Monthly Archives: October 2020

Cum pleci cu erasmus – ghid

Pentru cei care “plecați cu erasmus” dar nu știți cine a fost Erasmus din Rotterdam: odinioară cea mai mare și cea mai strălucitoare glorie a secolului în care a trăit, el nu mai este pentru omul de azi decât un nume. Nenumăratele sale opere, scrise într-o limbă de depășea granițele dintre națiuni, o limbă și ea dată uitării, latina umaniștilor, dorm neatinse în biblioteci; abia dacă una singură dintre aceste opere, cândva celebre în lumea întreagă, mai găsește răsunet în vremea noastră. Chiar și personalitatea sa greu de definit, apariție luminoasă printre penumbre și contradicții, a fost mult eclipsată de figurile mai viguroase și mai impetuoase ale celorlalți reformatori ai lumii, iar viața sa personală oferă puține lucruri captivante demne de semnalat: un om care iubește liniștea și se dedică muncii fără preget își făurește rareori o biografie senzațională. Dar chiar și fapta sa propriu-zisă este astăzi acoperită, ascunsă conștiinței contemporane, așa cum se întâmplă totdeauna cu piatra de temelie de sub o clădire gata înălțată. Erasmus, acest mare uitat, ne este apropiat și astăzi prin faptul că, dintre toți scriitorii și creatorii Occidentului, el a fost cel dintâi care a avut o conștiință europeană, primul pacifist militant, cel mai elocvent apărător al idealului umanist, de înțelegere spirituală pe plan mondial. Destinul său tragic de a fi fost un învins în lupta pentru o alcătuire mai dreaptă, mai armonioasă, a lumii noastre spirituale îl apropie și mai mult sentimentului nostru fratern. (Stefan Zweig, Triumful și destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam)Îmi placeComenteazăDistribuie

Radu Solcan – Jurnal | Boecleri, Bibliographia critica

La anticariatul I. C. Brătianu, găsesc un Boecler de la 1715 – Bibliographia critica. Prețul nu-i deloc mare – cam o sută de dolari, după reducere. La Boecler se vede foarte limpede cum, în secolul al XVII-lea încă, filosofia este o încununare a eforturilor cunoașterii umane. Filosofia nu este fundația pe care se clădește edificiul cunoașterii umane, ci punctul culminant al acestui edificiu. (…) Sunt încă în admirația scrierii lui Boecler. Sinteză umanistă moderată a cunoștințelor vremii? Cuprindere enciclopedică? Ce contează formulele! Omul alcătuiește un minunat catalog sistematic al tradiției intelectuale clasice, așa cum începe ea în Grecia și Imperiul Roman și ia o nouă formă în scrierile umaniste din veacurile XIV – XVII.

(Radu Solcan, Jurnal)

Batrani si intelectuali. 12 octombrie 2020

Nimic mai incurabil decât o inimă măruntă. Oricât ar citi, orice ar face – degeaba. În ce e esențial, unii intelectuali vor fi mereu sub bătrânica analfabetă de la sat care te vede flămând şi nu te lasă să pleci până nu-ți găteşte ultimele două ouă pe care le mai avea. Erai un străin şi te-a tratat ca pe copilul ei. O seninătate şi candoare pe care bibliotecile n-o pot oferi. Şi când te gândeşti că aceşti aroganți sterili se consideră superiori acestor Oameni!

Mihail Radu Solcan – Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007 – 2013

Mihail Radu Solcan este, pentru mine, portretul de Profesor ideal, un model de viață și una din acele întâlniri pe care le voi purta în suflet cât voi trăi. Simbolizează toate valorile pe care le iubesc, imi arată, vorba lui Noica, “ce este si ce poate fi” un Om. Sper că o să vă inspire și pe voi, eu unul nu pot dormi de dragul lui acum. Sunt fericit c-acest om a trăit cândva, c-a fost la o facultate în care am intrat și eu, că era român, că era în București, că mergea și el, ca și mine, cu metroul și, așa cum spune, referindu-se la faptul că n-are mașină: “mă simt bine în metrou”.

Primul episod din, ceea ce cred ca va fi, un “serial” de macar 10 episoade.

Ajută-mă cu 4 lei să pot continua aceste clipuri: https://www.patreon.com/bogdanliviu

Devino MEMBRU YOUTUBE: https://www.youtube.com/channel/UChv6xzGXVVOv1lH5rt4qbUw/join

Soare si indragostire

Nu înțeleg cum e posibil să nu te îndrăgosteşti în anumite situații. Fizic e net peste tine, buze, okay amândoi concurați dar câştigă detaşat pe final, privire infinit mai profundă chiar dacă pentru cei superficiali tu câştigi, intelectual, ani lumină, cultură, ea total, tu aproape nul. În umor o depăşeşti cu puțin şi ai puțin mai multă imaginație. Ți-a căzut în viață ca un înger, nu-ți explici de ce te place, nu ştii cum să gestionezi acest miracol. E exact omul pe care ai vrea să-l întâlneşti – şi când apare, te fâstâceşti, o placi mult dar ceva nu e acolo. Parcă prea uşor a fost totul – prea lejer a apărut. E ca şi când ai fi deodată fericit, fără să ți se dea obstacole prin care să treci ca să ajungi fericit. Eşti atât de obişnuit cu dezastrul, cu cerul întunecat, cu iremediabilul şi melancolia, că atunci când apare Soarele nu ştii să te bucuri de el. Abia după ce apune îți dai seama în ce paradis te-ai aflat. Probabil de-asta şi iubesc apusul – îl simt mereu, privindu-i splendoarea, ca pe un regret, că nici în acea zi n-am ştiut să iubesc Soarele. În apus, când în sfârşit îl poți privi, când eşti pregătit să-l iubeşti – realizezi că l-ai pierdut. Te uiți cum se stinge fermecător, odată cu viața ta.

Unghieră și nihilism

Matei îi scrie prietenului său… să-l numim Prietenul Său. Matei, deci, îi scrie prietenului său Prietenul Său despre problemele pe care le are, mii de pagini despre cum nu mai poate suporta încă o zi de viață, e în pragul suicidului și nu știe ce să facă, a luat pastile, a fost la terapeut, s-a îndrăgostit, degeaba, nimic nu ține, nu se poate iluziona cu nimic. Prietenul Său, el însuși un cadavru, trecut prin etapele lui Matei, este exasperat că nu-și găsește unghiera – era singurul lucru în care mai credea, în a-și tăia unghiile după ce face dus. Rutina asta mică îi dădea sens în viață. Se trezea dimineața cu gândul că va face dus și, îmbrățișat de acea căldură, își va tăia unghiile ascultând muzică clasică. Adora cum unghiile se sensibilizau, se ofereau total in unghiera, se taiau singure incruntandu-se de drag, gemand intr-o pocnitura care avea sa le fie fatala. In timp ce le strangea pentru a le privi pe toate la un loc, intr-un adio bland, se îngrozea la gândul că poate acestea au fost ultimele lui unghii, apoi se va îmbolnăvi și nu-i vor mai crește unghiile. Prefera sa piarda un rinichi, sa aiba febra pe viata, orice, numai sa-si poata taia unghiile. Se consola rapid cu gândul că până și-n mormânt îți cresc unghiile – deci viața lui putea continua, cu acea anxietate cu care se obisnuise ca poate va paraliza candva si-si va privi unghiile crescand fara sa si le poata taia. Îi e rușine să-i spună lui Matei că și el se confruntă cu probleme existențiale, că nu-și găsește unghiera, așa că-i scrie, cu o mână, mesaj de încurajare, plangand de nervi in timp ce-si roade unghiile.

Salata de Rosii

Mi-e dor de salata de roșii din copilărie, când eram în Craiova și o făcea bunica. Și de brânza aceea de la țară pe care o lua de la o vecină, o bătranică plină de farmec – o mai trăi azi, o mai vinde? Am luat roșii ecologice, roșii toxice, roșii verzi, roșii nerușinate – nimic nu e la fel. De 10 ani încerc, cu obsesie, resemnare si pasiune, să fac și eu o salată de roșii. La mine iese o mizerie. Mai bine mănânc feliuțe de roșii și brânză pe lângă, pe cine păcălesc? De ce mai amestec, la ce bun? Nu mă vede nimeni, pentru ce acel teatru ieftin? Eu însumi știu că sunt o farsă, că tot ce fac acolo e o fraudă – aia nu e salată de roșii. De ce mai cumpăr ceapă? Ar trebui să o arunc și să cad la pământ, să-mi cer iertare omenirii, sunt un impostor – știu prea bine că n-am harul de a face salată de roșii. Din disperare, am incercat sa trisez, s-o comand, s-o iau făcută – ce scandal! Cu greu m-am abtinut sa nu tip, sa nu ma iau la bataie. O săptămâna am stat în depresie. Venea o tipă și-mi punea pe masă o coajă de roșie și în meniu scria cu majusculă salată de roșii… Nici pic de gust. Of, copilărie care-ai murit… Țin minte cum întindeam ca un obsedat în acea Zeamă – care n-are egal pe lume. Pentru mine acel gust e tot ce-am vrut sa le ofer oamenilor prin scrisul meu, sa citesti si sa razi, sa zambesti, sa fie acea voiosie, pofta nebuna, viata! Nu cunosc gust mai plăcut (poate doar un sarut de indragostit) decât ce rămânea din Salata de Roșii – îmi asum majusculele, nu arunc cu complimente aiurea, rămân onorabil, decent, obiectiv, cumpătat. Aș spune mult mai multe, dar nu vreau să o jenez, să fac Salata de Roșii să se simtă prost. Brânza mi-a ramas o enigma, ca parfumul unei foste iubite din tinerete, retin doar c-avea cerculețe in ea, țin minte asta cum iti aduci aminte de zilele de soare cand isi aranja parul involuntar – doar asa-ti aduci aminte c-a existat candva o primavară. Încerc să iau brânză cu cerculețe, care să-i semene. Toate însă sunt sărate, prea sărate “omenesc, prea omenesc”. Iar cele dulci, parcă n-au imaginație… te plictisești așa cu ele, ca cu o femeie frumoasă care știe doar s-arate bine. De ce n-aș spune-o? Iubesc Salata de Roșii! Ea, însă, m-a uitat. Si cand ma gandesc ca niciodata nu i-am multumit bunicii, crezand ca e la-ndemana oricui sa faca o salata de rosii, ca mi se cuvine acel paradis!

Vizionar sau retardat? Card Connect – Mega Image

Nu știu dacă sunt retardat sau vizionar. M-au zăpăcit la Mega Image cu cardul connect. Mereu mă întreabă dacă am. Din politețe, spun într-un final să-mi dea, să nu mai refuz bietele femei. Activez cardul și… surpriză, nu pot să-l încarc, au pe site acolo “administrare carduri”, dar nu pot încărca cu bani. Mă gândesc că trebuie să aștept să mi se valideze contul deși l-a scanat ea înainte să-l fac. “Poate trebuie să scriu datele cardului la mega image-ul de care aparțin”, îmi vine o altă idee, pe care o ironizez rapid cu: “ce prost eșți, nu te complica, pur și simplu plăteșți gratis și îți vine factura, ca la internet, la sfârșitul lunii.” Ajung la casa de marcat, îi scot frumos cardul apoi întreb: “dar cum pot pune fonduri? Am intrat și la întrebări frecvente pe site și nimeni n-a întrebat, aparent toți știu să încarce cardul de Mega Image” Zâmbesc timid, autironizandu-mă elegant, cu voce impecabilă, așa cum faci când îți bați joc de ține dar ești și carismatic totodată, aproape laudandu-te, gestionandu-ti scaparea cu rafinament. Nu a fost acel gen de situație în care vânzătoarea le cheamă și pe celalalte și râd de mine în cor, batjocorindu-mă și flegmandu-mă involuntar de la hohote, oprind puțin vânzarea ca să se tăvălească și clienții de râs, făcând pariuri în magazin: “ce poreclă i s-ar potrivi acestui colosal imbecil?” Nu, a ras odată cu mine și mi-a spus: “păi nu-l încărcați, nu plătiți cu el”. Apoi am realizat imediat că acest card doar scana produsele cumpărate cu alt card și-ti oferea diverse produse la reducere și-ti făcea oferte în funcție de cât și ce cumpărai. Un ocean de idei despre cum puteam încărca cu bani acest blestemat de card a secat deodată, lăsându-mă în deșertul propriei prostii încâlcite. Mă gândisem până și la situația în care trebuie să-mi sun banca și să confirm că voi face cumpărături de la Mega Image ca pe viitor să fie conectate cele două carduri. Interesant că vânzătoarea a căscat ochii mari când a aflat că eram gata să pun fonduri pe card: “Nimeni nu m-a întrebat de fonduri pe card, dar ce idee bună! Din păcate nu suntem acolo noi…” Am zâmbit cu îngăduință si o blanda resemnare, ca un om care a venit din anul 3 000 și are fonduri pe card special de Mega Image. “Cine știe, poate, cândva…” a continuat, oftând. Ne-am despărțit zambindu-ne fără să ne mai spunem nimic. Nu ne-am luat la revedere, ce sens mai avea? Eram Dante acolo, iar ea era singura care-mi înțelesese Viziunea, mă vedea și ne vedea peste un mileniu. Intimitatea la care ajunsesem era infinită, nu mai exista salut, acolo, in lumea n o a s t r a , in anul trei mii, zâmbindu-mi când scaneaza cardul și plătesc cu el – card care se numește, deloc întâmplător: Connect.

Dacă ți-a plăcut acest text,susține-mă ▶️Patreon.com/BogdanLiviu

Mihail Radu Solcan – Jurnal (1) Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007–2013

Scăparea este în cultură, nu în sensul de a-ți face un nume care să rămână în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual.(Mihail Radu Solcan)E un bun antidot la nihilism. Dar e şi un drum extrem de egoist şi întrucâtva obtuz, în măsura în care calea strict intelectuală îmi pare insuficientă, e un drum lipsit de sevă, ardoare, nervi, arbori şi lacrimi, e drum de cărturar, nu de poet (dacă prin poet înțelegem un Om întreg). Tolstoi vedea în sensul vieții sacrificarea pentru umanitate, să-ți aduci mica ta contribuție – a profita de ce au făcut alții, a te plimba prin cărțile, prin munca lor, fără să oferi mai departe ceva, mulțumindu-te să parazitezi în spiritul celorlalți, e plăcut, călduț, dar insuficient – având anumite capacități, ai şi responsabilitatea de a împrospăta amprentele celor pe urma cărora ai călătorit. De altfel înainte de moarte domnul Profesor o spune: “simt că ar trebui să las ceva în urma mea.” Acest gând vine din conştientizarea responsabilității, un sentiment de datorie față de autorii citiți şi de societate, nu din orgoliu, din obsesia mediocrului de a ieşi în față, de a fi nemuritor – ce Om admirabil, prin contrast cu cei care, fără capacitățile dânsului dar cu un orgoliu nemăsurat, publică zilnic câte o “carte”, obsedați să lase ceva în urma lor – moloz, lipsă de talent şi ignoranță, dar să rămână cu orice preț ceva după ei, să aibă “notorietate” – şi ce rânduri frumoase am găsit tot la domnul Profesor, legate de notorietate: “o persoană înzestrată cu anumite însuşiri şi capacități care o ridică deasupra mediei are de ales între notorietate şi deplina independență.” Întâlnisem asta la Cioran – dar el tânjea la glorie: “zile în care vreau să fiu cunoscut şi de o muscă!”, era un megaloman, pe când domnul Profesor, neavând narcisismul Scriitorului, se bucura şi era fericit să-şi ajute studenții, să se plimbe ca un îndrăgostit prin anticariate şi să citească, să gândească, să citească…Un jurnal de care mi-e din ce în ce mai drag – cât regret că nu l-am avut Profesor! Un jurnal care se citeşte cel mai frumos în aceste ore intime şi irevocabile, între 2 şi 5 dimineața. ❤
Voi continua pe site însemnările legate de acest Jurnal pe cât de minunat pe atât de necunoscut la noi.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă ▶️Patreon.com/BogdanLiviu