La grande bellezza – un Oblomov italian. RECENZIE FILM

Daca ti-a placut Fellini, opt si jumatate (8 1/2) sau La dolce vita, o sa-ti placa si acest film. De altfel Pablo Sorrentino e supranumit noul Fellini (si spune intr-un interviu ca ii vede filmele an de an si-l iubeste mult). Tot de la Sorrentino am vazut Youth, The New Pope si The Consequences of Love (cu acelasi superb Toni Servilo si cu replica lui geniala: “La cosa peggiore che può capitare ad un uomo che trascorre molto tempo da solo, è quella di non avere immaginazione.” Nu stiu de ce mi-a placut acest film, n-as putea sa aduc argumente, pur si simplu m-a cucerit. Cadre cinematografice de inalt nivel. Scena cu sfanta si cu pasarile e epocala.  Toni Servilo e unul din actorii mei preferati, joaca perfect aici. Probabil imi place si pentru ca ma regasesc in personaj, in acest Oblomov italian, un scriitor care nu scrie. Kafka spune ca un scriitor care nu scrie e un monstru care curteaza nebunia, aici avem un Oblomov apatic, bland, ratacit in propriile lui contradictii, acceptandu-si resemnat soarta, inca din felul cum se plimba in toate cadrele realizezi resemnarea lui, moleseala, zambetul lui de o delicatete stinsa. Imi plac mult si referirile la moarte, e o scena cu un personaj intens, care-mi aduce aminte de mine la 19 ani, cu acea nebunie arzatoare in privire. Acest personaj, Andrea, vine la scriitor la masa si-i spune despre Proust, ca scrie undeva ca moartea ne poate captura in  dupa-amiaza asta, nu seara, nu anu lviitor, ci in aceasta dupa-amiaza – atat de infiorator era Proust. (bine, tot Proust spune in eseurile lui ca omul ar trebui sa traiasca de parca ar muri maine pentru a se implini in viata) apoi acelasi personaj, Andrea, vorbeste de Turgheniev care a simtit cum moartea l-a privit si l-a remarcat, la care personajul principal, cu un calm si o blazare pe care o simt azi, cand am imbatranit, ii spune sa nu mai ia atat de in serios ce spun scriitorii. Mi-e rusine sa recunosc ca ma regasesc mai mult in blazarea si intelepciunea de cafenea a batranului scriitor nescriitor decat in intensitatea oarecum naiva a tanarului.

Daca ma scarbesc primele 10 minute din film, cu acele petreceri, e pentru ca e ceva mizerabil, vulgar in batrani care fac orgii, care se comporta ca tinerii, reliefandu-si si mai clar anii. A te maimutari la 70 de ani prin cluburi imi pare dezgustator. Totodata, realizez ce inseamna sa ai o familie, sa ai radacini (si radacinile sunt importante spre finalul filmului, in discutia cu sfanta). Pana la urma aceasta viata fara responsabilitate, acest huzur pe care-l am si eu ca religie, nu duce nicaieri, nu ascunde nicio clipa vidul, vulgaritatea in care traiesti. Nu faci decat sa traiesti intr-un “Declin ferm” cum o spune si personajul principal. Dupa ce-a scris cartea in tinerete, n-a facut decat sa astepte, aflandu-se intr-un nesfarsit declin, superficializandu-se pe zi ce trece intr-o viata de noapte mereu aceeasi, cu petreceri in care vidul guverneaza. E o scena superba in care o tipa din anturajul lor incearca sa faca pe omul prolific, realizat, il condamna pe Jep ca e lenes etc, ca ea a scris 11 romane etc, si el are un monolog de doua minute in care ii spune toata minciuna in care a trait, o luciditate extraordinara in acel monolog care se incheie “asa ca nu mai pretinde ca esti altfel, fara limbaj pompos, te rog, ne intalnim si noi aici si vorbim nimicuri, incercand sa ne facem sa radem, incercand sa ne uitam unii in ochii altora, sa uitam ca suntem disperati”. In fond e destinul batranilor care s-au ratat, lipsiti de familii, oameni care vor sa ramana la moda, care apeleaza la operatii chirurgicale pentru a-si prelungi tineretea, oameni care nu stiu ce sa faca cu viata lor. Sunt ingrozit la gandul ca deja traiesc vietile acestor batrani fara sens in viata, care se tarasc dintr-un loc in altul fara niciun sens.

Scriitorul stie prea bine situatia in care se afla, spune la un moment dat, aratand spre una din petrecerile lui: “Ma intreaba toti de ce nu scriu un roman, dar uita-te la oamenii astia…asta-i viata mea, si nu inseamna nimic.”

Apoi continua, cu umor: Flaubert a scris o carte despre nimic si a dat gres – cum as putea s-o fac eu?

Alte mentionari literare:
“Andre Breton incepe unul din romanele sale cu: cine sunt eu?” – nu stiu despre ce roman e vorba, daca stie cineva sa-mi spuan si mie.

Inchei, fireste, cu Dostoievski.

Cineva ii face cunostinta cu Polina si-i spune: “exact ca femeia din Jucatorul lui Dostoievski”

Un film despre… declin, batranete, degradare, despre asteptare, cautarea unei frumuseti supreme – dar modalitatea prin care e cautata e una vulgara din punctul meu de vedere. Imi place totusi sensibilitatea lui, insa ma scoate din minti pasivitatea lui scandaloasa, simt ca nu mai crede in nimic, ca traieste, vorba lui Cioran, ca intr-o comedie pentru altii – si asa cum la Oblomov ma exaspera tocmai pentru ca-i semanam, si aici, ma scoate din minti rolul sau de ins blazat tocmai pentru ca asa traiesc si eu. Dupa ce privesti acest film, recomand memoriile lui Eliade, sa te pui pe treaba, sa te scuturi de blazare.

Sustine-ma cu 8 lei:
www.Patreon.com/BogdanLiviu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *