cinci dimineata

De ce-am pus cinci? Vad bine ca e patru douazeci si trei. Sunt obsedat de numerele impare. Nu stiu de ce am inceput sa vorbesc despre asta. Voiam sa vorbesc despre oboseala si iata-ma punand titlul acesta, nedorit de nimeni, neanuntat de nimic. As putea foarte usor sa sterg acest cinci dimineata care oricum nu intereseaza pe nimeni. De ce n-o fac? Ma regasesc cumva in el. N-a ales sa se nasca. Asa am aparut si noi, oamenii, ca cinci dimineata pe acest blog pe care-l voi sterge in cateva luni. Nu exista nicio ratiune pentru existenta acesui titlu sau acestui blog. Am platit inca un an taxele pentru acest site in speranta ca ma voi apuca de scris. Au trecut cinci luni si nu m-am atins de litere. Adevarul e ca nu mai cred in scris de cativa ani si asta ma doare. Nu pot accepta. Era, poate, tot ce aveam. Si cat sunt de singuri oamenii care nu au decat cuvintele cu ei! Nu-l au decat pe Dumnezeu, adica nimic. Ia te uita, in ce subiecte am intrat. Toate astea de la un banal cinci dimineata. Eu despre oboseala voiam sa vorbesc! Dar cum mai pot acum? E prea tarziu, e ingrozitor de tarziu, se face de-a dreptul cinci dimineata. De unde aceasta alerta, de ce ma grabesc, de ce sunt anxios? Si ce daca se face cinci dimineata? Eu voi continua sa fiu obosit si la 6 si la 7 dimineata! Indiferent de ceas eu voi purta dupa mine aceasta extenuare care, paradoxal, nu ma lasa sa dorm. Cum am ajuns asa? M-am privit in ultimul clip pe care l-am intitulat “am obosit”, de parca avea nevoie de descriere, de parca oamenii care s-ar fi uitat cateva clipe n-ar fi observat ca sunt un cadavru. Asta sa-mi fie viata de acum inainte? Asta este tipul exploziv de acum cativa ani? Unde e omul pe care-l stiam? Ce-i cu pleava aceasta care-mi provoaca sila cand aud cum tasteaza, cand ii simt mainile pe taste? Nu sunt eu, acest ins care se misca si pe care-l observ in lumina monitorului, ca o fantoma, acest ins care n-are nici macar bunul simt sa se opreasca din a scrie aceste randuri atat de inutile. Efectiv asta-i tot ce i-a mai ramas. Nu mai crede in nimic, nici macar in el insusi. Niciun subiect de dialog, niciun subiect de reflectie. Inainte mai iesea din casa, il mai marca chipul unui om, reactia altuia, venea de la bancomat alergand, dupa ce discutase cu vreun cersetor si simtea ca viata e frumoasa. Acum… nu mai e nimeni, decat aceasta ploaie falsa din telefonul aruncat in pat, in dreapta lui. Ploaie pe YouTube. Toata viata mi-e descrisa aici. Nu mai pot accesa ploaia decat astfel. Nu mai pot accesa viata decat astfel. Si pana si aici ma misc cu greu, printre reclamele sinuciderii la care nu poti da skip.

M-am oferit excesiv oamenilor si asta mi-a golit sufletul. Am exagerat. Ce voiam sa fac? Ce voiam sa demonstrez, ca am inca vitalitate? Dar toata viata mea e in haos. Mananc prost, nu fac miscare, nu citesc, nu am energie, sunt batran, uzat si nesfarsit de trist. Trebuie sa ma redresez. Nu mai pot continua asa. Sunt o scursura, tot ce cred eu despre “a onora viata” e impotriva a cum traiesc. De ce nu cred in nimic, de ce nu-mi pot activa vointa? Nu mai suport acest scepticism, nu am ce sa fac cu el. Vreau sa cred in ceva, in orice! Sa fiu innebunit de o idee, sedus pana dincolo de mine insumi. Am aproape 30 de ani si n-am fost indragostit, de ce? Am o capacitate infinita pentru pasiune, si totusi, luciditatea ma face sa-mi vad sicriul in mijlocul paradisului. In chiar chipul ei luminat cand ma privea, traversand strada, si observam cum i se schimba chipul in raze de soare de bucurie, stiam ca ne vom desparti. Stiam, in timp ce-i intampinam privirea cu drag, ca voi imbatrani singur, ca sunt facut sa stau singur, ca nu pot iubi pe nimeni cum ar merita si ca voi trai din principiu cu toti oamenii, ca voi depune efort sa traiesc cum e ideal pentru ei dar nu voi simti nimic.

“Am crescut un caine”, mi-a spus mama acum mai bine de zece ani, intr-un moment de disperare. Fusesem ingrozitor de salbatic cu ea, aproape psihopat. Ma aratasem scandalizat de faptul ca voia sa imi afisez si eu o dragalasenie fata de ea, sau imi ceruse s-o imbratisez. Crescuse o jigodie, nu un caine. Ma adora totodata, de ce ma iubeste? Nu i-am adus nimic bun in viata, am fost o povara din prima secunda. Tin minte ca la nastere s-a chinuit mult cu mine, “plangeam ca un diavol” i-au spus vecinii. Iesea cu mine afara ca sa nu deranjez vecinii. Mi se umflau ochii mei mari, albastri, si urlam si plangeam. Stiam eu ceva, fara indoiala… 29 februarie, nascut in sambata mortilor, pe la trei dimineata – cum am putut crede ca am o sansa, ca pot accesa o lumina? Am toate caracteristicile unei josnicii infinite.

Am obosit, am obosit, am obosit… Mi-e sila de mine, nu am energie sa-mi revin, sunt coplesit de tot intunericul, toata mizeria cu care ar trebui sa ma lupt – nu mai pot continua, moartea purifica… ah, evadare, nonfiinta! Sa uiti de toate, sa te risipesti intr-o adiere de vant, sa fii, pentru prima oara, pur.

Comments

  1. bluf

    Sunt foarte incantata de ceea ce am gasit de citit pe acest blog de aceea cred ca trebuie sa continui sa scrii pentru ca o faci foarte bine iar eu cel putin ma regasesc in textele tale. Stiu ca pandemia a taiat aripile artistice multor oameni insa cred ca ale tale merita pastrate pentru multe zboruri indelungate si variate pentru ca esti foarte inzestrat. Sincere felicitari si ma bucur mult de aceasta descoperire, multumesc! =)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *