Cioran – Pe culmile disperarii (Carte audio FULL)

Voi lucra la toată cartea. Sper să îți placă şi să îți facă izolarea mai uşoară. Dacă ştii pe cineva căruia îi place Cioran îi poți spune şi lui de clip, m-ar ajuta mult. Te îmbrățişez! Pentru a mă ajuta să pot continua să fac aceste clipuri mă poți susține cu 4 lei: Patreon.com/BogdanLiviu

Cartea o voi citi pe capitole si voi face un Playlist pe YouTube unde va putea fi accesata in integralitate. Link: https://www.youtube.com/watch?v=eWQsBCF6SzI


A FI LIRIC

De ce nu putem rămîne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercînd să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel? N-ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gîndul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice? În acest caz am trăi cu o intensitate infinit bogată întreagă acea creştere interioară pe care experienţele spirituale o dilată pînă la plenitudine. Trăiri multiple şi diferenţiate se contopesc şi se dezvoltă într-o efervescenţă din cele mai fecunde. O senzaţie de actualitate, de prezenţă complexă a conţinuturilor sufleteşti se naşte ca un rezultat al acestei creşteri, asemănătoare unei înălţări de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii. Este atît de rar acest sentiment şi atît de ciudat, încît ar trebui să-l trăim cu strigăte. Simt cum ar trebui să mor din cauza vieţii şi mă întreb dacă are vreun sens căutarea unei explicaţii. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpită în tine într-un moment de nemărginită încordare, cînd o prezenţă totală actualizează experienţe închise şi cînd un ritm îşi pierde echilibrul şi uniformitatea, atunci din culmile vieţii eşti prins în moarte fără a avea acea groază în faţa ei care însoţeşte obsesia chinuitoare a morţii. Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amanţii cînd, în culmea fericirii, le apare trecător, dar intens, imaginea morţii, sau cu momentele de nesiguranţă cînd într-o iubire născîndă apare presentimentul unui sfîrşit sau al unei părăsiri. Sînt prea puţini aceia care pot suporta astfel de experienţe pînă la sfîrşit. Există totdeauna o primejdie serioasă în menţinerea unor conţinuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendinţă de explozie, deoarece poţi atinge un moment cînd nu mai poţi stăpîni o energie debordantă. Şi atunci prăbuşirea rezultă dintr-un preaplin. Sînt trăiri şi obsesii cu care nu se poate vieţui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi? Experienţa teribilă şi obsesia îngrozitoare a morţii, atunci cînd sînt păstrate în conştiinţă, devin ruinătoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelaşi timp a murit ceva din propria fiinţă, deoarece conţinuturile obiectivate îşi pierd actualitatea din conştiinţă. Din acest motiv, lirismul reprezintă o pornire de risipire a subiectivităţii; căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpînită, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într-un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într-o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului. Experienţele subiective cele mai adînci sînt şi cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge pînă la fondul originar al vieţii. Adevărata interiorizare duce la o universalitate inaccesibilă acelora care rămîn într-o zonă periferică. Interpretarea vulgară a universalităţii vede în aceasta mai mult o formă de complexitate în întindere decît o cuprindere calitativă, bogată. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic şi inferior, produs al unei inconsistenţe spirituale, în loc să observe că resursele lirice ale subiectivităţii indică o prospeţime şi o adîncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile. Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vieţii lor; unii numai în agonie, cînd se actualizează întregul lor trecut şi-i năpădeşte ca un torent. Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale. Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional. Nu se petrece un caz analog cu experienţa suferinţei? N-ai bănuit niciodată ce ascunzi în tine şi ce ascunde lumea, trăiai periferic şi mulţumit, cînd cea mai serioasă experienţă după experienţa morţii (ca presentiment al muririi), experienţa suferinţei, pune stăpînire pe tine şi te transportă într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea ta te frămîntă ca într-un vîrtej. A fi liric din suferinţă însemnează a realiza acea ardere şi purificare interioară în care rănile încetează de a mai fi numai manifestări exterioare, fără complicaţii adînci, ci participă la sîmburele fiinţei noastre. Lirismul suferinţei este un cîntec al sîngelui, al cărnii şi al nervilor. Suferinţa adevărată izvorăşte din boală. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuţi lirice. Numai aceia care vegetează într-o insensibilitate scandaloasă rămîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizează o adîncire personală. Nu devii liric decît în urma unei afectări organice şi totale. Lirismul accidental îşi are sursa în determinante exterioare care, dispărînd, implicit dispare şi corespondentul interior. Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică, în care toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei beţii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explică productivitatea poetică din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne mulţumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirică este o stare dincolo de forme şi sisteme. O fluiditate, o curgere interioară contopeşte într-un singur elan, ca într-o convergenţă ideală, toate elementele vieţii lăuntrice şi creează un ritm intens şi plin. Faţă de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sînge, sinceritate şi flăcări.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *