Stau la coadă la magazin când deodată îl văd pe domnul din fața mea (la un 45 de ani) că se dă la o parte. Dau căștile jos și-i spun: “păi ce faceți, erați în față!” mă gândisem să refuz și să-i mulțumesc pentru gest că fusese drăguț. Aveam câteva fructe și el două plase așa că insistă să trec în față și-mi spune că: “și-așa am ieșit mai degrabă să mă liniștesc”.Aflu că se certase cu soția și nu voia să se întoarcă acasă curând. Nu știu de ce, din acel moment, mă simt deodată apropiat de el. E un gest atât de bizar, mă văd făcând și eu asta. Era ceva ce mă apropia de el. Pașii lui timizi, să nu deranjeze, acea blândețe și sensibilitate rare azi, le găsisem în acest străin cu două plase. Era haios că tot dădeam întâietate altor oameni ca să vorbim, ca doi vechi prieteni. Eventual ieșim din magazin și ne plimbăm printr-o ninsoare superbă, zgribuliți și triști. Mă pliasem total pe melancolia lui, deşi eu n-aveam nicio problemă. Nici măcar n-aveam o povestioară prin care să-l consolez, toate legăturile mele cu oamenii au fost armonioase și în despărțire. Eram efectiv tipul pe care-l evita în clipele alea.Și totuși l-am ajutat, se vedea că se simte mai bine cu mine, prinsese încredere în el, era gata să revină și să discute, să-și apere cauza. N-o să detaliez pentru că țin la intimitatea lui însă plecase hotărât să spună și versiunea lui. Din păcate își alese acel gen de soție agasantă și puțin isterică, ce nu se plia deloc pe firea lui înțelegătoare și candidă. Avea totodată acea pasivitate, indiferență, mă regăsesc atât de mult. Evita conflictele pentru că nu îi păsa, probabil se simțea vinovat că nu o poate iubi și lăsa de la el cu toate – îi era totuna, dar ținea foarte mult la ea și își dorea să fie armonie în continuare. Am plecat cu sentimentul că vor rezolva. Oricum, i-am zis: “singurătatea are savoarea ei”. Am început să râdem. Eu nu știam de ce râde el, el nu știa de ce râd eu, sunt convins că fiecare am avut alte gânduri referitoare la expresia asta. Și intorcandu-mă singur spre casă mă gândeam ce frumos ar fi să pot trăi din asta. Să merg prin magazine, prin muzeu, prin parc, să hoinăresc pe străzi și să mă uit după oameni care au probleme, să discut cu ei. Psihologul străzii. Deşi fiind eu însumi nebun, nu prea mă potrivesc pentru funcție. “Ședințele” ar fi plătite în acel tacit, elegant gest de a mă lăsa în fața lui dacă ne vom revedea vreodată. Mă rog, poate-mi cumpără și-o pâine că nu prea câştigă bani psihologul străzii.