Monthly Archives: December 2020

România, Revoluția Română din 1989. 30 ani de democrație

Mă uitam la filmări cu tineri de la Revoluție, ce frumos strigau Libertate, toată acea emoție – dar e dezolant să știi că destinul lor era deja confiscat. Mă conectez la emoția lor, sunt fericit, apoi realizez că ei n-aveau să trăiască niciodată cu adevărat ce-și doreau. Mai trebuiau să treacă decenii până ce ecoul dorințelor lor să se concretizeze în realitate. Și ce replică divină, a unui băiat care ieșise în stradă în ciuda împușcăturilor: “Ce dacă vom muri? După ce vom muri vom fi liberi”. În ce punct ajunsese, cum vedea el Lumea. Și nouă ne e lene să mergem la vot…Ultimul gest al lui Ceaușescu a fost să le promită oamenilor încă o sută de lei. Așa îi șoptise Elena Ceaușescu: “mai dă-le o sută”. Românii n-au mai vrut suta, au vrut libertatea. Din păcate, de 30 de ani nu facem decât să votăm cu cei care ne mai promit o sută de lei la pensie și salariu. Ce greu se învață democrația, ce lung e drumul din a înlocui valoarea obiect cu valoarea spirituală, din a face diferența dintre o conservă și Libertate. S-alegi pe Iliescu, mâna dreaptă a lui Ceaușescu, să votezi toată viața PSD, acest partid redenumit din PCR-FSN-PDSR, să nu poți să vezi dincolo de acea sută pe care o primești cu prețul de a îngropa țara în corupție și sărăcie, o sută care-ți omoară și viitorul tău și al copiilor tăi. Situația devenise atât de dezastruoasă încât, prin 2015, după 25 de ani de la Revoluție, oamenii se mulțumeau și cu o sticlă de ulei.Dar PSD e vinovatul pentru acest cancer îngrozitor, sau noi nici nu puteam avea altceva? Poporul așa era construit. Ion Rațiu venea la papion și le vorbea oamenilor din altă lume. Noi voiam pâine. Nu avea cum să preia democrația atât de brutal. După ce-ai fost dresat decenii întregi, nu poți să devii liber deodată. Nu știi ce să faci cu libertatea, te sperie. De aici și replica părinților noștri “stai în banca ta”, adică, ce înseamnă asta? Nu te exprima, nu te căuta, nu-ți dezvolta o identitate, “fii în rând cu lumea”, că dacă nu ești “ce-o să zică lumea?”. Groaza, teama de a nu fi lovit pentru c-ai dezvoltat o identitate. Deschiderea spre celalalt, gândirea proprie – astea nu se câștigă imediat după ce cade un dictator. Am fost preluați imediat de torționari și securiști, de oameni din jurul lui Ceaușescu și ne-am oferit lor cu o naivitate înduioșătoare, din groaza de “a nu ne vinde țara străinilor”. Ne lăsam pe mâinile acestor criminali din iubire pentru Romania! N-am avut nicio șansă. Eram fix în pasajul lui Dostoievski: “Fă-ne sclavii tăi, dar da-ne să mâncam.” Din păcate realitatea e mai groaznică: nici măcar nu ni s-a dat să mâncăm, ni s-a promis că ni se va da o pâine și-am acceptat să ne oferim sufletul, votul, perpetuându-ne mizeria… 🥺

Delirul: umbra lui Dumnezeu – singurătate, suferință și nebunie

Acum ceva timp un prieten îmi arătase doi oameni din lista de prieteni care, în opinia mea, înnebuniseră. Aveau postări de oameni drogați, abuzați, traumatizați, erau doi oameni care delirau profund. Postări care începeau din mijlocul propoziției, fragmente de gânduri ce țâșniseră parcă după cinci ani de agonie. Pentru că sunt la fel de dezaxat ca ei, am căutat în arhiva amândurora să văd unde începuse derapajul. Vedeam cum în urmă cu doi ani totul era impecabil, în urmă cu 1 an și jumătate începeau primele “spărturi”, iar apoi de la săptămână la săptămână… dezastrul. Dacă mă interesează atât de mult soarta lor e pentru că sunt convins că voi înnebuni – de câte ori stau mult timp singur îmi “dau seama” că voi înnebuni – e straniu să “știi” asta, fară să faci o voluptate din faptul că știi că vei înnebuni, ci să simți efectiv că o vei lua razna în curând, să fii chiar resemnat cu soarta ta. Așa și ei, inițial scriau normal, oamenii rezonau cu ce spuneau, și și dacă uneori erau împotriva a ce susțineau, totuși, era argumentat mesajul. Apoi ușor ușor începeau să dispară virgulele, ușor ușor începeau să dispară majusculele, punctele se încălecau intre cuvinte, începeau să se mănânce între ele silabele, întreagă structură a textului începea să putrezească, nebunia își făcea apariția în text. Într-unul din cazuri, de patru luni omul nu mai primește niciun like deși postează zilnic. Momentan e împotriva oamenilor de bani gata, mii de texte pline de disperare, furie infinită împotriva lumii (suferă enorm, sunt convins). Inițial glumeam cu prietenul meu de metaforele la care ajungea, de cum, inexplicabil, începea să spună ceva, apoi în mijlocul porpozitiei începea o altă propoziție, apoi cu cât treceau zilelele cu-atât mă întristam mai tare (spune și Gogol asta, cu cât ne uităm mai mult la o povestioară haioasă cu-atât devine mai tristă – nimic mai adevărat). Și acum postează, îi urmăresc de la distanță. Unul din ei are exact textul de om cu creierul fumat, însă celalalt… pare totuși că ceva s-a rupt în el, e un abuz lipsit de substanțe acolo, e viața pură care l-a distrus. Ce s-o fi întâmplat cu el? Cum a ajuns așa? Primul s-a apucat de fumat după o dramă (a avut experiențe prin casa de orfelinat, a avut o viață mizerabilă, înfruntând răutatea, lăcomia și jegul uman încă de la 12 ani) – nu mai poate să-și supraviețuiască decât fumând, evitând realitatea mizerabilă în care trăiește, iar celalalt îmi pare că-și trăiește ultimele clipe de luciditate, de el mă simt mai apropiat, e vorba de o fată aici, o fată pe care acum un an aș fi admirat-o, o fată care a citit fară să duhnească, fară să epateze cum fac filfizonii de 19 ani care citesc trei cărți și-ncep să scrie ca-n secolul XVII, crezând că profunzimea e să vorbești inutil pompos și artificial. Ea rămăsese naturală, avea esență, n-avea nimic din mediocritatea, damful și prostul gust al cititorului clasic, era un om care iubise cărțile și înțelegea că ideea nu e să ieși în evidență, să cucerești prin ce ai de zis, ci că mesajul, ce spui concret, e totul, esențialul e impactul față de celalalt, pe care vrei să-l ajuți. Altfel, totul e izmeneală și penibil (și damful puternic îl simți la orice student la litere sau filozofie în primul an – rar găsești un ins cu care poți vorbi fară să vomiți). Ce mă fascinează și îngrozește la acest om este faptul că era cândva atât de lucid… cât de fragilă e linia dintre “exagerez” și “nu mai stiu ce e cu mine”. Eu exagerez deseori, însă cred că sunt în controlul derapajelor mele, mă mândresc chiar c-aș fi un exces într-un exces. Însă când o iei pe cont propriu, când iți asumi un drum în care n-ai decât singurătate, nebunia e aproape garantată. Cu cât oamenii se desprindeau de mesajul ei, cu-atât ea se adâncea în propria lume. Dacă o să am energie și inspirație cândva, aș vrea să scriu o povestioară despre cum apare nebunia. Nu în sine nebunia cât să explorez acea graniță fragilă dintre luciditate absolută și derapaj total. Acel prag atât de fragil, pe care l-am simțit de atâtea ori! Există clipe când, pentru c-ai petrecut prea mult singur, te d e s p r i n z i de realitate, ancora oferită de ceilalți pentru lucrurile care te înconjoară începe să dispară, și totul plutește într-un relativ, la fel de bine poți să sari pe geam, totul e doar un vis, nu mai aparții lumii acesteia – și Nietzsche (singurul om pe care l-am iubit vreodată de când sunt pe pământ) o spune cel mai frumos: “poate e doar o prejudecată faptul că trăiesc?” Da. Aici se ajunge din exces de singurătate. Iți pui profund la îndoială propria existență. Chiar acum când scriu aceste lucruri… ascult muzică clasică, tastez, aud tastele, dar totul la fel de bine ar putea să nu existe… Oare nu există cu adevărat nimeni? Cum pot fi sigur că nu sunt absolut singur? Tot ce am pe lume și tot ce există e singurătatea. Poate chiar întregul cosmos n-a fost născut decât din propria sa singurătate? Dumnezeu – izolarea ca atare, lumea asta nu e decât ecoul singurătății Lui. Eu însumi am început să derapez – dovadă că rezonez cu aceasta fată, cu decăderea ei. Suferă atât de mult! Ar trebui internată – ba nu! Iubită, aș îmbrățișa-o cu forța, suportându-i pumnii, palmele, mușcăturile, apoi lacrimile, apoi ușor ușor începe să accepte realitatea, să se redreseze în lume prin mine, să vadă că o văd. Nu există nimic mai trist decât un om singur, care vorbește cu ceilalți uitându-se în gol, care spune “oameni” ca pretext pentru a-și manifesta delirul. Cel mai fascinant caz îmi pare al omului care nu a avut traume, al omului care pur și simplu s-a însingurat și, tot rascolindu-și sufletul, a ajuns la o încordare nervoasă și vorbește criptat, e dincolo de gramatică, de acest compromis al limbajului, al oamenilor de rând. Nu merită să discuți decât cu oamenii care au propriul limbaj, care scriu 3 propoziții într-un cuvânt. Tot Nietzsche spune că nu vom scăpa de Dumnezeu până nu renunțăm la gramatică – eu cred c-abia după ce depășim gramatica putem să-l întâlnim. De altfel, marii iluminați erau analfabeți. În nebunia lor, în acea non-limită, acești bolnavi sunt mai aproape de adevăr decât toți oamenii sănătoși la un loc – dar cât suferă pentru ea! Nu poți sta la umbra lui Dumnezeu fară să-ți pierzi mințile…

La grande bellezza – un Oblomov italian. RECENZIE FILM

Daca ti-a placut Fellini, opt si jumatate (8 1/2) sau La dolce vita, o sa-ti placa si acest film. De altfel Pablo Sorrentino e supranumit noul Fellini (si spune intr-un interviu ca ii vede filmele an de an si-l iubeste mult). Tot de la Sorrentino am vazut Youth, The New Pope si The Consequences of Love (cu acelasi superb Toni Servilo si cu replica lui geniala: “La cosa peggiore che può capitare ad un uomo che trascorre molto tempo da solo, è quella di non avere immaginazione.” Nu stiu de ce mi-a placut acest film, n-as putea sa aduc argumente, pur si simplu m-a cucerit. Cadre cinematografice de inalt nivel. Scena cu sfanta si cu pasarile e epocala.  Toni Servilo e unul din actorii mei preferati, joaca perfect aici. Probabil imi place si pentru ca ma regasesc in personaj, in acest Oblomov italian, un scriitor care nu scrie. Kafka spune ca un scriitor care nu scrie e un monstru care curteaza nebunia, aici avem un Oblomov apatic, bland, ratacit in propriile lui contradictii, acceptandu-si resemnat soarta, inca din felul cum se plimba in toate cadrele realizezi resemnarea lui, moleseala, zambetul lui de o delicatete stinsa. Imi plac mult si referirile la moarte, e o scena cu un personaj intens, care-mi aduce aminte de mine la 19 ani, cu acea nebunie arzatoare in privire. Acest personaj, Andrea, vine la scriitor la masa si-i spune despre Proust, ca scrie undeva ca moartea ne poate captura in  dupa-amiaza asta, nu seara, nu anu lviitor, ci in aceasta dupa-amiaza – atat de infiorator era Proust. (bine, tot Proust spune in eseurile lui ca omul ar trebui sa traiasca de parca ar muri maine pentru a se implini in viata) apoi acelasi personaj, Andrea, vorbeste de Turgheniev care a simtit cum moartea l-a privit si l-a remarcat, la care personajul principal, cu un calm si o blazare pe care o simt azi, cand am imbatranit, ii spune sa nu mai ia atat de in serios ce spun scriitorii. Mi-e rusine sa recunosc ca ma regasesc mai mult in blazarea si intelepciunea de cafenea a batranului scriitor nescriitor decat in intensitatea oarecum naiva a tanarului.

Daca ma scarbesc primele 10 minute din film, cu acele petreceri, e pentru ca e ceva mizerabil, vulgar in batrani care fac orgii, care se comporta ca tinerii, reliefandu-si si mai clar anii. A te maimutari la 70 de ani prin cluburi imi pare dezgustator. Totodata, realizez ce inseamna sa ai o familie, sa ai radacini (si radacinile sunt importante spre finalul filmului, in discutia cu sfanta). Pana la urma aceasta viata fara responsabilitate, acest huzur pe care-l am si eu ca religie, nu duce nicaieri, nu ascunde nicio clipa vidul, vulgaritatea in care traiesti. Nu faci decat sa traiesti intr-un “Declin ferm” cum o spune si personajul principal. Dupa ce-a scris cartea in tinerete, n-a facut decat sa astepte, aflandu-se intr-un nesfarsit declin, superficializandu-se pe zi ce trece intr-o viata de noapte mereu aceeasi, cu petreceri in care vidul guverneaza. E o scena superba in care o tipa din anturajul lor incearca sa faca pe omul prolific, realizat, il condamna pe Jep ca e lenes etc, ca ea a scris 11 romane etc, si el are un monolog de doua minute in care ii spune toata minciuna in care a trait, o luciditate extraordinara in acel monolog care se incheie “asa ca nu mai pretinde ca esti altfel, fara limbaj pompos, te rog, ne intalnim si noi aici si vorbim nimicuri, incercand sa ne facem sa radem, incercand sa ne uitam unii in ochii altora, sa uitam ca suntem disperati”. In fond e destinul batranilor care s-au ratat, lipsiti de familii, oameni care vor sa ramana la moda, care apeleaza la operatii chirurgicale pentru a-si prelungi tineretea, oameni care nu stiu ce sa faca cu viata lor. Sunt ingrozit la gandul ca deja traiesc vietile acestor batrani fara sens in viata, care se tarasc dintr-un loc in altul fara niciun sens.

Scriitorul stie prea bine situatia in care se afla, spune la un moment dat, aratand spre una din petrecerile lui: “Ma intreaba toti de ce nu scriu un roman, dar uita-te la oamenii astia…asta-i viata mea, si nu inseamna nimic.”

Apoi continua, cu umor: Flaubert a scris o carte despre nimic si a dat gres – cum as putea s-o fac eu?

Alte mentionari literare:
“Andre Breton incepe unul din romanele sale cu: cine sunt eu?” – nu stiu despre ce roman e vorba, daca stie cineva sa-mi spuan si mie.

Inchei, fireste, cu Dostoievski.

Cineva ii face cunostinta cu Polina si-i spune: “exact ca femeia din Jucatorul lui Dostoievski”

Un film despre… declin, batranete, degradare, despre asteptare, cautarea unei frumuseti supreme – dar modalitatea prin care e cautata e una vulgara din punctul meu de vedere. Imi place totusi sensibilitatea lui, insa ma scoate din minti pasivitatea lui scandaloasa, simt ca nu mai crede in nimic, ca traieste, vorba lui Cioran, ca intr-o comedie pentru altii – si asa cum la Oblomov ma exaspera tocmai pentru ca-i semanam, si aici, ma scoate din minti rolul sau de ins blazat tocmai pentru ca asa traiesc si eu. Dupa ce privesti acest film, recomand memoriile lui Eliade, sa te pui pe treaba, sa te scuturi de blazare.

Sustine-ma cu 8 lei:
www.Patreon.com/BogdanLiviu