Category Archives: Bogdan Liviu

Vizionar sau retardat? Card Connect – Mega Image

Nu știu dacă sunt retardat sau vizionar. M-au zăpăcit la Mega Image cu cardul connect. Mereu mă întreabă dacă am. Din politețe, spun într-un final să-mi dea, să nu mai refuz bietele femei. Activez cardul și… surpriză, nu pot să-l încarc, au pe site acolo “administrare carduri”, dar nu pot încărca cu bani. Mă gândesc că trebuie să aștept să mi se valideze contul deși l-a scanat ea înainte să-l fac. “Poate trebuie să scriu datele cardului la mega image-ul de care aparțin”, îmi vine o altă idee, pe care o ironizez rapid cu: “ce prost eșți, nu te complica, pur și simplu plăteșți gratis și îți vine factura, ca la internet, la sfârșitul lunii.” Ajung la casa de marcat, îi scot frumos cardul apoi întreb: “dar cum pot pune fonduri? Am intrat și la întrebări frecvente pe site și nimeni n-a întrebat, aparent toți știu să încarce cardul de Mega Image” Zâmbesc timid, autironizandu-mă elegant, cu voce impecabilă, așa cum faci când îți bați joc de ține dar ești și carismatic totodată, aproape laudandu-te, gestionandu-ti scaparea cu rafinament. Nu a fost acel gen de situație în care vânzătoarea le cheamă și pe celalalte și râd de mine în cor, batjocorindu-mă și flegmandu-mă involuntar de la hohote, oprind puțin vânzarea ca să se tăvălească și clienții de râs, făcând pariuri în magazin: “ce poreclă i s-ar potrivi acestui colosal imbecil?” Nu, a ras odată cu mine și mi-a spus: “păi nu-l încărcați, nu plătiți cu el”. Apoi am realizat imediat că acest card doar scana produsele cumpărate cu alt card și-ti oferea diverse produse la reducere și-ti făcea oferte în funcție de cât și ce cumpărai. Un ocean de idei despre cum puteam încărca cu bani acest blestemat de card a secat deodată, lăsându-mă în deșertul propriei prostii încâlcite. Mă gândisem până și la situația în care trebuie să-mi sun banca și să confirm că voi face cumpărături de la Mega Image ca pe viitor să fie conectate cele două carduri. Interesant că vânzătoarea a căscat ochii mari când a aflat că eram gata să pun fonduri pe card: “Nimeni nu m-a întrebat de fonduri pe card, dar ce idee bună! Din păcate nu suntem acolo noi…” Am zâmbit cu îngăduință si o blanda resemnare, ca un om care a venit din anul 3 000 și are fonduri pe card special de Mega Image. “Cine știe, poate, cândva…” a continuat, oftând. Ne-am despărțit zambindu-ne fără să ne mai spunem nimic. Nu ne-am luat la revedere, ce sens mai avea? Eram Dante acolo, iar ea era singura care-mi înțelesese Viziunea, mă vedea și ne vedea peste un mileniu. Intimitatea la care ajunsesem era infinită, nu mai exista salut, acolo, in lumea n o a s t r a , in anul trei mii, zâmbindu-mi când scaneaza cardul și plătesc cu el – card care se numește, deloc întâmplător: Connect.

Dacă ți-a plăcut acest text,susține-mă ▶️Patreon.com/BogdanLiviu

Afine congelate

Dacă îți cumperi afine congelate și pui cutia în frigider gândindu-te c-o s-o pui în congelator când vii de la duș dar uiți de ea și o descoperi la zece seara după cinci ore, cutia toată umedă și toate sertarele frigiderului înecate într-o culoare roșu-închis, ideea e să nu te panichezi și să nu te zbengui cu geamurile de la frigider prin casă să-ți cadă pe pat și pe jos zeamă de afine și să ai tot parchetul cu picături de ceva ce seamănă a sânge, iar după ce speli tot și ai baia plină de pete și arunci tone de hârtie igienică și folie de la ouă și ce mai ai prin frigider îmbibat în suc de afine în plasa de gunoi, nu te duce cu plasa de gunoi la ușă rezemand-o de perete și când o iei din partea stânga a camerei, n-o pune în cealaltă parte tot lângă perete vopsindu-ți bucătăria. Pune plasa în altă plasă ca să fii sigur că stropii care-au căzut pe ea pe la mâner n-o să aterizeze prin casă și spală-te pe mâini când duci gunoiul pentru că nu poți explica vecinului care-ți întinde mâna să dați noroc de ce ești în pantaloni de pescar, șosete negre cu roșu și papuci visinii și ai mâinile pline de sânge și duci grăbit un sac albastru cu pete roșii. Zic așa, pentru tine, ca idee, doar îți spuneam, nimeni n-a pățit asta.

The Social Dilemma – documentarul mediocrilor

Am încercat să văd The Social Dilemma. Am îndurat doar jumătate din el. Prost făcut, nu spune nimic nou. E exact documentarul pentru mediocri care vor să se simtă inteligenți c-au descoperit ceva nou și sub influența emoției de moment spun cu gravitate că-și vor șterge conturile de pe rețelele de socializare iar a doua zi fac poze la spanac pe instagram. Cât de tâmpit să fii să lovești în internet pentru că nu ești tu în stare să-l folosești pentru a te dezvolta? Dacă nu ești pleavă, poți, prin internet, să ai acces la toate cărțile lumii. Pot să ascult cursuri de acum zeci de ani, pot să văd cursuri de la Yale, să văd toate filmele lui Tarkovski, să-l ascult pe Isaiah Berlin predând, există un interviu cu Bertrand Russell din 1950! Da, e pe YouTube, acest YouTube mult hulit care “distruge societatea”. Dacă nu era internetul, eu nu aflam de cei mentionati mai sus. Școala m-a învățat că Eminescu e Luceafărul și Bacovia e Plumb și că trebuie să citesc pentru note mari pentru că diploma defineşte un om. N-am auzit de la niciun profesor numele “Vasile Pârvan”, și, mai grav: “Dostoievski” si, mai grav, “imaginatie”. Mi s-a spus însă să cumpăr cărțile profesorilor și să învăț comentarii. Ce vină are YouTube că tu stai ca prostul si te uiti la clipuri cu oameni care ling un cactus sau alunecă pe o banană? N-are nicio vină Facebook că tu n-ai înțeles din viață decât să-ti faci zilnic poze din același unghi care te favorizează, să stai 5 ore să pui efecte în care nu mai ești tu și să primești aprecieri care-ti umplu golul interior. Ești dependent de acele aprecieri pentru a fugi mereu de tine însuți, pentru a astupa cu aprecierile vidul care ești de fapt. Dacă nu exista Facebook, găseai altă activitate la fel de nulă, erai același imbecil care n-are nicio idee și caută să-și deruleze timpul pentru că se plictisește cu el însuși. Internetul e cea mai mare invenție a lumii, e un miracol că pot să discut într-o secundă cu cineva din Norvegia, că pot să văd orice film și să citesc orice carte, că am toate simfoniile lui Beethoven și toate tablourile lumii la un click distanță. Faptul că e folosit pentru a promova materiale pornografice cu copii, că e folosit pentru propagandă de știri false și toate mizeriile, n-are legătură cu internetul, el e o ustensilă în care omul poate face ce vrea. Avem șansa să facem ce dorim, aveam totul la dispoziție să devenim Oameni. Nu internetul e ipocrit, manipulator și mizerabil, ci omul, în mare parte, de-asta se întâmplă multe mizerii pe internet, el e oglinda desăvârșită a rasei umane. Nu internetul e de vina ca tu nu ai repere morale, demnitate sau principii si pacalesti oamenii cu pozele tale pentru a parea altfel decat in realitate. Propaganda asta anti rețele de socializare, anti internet, îmi pare un scandal. În loc să lucrăm cu noi înșine și să ne fie rușine că nu suntem în stare în viață decât să dăm scroll la nimicuri deși avem acces la toată arta lumii (poți intra de-a dreptul intr-un muzeu de artă), noi stăm și intrăm, culmea, chiar pe rețelele de socializare ca să spunem că o să ne ștergem conturile, să mai primim niște aprecieri și să fim în centrul atenției, în postura noastră de intelectuali care s-au prins cum stă treaba cu internetul care-ti spală creierul. Să nu dăm vina pe internet pentru că noi suntem maimuțe care nu știu să-l folosească și abuzează de el în cel mai prost mod. Internetul îți poate da și Blaise Pascal și manele. Tu alegi.

Ajută-mă cu 4 lei să pot continua să scriu:
lei: https://www.patreon.com/bogdanliviu

suicid vis si pepene verde

Am vazut in magazin un pepene verde care avea culorile in asa fel incat stiai ca nu e copt. Vedeam cum il ignora oamenii asa ca mi s-a facut mila de el si l-am cumparat. Mi-l imaginam orgolios, plecand cu mine din magazin, recastigandu-si demnitatea. “Oricum nu imi placea de nimeni” mi-ar fi spus prinzand putin culoare in obraji, asa cum fac marii orgoliosi cand sunt refuzati si nu sunt capabili sa-si asume o infrangere.

Ajung acasa si cand sa il tai, privesc cutitul. Apoi privesc pe fereastra cu cutitul in mana. Ma uitam la cer cu cutitul intr-o mana si cu pepenele in cealalta. Imi apropii lama de obraz. Pentru o secunda – sentiment de completa irealitate. Eram pe pragul unui vis. “Oare chiar exist?” Nu mai aveam incredere ca n-o sa-mi tai gatul. E o linie atat de fragila, un gest infim pune capat la tot. Doar apesi putin… Cum ar fi sa realizezi ca, odata murind, treci un oarecare test, te trezesti in altceva, in alta iluzie care pare reala? Asa cum te trezesti dupa un vis puternic, asa sa fie si aici, dupa cel mai puternic vis. Dar ce ma intereseaza e neincrederea in mine insumi. Sunt din ce in ce mai suspicios cand am ceva in mana. Cu cat raman cu un cutit in mana pentru perioade mai indelungate de timp, cu-atat obsesia sinuciderii prinde contur. “Cum ar fi” devine “ia sa vad”. Nu e disperare, nu e depresie, e curiozitate. Cautarea adevarului ultim care sta sub aceasta haina a mortii pe care o vedem venind dar n-avem curajul sa facem pasi spre ea, s-o imbracam si sa vedem cine suntem cu adevarat.

