Soare si indragostire

Nu înțeleg cum e posibil să nu te îndrăgosteşti în anumite situații. Fizic e net peste tine, buze, okay amândoi concurați dar câştigă detaşat pe final, privire infinit mai profundă chiar dacă pentru cei superficiali tu câştigi, intelectual, ani lumină, cultură, ea total, tu aproape nul. În umor o depăşeşti cu puțin şi ai puțin mai multă imaginație. Ți-a căzut în viață ca un înger, nu-ți explici de ce te place, nu ştii cum să gestionezi acest miracol. E exact omul pe care ai vrea să-l întâlneşti – şi când apare, te fâstâceşti, o placi mult dar ceva nu e acolo. Parcă prea uşor a fost totul – prea lejer a apărut. E ca şi când ai fi deodată fericit, fără să ți se dea obstacole prin care să treci ca să ajungi fericit. Eşti atât de obişnuit cu dezastrul, cu cerul întunecat, cu iremediabilul şi melancolia, că atunci când apare Soarele nu ştii să te bucuri de el. Abia după ce apune îți dai seama în ce paradis te-ai aflat. Probabil de-asta şi iubesc apusul – îl simt mereu, privindu-i splendoarea, ca pe un regret, că nici în acea zi n-am ştiut să iubesc Soarele. În apus, când în sfârşit îl poți privi, când eşti pregătit să-l iubeşti – realizezi că l-ai pierdut. Te uiți cum se stinge fermecător, odată cu viața ta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *