Matei

Matei era nerăbdător să vină ziua de 15 mai. Atâția oameni de întâlnit – ce entuziasm! Urma să aibă două săptămâni pline numai cu văzut oameni care-i erau dragi. Când a venit 15 mai, Matei a amânat puțin întâlnirile pentru a experimenta prima oară singur ieșitul în aer liber, astfel că prima zi a stat singur în parc. A doua zi, tot navigand pe internet, Matei s-a surprins uitându-se la stiri legate de virus, sperând în secret ca restricțiile să revină pentru a putea să-și justifice ceea ce, o știa deja, avea să fie o ticalosie – urma să nu concretizeze nicio întâlnire. Adevărul e că nu avea energie să vadă pe nimeni. “Măcar sunt sincer” se consola, sperând că se va simți mai puțin nesimțit. Se obișnuise în cele două luni atât de mult cu propria companie, încât, acum, deși îi erau la fel de dragi ceilalți, Matei prefera confortul absolut, libertatea totală conferită de singurătate. Lipsa totală de orice responsabilitate dublată de lenea dulce pe care o simțea experimentand vremea splendidă de afară, îl ademenea fără scăpare. Dacă va vrea să iasă în parc, va ieși, dacă nu, nu va ieși. Întâlnirea lui e cu sine. Nu se va simți prost că n-a mai avut chef să iasă în parc, cum ar fi simțit dacă ar fi întâlnit pe un altul. Avea să-și dea doar lui socoteală și asta îl mulțumea. Era fericit în propria companie. Ce libertate! Nu vor exista ore de întâlnire, nu vor exista planuri, scheme. Totul va curge de la sine… Se va aseza ca o floare pe valurile marii si se va ofili privind cerul… Se simte, totuși, vinovat. Știe că i-ar fi făcut să radă pe mulți, că ar fi adus un strop de bucurie în viețile lor – dar se consolează cu ideea că oricum face asta și la distanță. Ideea de a se deplasa spre ceilalți, de a bifa întâlniri setate, îl obosește îngrozitor. “Nu am energie, vreau să stau așa, în liniște” își spune privind pe fereastră, ascultand cântecul splendid al păsărilor. Închide ochii și-și simte obrajii mângâiați de soare. “Ce frumos…” Nu simte să găsească o replică “profundă”. E într-adevăr frumos. E cu el însuși, el știe exact ce înseamnă acel frumos. Ce-i de făcut? L-a luat valul în diverse conversații, în anumite clipe, și-acum a venit nota de plată! O, dac-ar putea da timpul înapoi! Ar fi fost infinit mai cumpătat. Dar Matei e acel gen de monstru naiv care, din iubire pentru Clipa din prezent, e gata de orice sacrificiu. Daca e entuziasmat, poate sa-si vada restul zilei intr-un iglu cu partenerul de dialog, pentru ca apoi, trezindu-se din vis, cand viata reala vine peste el si noi emotii (sau poate starea lui naturala) il coplesesc, nu mai are energie nici sa salute pe cineva. Totul se făcuse cu entuziasm, pe vremea când erau imposibile acele întâlniri – acum însă, dacă ar fi sincer, nu dorește să vadă pe nimeni. Se simte rău că nu dorește să vadă pe nimeni, nu face o voluptate din asta și nu se mândrește că nu vrea să vadă pe nimeni. N-a uitat nicio clipă că e la fel ca toți ceilalți, nu e special cu nimic, ba poate puțin bolnav, realizează că nu e tocmai sănătos să fii astfel, că toți cei din jur sunt euforici să vadă alți oameni, însă se simte mai apropiat de firea lui, mai apropiat de starea pe care o are, mai sincer față de sine rămânând singur, rasfatandu-se în acel mers greoi, leneș, fără să se gândească la nimic, lăsându-se în razele înțelegătoare, liniștite și tăcute ale soarelui. E o muzică a vremii de-afară atât de armonioasă, că nu vrea să vorbească, orice dialog îi pare c-ar dilua atmosfera de afară. Poate din teama de a nu-și tulbura armonia interioară la care ajuns, odată intrat într-o relație cu propria liniște din viața sa, Matei a ajuns să nu fie cu adevărat interesat de prezența nimănui altcuiva – oameni respectabili și demni de admirat – dar pe care Matei e fericit să-i întâmpine în mediul virtual, cu care să schimbe opinii, să glumească, pentru ca apoi, când va simți cea mai mică lene, să încheie conversația și, fără efortul pe care l-ar fi depus să se întoarcă acasă, să se arunce imediat în pat și să se relaxeze. Sau nici măcar să se relaxeze! Să se agite în voie. Să se întindă fără niciun sens – căci nu ii e somn. E însă liber, se lasă în voia instinctelor ca o panteră blazată… Ideea că trebuie să iei transportul in comun, să aștepți, să stai pe o bancă, să vorbești lucruri pentru care poate nu ai energie – îl obosește nespus. De fiecare dată când are un acces de vinovăție cu privire la acei oameni pe care nu-i vede și se-apucă să le scrie un rând prin care-i invită – e străfulgerat de imaginea orei setate, a orelor pe care le va trăi până la acea întâlnire, a faptului că va trebuie să se îmbrace, să aștepte metroul, să se urce in el, să tolereze transpirația celor din jur, discuțiile celorlalți, să stea pe o bancă, să radă uneori fals – din bunătate – la întâmplările celorlalți care nu-l mai surprind cu nimic. Apoi șterge acele rânduri și revine in pat, întinzându-se cu acea bucurie pe care o simți când nu trebuie să mai faci ceva ce trebuia să faci mai mult de dragul celorlalți. Totodată, acest regim al unui monstru naiv, acest stil de viață izolat – atât de potrivit pentru structura lui interioară, are și ceva profund neomenesc care-l tulbură și-i întunecă sufletul.
Dacă ți-a plăcut acest text, susține-mă cu 4 lei:https://www.patreon.com/bogdanliviu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *