforici să vadă alți oameni, însă se simte mai apropiat de firea lui, mai apropiat de starea pe care o are, mai sincer față de sine rămânând singur, rasfatandu-se în acel mers greoi, leneș, fără să se gândească la nimic, lăsându-se în razele înțelegătoare, liniștite și tăcute ale soarelui. E o muzică a vremii de-afară atât de armonioasă, că nu vrea să vorbească, orice dialog îi pare c-ar dilua atmosfera de afară. Poate din teama de a nu-și tulbura armonia interioară la care ajuns, odată intrat într-o relație cu propria liniște din viața sa, Matei a ajuns să nu fie cu adevărat interesat de prezența nimănui altcuiva – oameni respectabili și demni de admirat – dar pe care Matei e fericit să-i întâmpine în mediul virtual, cu care să schimbe opinii, să glumească, pentru ca apoi, când va simți cea mai mică lene, să încheie conversația și, fără efortul pe care l-ar fi depus să se întoarcă acasă, să se arunce imediat în pat și să se relaxeze. Sau nici măcar să se relaxeze! Să se agite în voie. Să se întindă fără niciun sens – căci nu ii e somn. E însă liber, se lasă în voia instinctelor ca o panteră blazată… Ideea că trebuie să iei transportul in comun, să aștepți, să stai pe o bancă, să vorbești lucruri pentru care poate nu ai energie – îl obosește nespus. De fiecare dată când are un acces de vinovăție cu privire la acei oameni pe care nu-i vede și se-apucă să le scrie un rând prin care-i invită – e străfulgerat de imaginea orei setate, a orelor pe care le va trăi până la acea întâlnire, a faptului că va trebuie să se îmbrace, să aștepte metroul, să se urce in el, să tolereze transpirația celor din jur, discuțiile celorlalți, să stea pe o bancă, să radă uneori fals – din bunătate – la întâmplările celorlalți care nu-l mai surprind cu nimic. Apoi șterge acele rânduri și revine in pat, întinzându-se cu acea bucurie pe care o simți când nu trebuie să mai faci ceva ce trebuia să faci mai mult de dragul celorlalți. Totodată, acest regim al unui monstru naiv, acest stil de viață izolat – atât de potrivit pentru structura lui interioară, are și ceva profund neomenesc care-l tulbură și-i întunecă sufletul.
Dacă ți-a plăcut acest text, susține-mă cu 4 lei:https://www.patreon.com/bogdanliviu

suicid vis si pepene verde

2 Replies

Am vazut in magazin un pepene verde care avea culorile in asa fel incat stiai ca nu e copt. Vedeam cum il ignora oamenii asa ca mi s-a facut mila de el si l-am cumparat. Mi-l imaginam orgolios, plecand cu mine din magazin, recastigandu-si demnitatea. “Oricum nu imi placea de nimeni” mi-ar fi spus prinzand putin culoare in obraji, asa cum fac marii orgoliosi cand sunt refuzati si nu sunt capabili sa-si asume o infrangere.

Ajung acasa si cand sa il tai, privesc cutitul. Apoi privesc pe fereastra cu cutitul in mana. Ma uitam la cer cu cutitul intr-o mana si cu pepenele in cealalta. Imi apropii lama de obraz. Pentru o secunda – sentiment de completa irealitate. Eram pe pragul unui vis. “Oare chiar exist?” Nu mai aveam incredere ca n-o sa-mi tai gatul. E o linie atat de fragila, un gest infim pune capat la tot. Doar apesi putin… Cum ar fi sa realizezi ca, odata murind, treci un oarecare test, te trezesti in altceva, in alta iluzie care pare reala? Asa cum te trezesti dupa un vis puternic, asa sa fie si aici, dupa cel mai puternic vis. Dar ce ma intereseaza e neincrederea in mine insumi. Sunt din ce in ce mai suspicios cand am ceva in mana. Cu cat raman cu un cutit in mana pentru perioade mai indelungate de timp, cu-atat obsesia sinuciderii prinde contur. “Cum ar fi” devine “ia sa vad”. Nu e disperare, nu e depresie, e curiozitate. Cautarea adevarului ultim care sta sub aceasta haina a mortii pe care o vedem venind dar n-avem curajul sa facem pasi spre ea, s-o imbracam si sa vedem cine suntem cu adevarat.

Imi e totusi teama de mine insumi – iar asta ma sperie. Iata un om de doua ori ingrozit… O voi sfarsi rau, nu mai pot continua asta. E absolut inutil. Zilnic sa nu faci altceva decat sa eviti sa te sinucizi, sa eviti adevarul pe care il cauti. De ce am pus italice la aceste cuvinte pe care mi-e lene sa le bag intr-un program ca sa fie scrise cu diacritice? Ce mult tin la aceste nimicuri, vreau sa fie accentuat un anume cuvant, sa sublinieze tonul – ca sa ce? La ce bun? Ce farsa! Nu crezi in nimic, te plimbi cu cutitul pe obraz dar pui italice.

Odata de-am fost… Rilke

Leave a reply

Odată de-am fost, numai o singură dată:

pământean dac-am fost, mi-e cu neputință să mă dezic.

(Rilke, A noua elegie duineza)

Iata poezia!

Vedeam ieri o pasare micuta chinuindu-se sa zboare, batea din aripioare parca inecandu-se cu aerul, nestiind sa zboare – si ma gandeam cat ii seman… in fond, sovaia, nu era convinsa ca voia sa-si continue drumul (care drum? stia prea bine ca nu are unul, ca imita celelalte pasari fara convingere, dadea din aripi ca sa nu fie luata-n vizor de ceilalti). Si ma gandeam cum ar fi sa cada pur si simplu deodata. Fara sa aiba vreo boala, sa ii vina ideea de a se opri pur si simplu. O pasare care parca spune: “nu mai pot”, si gravitatia o ajuta sa moara…

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

3 Replies

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Cioran – Pe culmile disperarii (Carte audio FULL)

Leave a reply

Voi lucra la toată cartea. Sper să îți placă şi să îți facă izolarea mai uşoară. Dacă ştii pe cineva căruia îi place Cioran îi poți spune şi lui de clip, m-ar ajuta mult. Te îmbrățişez! Pentru a mă ajuta să pot continua să fac aceste clipuri mă poți susține cu 4 lei: Patreon.com/BogdanLiviu

Cartea o voi citi pe capitole si voi face un Playlist pe YouTube unde va putea fi accesata in integralitate. Link: https://www.youtube.com/watch?v=eWQsBCF6SzI


A FI LIRIC

De ce nu putem rămîne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercînd să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel? N-ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gîndul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice? În acest caz am trăi cu o intensitate infinit bogată întreagă acea creştere interioară pe care experienţele spirituale o dilată pînă la plenitudine. Trăiri multiple şi diferenţiate se contopesc şi se dezvoltă într-o efervescenţă din cele mai fecunde. O senzaţie de actualitate, de prezenţă complexă a conţinuturilor sufleteşti se naşte ca un rezultat al acestei creşteri, asemănătoare unei înălţări de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii. Este atît de rar acest sentiment şi atît de ciudat, încît ar trebui să-l trăim cu strigăte. Simt cum ar trebui să mor din cauza vieţii şi mă întreb dacă are vreun sens căutarea unei explicaţii. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpită în tine într-un moment de nemărginită încordare, cînd o prezenţă totală actualizează experienţe închise şi cînd un ritm îşi pierde echilibrul şi uniformitatea, atunci din culmile vieţii eşti prins în moarte fără a avea acea groază în faţa ei care însoţeşte obsesia chinuitoare a morţii. Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amanţii cînd, în culmea fericirii, le apare trecător, dar intens, imaginea morţii, sau cu momentele de nesiguranţă cînd într-o iubire născîndă apare presentimentul unui sfîrşit sau al unei părăsiri. Sînt prea puţini aceia care pot suporta astfel de experienţe pînă la sfîrşit. Există totdeauna o primejdie serioasă în menţinerea unor conţinuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendinţă de explozie, deoarece poţi atinge un moment cînd nu mai poţi stăpîni o energie debordantă. Şi atunci prăbuşirea rezultă dintr-un preaplin. Sînt trăiri şi obsesii cu care nu se poate vieţui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi? Experienţa teribilă şi obsesia îngrozitoare a morţii, atunci cînd sînt păstrate în conştiinţă, devin ruinătoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelaşi timp a murit ceva din propria fiinţă, deoarece conţinuturile obiectivate îşi pierd actualitatea din conştiinţă. Din acest motiv, lirismul reprezintă o pornire de risipire a subiectivităţii; căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpînită, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într-un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într-o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului. Experienţele subiective cele mai adînci sînt şi cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge pînă la fondul originar al vieţii. Adevărata interiorizare duce la o universalitate inaccesibilă acelora care rămîn într-o zonă periferică. Interpretarea vulgară a universalităţii vede în aceasta mai mult o formă de complexitate în întindere decît o cuprindere calitativă, bogată. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic şi inferior, produs al unei inconsistenţe spirituale, în loc să observe că resursele lirice ale subiectivităţii indică o prospeţime şi o adîncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile. Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vieţii lor; unii numai în agonie, cînd se actualizează întregul lor trecut şi-i năpădeşte ca un torent. Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale. Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional. Nu se petrece un caz analog cu experienţa suferinţei? N-ai bănuit niciodată ce ascunzi în tine şi ce ascunde lumea, trăiai periferic şi mulţumit, cînd cea mai serioasă experienţă după experienţa morţii (ca presentiment al muririi), experienţa suferinţei, pune stăpînire pe tine şi te transportă într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea ta te frămîntă ca într-un vîrtej. A fi liric din suferinţă însemnează a realiza acea ardere şi purificare interioară în care rănile încetează de a mai fi numai manifestări exterioare, fără complicaţii adînci, ci participă la sîmburele fiinţei noastre. Lirismul suferinţei este un cîntec al sîngelui, al cărnii şi al nervilor. Suferinţa adevărată izvorăşte din boală. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuţi lirice. Numai aceia care vegetează într-o insensibilitate scandaloasă rămîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizează o adîncire personală. Nu devii liric decît în urma unei afectări organice şi totale. Lirismul accidental îşi are sursa în determinante exterioare care, dispărînd, implicit dispare şi corespondentul interior. Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică, în care toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei beţii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explică productivitatea poetică din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne mulţumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirică este o stare dincolo de forme şi sisteme. O fluiditate, o curgere interioară contopeşte într-un singur elan, ca într-o convergenţă ideală, toate elementele vieţii lăuntrice şi creează un ritm intens şi plin. Faţă de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sînge, sinceritate şi flăcări.

Suferinta la Dostoievski

Leave a reply

Imaginația durerii fusese una din cele mai puternice în formula genialității lui Dostoievski. Puțini alți scriitori ai lumii îşi reprezentaseră cu o forță egală durerea omului condamnat de vechile orânduiri la mizerie, la ruşine şi la singurătate. Chinurile foamei, dar mai cu seamă spasmul conştiinței umilite şi ofensate, tresăririle orgoliului uman în fața agresiunii brutale a prostiei îmbuibate şi a egoismului, nu aflaseră multe alte minți mai lucide şi alte glasuri, în lungul trecut al literaturii, pentru a le descrie şi a le denunța. Când citim romanele lui Dostoievski, un singur alt nume vine să i se alăture, ca reprezentantul noii serii la sfârşitul căreia stă marele scriitor rus. Acest nume este al lui Dante, a cărui imaginație a durerii în Infernul este singura cu care putem compara pe aceea a lui Dostoievski. (…) Gradul atât de înaintat al sensibilității morale a lui Dostoievski, larga perspectivă a chipului în care a înțeles problema durerii în lume, fac din acest scriitor una din cele mai mari personalități morale ale epocii moderne.

Tudor Vianu,
Dostoievski, Opere complete, vol. I, Editura Univers, 1966

Patapievici despre Dumnezeu si Blaise Pascal / Conferinta

Leave a reply

Cea mai frumoasa conferinta pe care am auzit-o de cand m-am nascut. Patapievici despre dovezile existentei lui Dumnezeu, despre Blaise Pascal si despre sora sa (exemplu divin de moralitate), Jacqueline Pascal.
Conferinta o gasiti pe canalul meu de YouTube: https://www.youtube.com/c/BogdaNovalis


Link catre conferinta:  https://www.youtube.com/watch?v=FGpQ9OWN_Ys

Pauza de Facebook. Dupa 10 ani.

Leave a reply

Cred ca 10 ani sunt. Cat a putut sa ma prinda aceasta nenorocire de Facebook. Ideea ca poti “publica” pe loc un gand – cum puteam sa-i rezist? Sunt omul confesiunii. Ma plictisesc daca “lucrez” la un text, nu-mi mai pare autentic, am nevoie de reactia omului, sa stiu ca il priveste, ca ceea ce scriu are viata, sau ca eu insumi scriu “la cald”. Cum pot oare unii sa scrie cu program? Pe de alta parte, tocmai asta inseamna sa fii scriitor. Sa te asezi la masa ca la serviciu. Eu scriam sub impuls. Uneori alergam spre casa ca sa fie cat mai proaspete imaginile patite cu te miri ce cersetor… voiam, eram si sunt obsedat, de a fi cumva portavocea vietii, a clipei, sa fiu purtatorul de cuvant al existentei… Cat neant e in literatura! Cate portrete false, cat zorzon si emfaza… Daca a scrie are un sens, pentru mine, tocmai asta e. A reda intocmai o senzatie, a te intalni cu cititorul in chiar sentimentul lui! Sa aiba acel sentiment de: “ah, fix asa simteam si eu, dar nu stiam cum sa explic…”. Unii spun: “nici eu n-o puteam spune mai bine!” – fara pic de aroganta, dimpotriva, e uluit ca, desi traia acea emotie, i-ai descris mai bine propria traire decat ar fi putut-o face el.

As fi vrut sa primesc cateva cifre, cate stari le-am oferit oamenilor oare? Mii de zambete, rasete, prin micile mele clovnerii si izmeneli in cuvinte. Insa cadrul pe Facebook e obositor, galagios, simteam nevoia de a avea mica mea gradina in care sa-mi astern gandurile. Nu stiu cat rau mi-a facut Facebook in toti acesti ani – pentru ca e imposibil sa nu-si fi pus amprenta pe mine acele aprecieri constante de-a lungul anilor. Am primit la “esti genial” pana m-am saturat. Am fost un rasfatat al complimentelor – norocul meu e ca nu sunt chiar atat de mediocru incat sa nu stiu ca sunt o nulitate absoluta raprotandu-ma la oamenii pe care eu ii iubesc si cu care ma compar in ceea ce priveste scrisul.

Initial scriam ca sa cuceresc fete. Imi placea ca eram admirat, ca imaginatia mea avea ecou in ceilalti. Tocmai de aceea il cert pe un amic (A. N.), cand il vad ca foloseste un jargon imbacsit (cu care eram prea familair si eu cand eram de varsta lui). Ideea ca vocabularul e profunzime, ca trebuie sa scrii inzorzonat pentru a fi stralucitor, e poate cea mai sinistra idee care m-a posedat cand eram mic. De aceea urasc tot ce e pompos si afectat astazi. Ma urasc pe mine de atunci. Eram un tip insalubru. Azi mi-e greata de orice forma de epatare – si scriitorii sunt campioni la fastaceala. Totodata sunt inca obsedat de ritm, de armonia cuvintelor – nu stiu gramatica, insa sunt intr-o relatie de iubire cu cuvintele. Stiu ca se scrie asa si nu altfel un cuvant, ca asa simt. Daca maine ma vor abandona si nu le mai simt, nu voi mai scrie corect. Sunt, in fond, un analfabet cu inspiratie…

In tot acest deceniu de Facebook, niciodata n-am stat la un text mai mult de 30 de minute sa zic. Tocmai pentru ca voiam sa fie cat mai viu textul. Dar asta mi-a si antrenat superficialitatea. Stiam prea bine ca daca as mai sta inca 30 de minute la el as putea sa-l aduc la macar 50% din potential. Dar voiam asa, il preferam impiedicat dar mai viu.

Un alt rol important in toata activitatea pe Facebook au fost aprecierile. Initial cand nu primeam aprecieri imediat, stergeam postarile. Le lasam in functie de cat de bine erau apreciate – nimic mai scandalos. Apoi, mi se pusese pata, nu stiu de ce. “Sa scriu ce imi vine-n cap”. Orice. Si aveam uneori 15 postari in 30 de minute. La doua-trei minute stergeam si scriam alta, imi dadeam provocari. Imi placea ideea c-am adus ceva in univers, spontan, c-a fost citit de 1-2 oameni, apoi dupa 3 minute il spulberam, n-avea sa mai existe niciodata.

Regret c-am stat mult prea mult pe aceasta retea de socializare. Mi-e groaza sa ma gandesc cate ore am pierdut. Probabil un intreg an din cei zece a fost ingropat acolo. Un an din viata trait secunda de secunda pe Facebook. Vorbind in privat, privind clipuri si alte nimicuri, in fond. Pe de alta parte, pe toti oamenii care au insemnat ceva pentru mine, i-am intalnit prin Facebook. E o ustensila perfecta pentru a intalni oameni cu gusturi similare. Si nu de aia scriam oare? Nu de asta exagerez de multe ori? O chemi pe partenera de viata (care cred ca nu exista), mergi in zone pe care doar Ea le poate capta. In primul si in primul rand, postam (e bine zis postam, caci acela nu e scris, chiar daca am avut randuri chiar mai bune decat ale scriitorilor pe care eu ii divinizez), postam pentru ca eram – si sunt – extrem, extrem de singur. Fiecare text avea ca eticheta: vrei sa fim prieteni sau vrei sa fii sotia mea.

Voi reveni poate la aceasta experienta, momentan sunt foarte obosit. Insa ce predomina, imedat dupa ce am ales sa parasesc FAcebook, e un imens sentiment de eliberare si constiinta faptului ca voi intra, in sfarsit, in posesia unor ore pe care le pot folosi stand in compania unor mari scriitori. Memele pentru mine nu mai au niciun efect, ma oboseste ideea de mema. Exista poze care inca ma fac sa rad, insa faptul ca se abuzeaza intr-un asemenea hal cu ele ma oboseste. Vreau sa ma distantez de toata acea zona. Tu si cei doi trei oameni care ma vor citi pe-aici sper sa ma intelegeti, chiar daca poate va e greu sa intrati pe site si va eram la-ndemana s-apara textul in feed. Nu mai puteam continua asa, pierdeam mult prea mult timp.

Am luat o decizie buna, sunt mai aproape de cel care vreau sa fiu prin ea. Si asta-i tot ce conteaza. Iti multumesc si tie ca esti aici alaturi de mine si chiar daca nu-timai apar in news feed dai totusi click pe sie sa vezi ce-am mai mazgalit. Sper sa-ti fie de folos ce voi scrie. Pe YouTube si pe site o sa mai stau. Iar instagram contact minim, doar postez o poza. Voi pandi oricum de pe aplicatia (pe care ti- orecomand) Quality Time pe android, iti arata cat timop petreci cu fiecare aplicatie. La mine Facebook era pe primul loc in aproape orice zi. Acum am sentiment de eliberare, constiinta faptului ca am facut deja primul pas spre a fi in total control asupra timpului meu.

Patapievici si Cioran / Jurnal 10 mai 2020

Leave a reply

Citesc in “Cartile care ne-au facut oameni”, lecturile care l-au format pe Patapievici. Dupa Cesare Pavese si Malraux, urmeaza Nietzsche (caruia i s-a oferit total pana la 30 de ani) – aici am motive sa cred ca Cioran i s-a oferit toata viata. Dar, straniu, apoi Patapievici il adauga pe Saint Simon (de care Cioran e obsedat in caiete si pe care il admira nespus). Ultimii sunt Marc Aureliu (pe care Cioran il numeste: “imparatul meu” si de care vorbeste elogios in Caiete, iar celalalt, nici mai mult, nici mai putin, decat Blaise Pascal – pe care Cioran il adora). Similitudini colosale in oamenii care i-au influentat pe cei doi. Ma bucur ca la ora actuala Patapievici mi se pare cel mai mare intelectual pe care il are Romania. Nu e, fireste, la nivelul lui Cioran, dar ma bucur nespus c-am gasit aceste similitudini intre cei doi.

Pasaj din “Cartile care ne-au facut oameni”

https://www.youtube.com/watch?v=ngRvXzTRs1A

Kafka despre scris

Leave a reply

Deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ… drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul! (Kafka)