Imi e totusi teama de mine insumi – iar asta ma sperie. Iata un om de doua ori ingrozit… O voi sfarsi rau, nu mai pot continua asta. E absolut inutil. Zilnic sa nu faci altceva decat sa eviti sa te sinucizi, sa eviti adevarul pe care il cauti. De ce am pus italice la aceste cuvinte pe care mi-e lene sa le bag intr-un program ca sa fie scrise cu diacritice? Ce mult tin la aceste nimicuri, vreau sa fie accentuat un anume cuvant, sa sublinieze tonul – ca sa ce? La ce bun? Ce farsa! Nu crezi in nimic, te plimbi cu cutitul pe obraz dar pui italice.

Iisus la Lidl

La Lidl. În fața mea, un tip de vârsta mea, cam la fel de drăguț, genul ăla de ins inocent, visător, îndrăgit de mulți dar care nu poate iubi pe nimeni. Un psihopat bun la suflet care caută să-i ajute pe cei din jur. Nenorocitul ăsta splendid m-a umilit fără s-o știe. Eram în spatele lui cu 3 felii de pizza și o doză de cola zero. Aveam conștiința propriei umilințe, știam că sunt degradat cu acele produse în mână, apoi îl văd pe el – sau mă văd pe mine în el. În cărucior erau următoarele: banane, pepene, porumb, mix de legume, cartofi dulci, orez, mere – singura chestie “nesănătoasă”, de care mă puteam agăța ca să mă simt mai puțin un gunoi uman erau patru iaurturi mici de cocos. Apoi, ce văd? Scoate telefonul și le face poze fix iaurturilor apoi îi scrie pe WhatsApp – probabil prietenei sale, n-am băgat capul, nu sunt chiar atât de infect, dar sunt convins că era iubita lui și pentru ea le luase. El practic luase toată sănătatea pământului. Până și faptul că făcuse poză, mă regăseam și acolo, clasica fotografie când te asiguri că i-ai luat produsul corect, că ai luat cum era ideal pentru ea – are și el asta, să facă cum e ideal pentru celălalt, să fie omul perfect. E agnostic dar se crede, fără îndoială, Iisus. Nu m-ar fi mirat dacă-l vedeam deodată cățărându-se pe banda produselor încercând să zboare. Apoi, ca și când nu mă umilise suficient, mă privește deodată – aproape că-mi venea să-mi cer scuze: “uite, eu sunt ca tine, știu exact ce faci, cum ești, și eu trăiam fix așa, am și acum bonurile fiscale de la produsele pe care le cumpăram, trăiam fix ca tine, ba chiar și mai și, făceam uneori numai shake-uri din chestii sănătoase, fulgi de ovăz, paste, migdale şi pasiune, iată regimul meu! Dar acum… of, nu știu ce se întâmplă cu mine! Nu îmi mai pasă efectiv. Crezi că sunt fericit? Știu prea bine că asta e mâncare de subom degradat, că nu mă reprezintă!” dar omul, departe de a mă judeca, mă privește în ochi și-mi spune zâmbind, așa cum faci cu un om din specia ta: “Ah, doar atât ai? Păi mergi înainte. 😀” Fix ce-aș fi făcut eu! Îi simțeam acea măruntă mulțumire de sine că ajută un alt om, apoi vinovăția că se simte mândru de micul gest, condamnându-se, răsfățându-se în asta. Nenorocitul îmi furase cu totul identitatea. Eram totuși mai drăguț decât el. Îmi venea să-l îmbrățișez și să-l omor în bătaie totodată. Ce om frumos și imposibil! De ce nu picasem și eu în spatele tipului din fața noastră care avea o bere și niște salam mizerabil? Ăla e omul meu, în mocirla lui mă simțeam la adăpost. Trebuia să apară acest exemplar perfect de om ca să-mi arate cum nu mai sunt. Cum era să-i fi spus la: “păi poți s-o iei în fața mea. 😀 ” – hey, nu te cunosc dar cred că Dumnezeu mi te-a scos în cale – nu ca să mă lași înaintea ta la Lidl, ci ca să-mi revin, să mănânc iarăși ca înainte, să mă redresez spiritual, tu n-o știi, străine, dar trăiesc foarte superficial, vulgar – și asta se vede în chiar aceste produse nenorocite pe care le țin în mână. Vorbește și Nietzsche în Ecce Homo de importanța regimului. E imens! Chiar cred că ești ceea ce mănânci. Ce poet bea cola zero? Ne putem imagina pe Novalis la coadă la Lidl cu cola zero? Astea sunt plăcerile unui om primitiv, rudimentar, vulgar. Cum să bei şi să mănânci așa ceva? Mi-e silă de ce am în mână, mă simt umilit că-mi place cola zero, acest sifon negru cu îndulcitori și această pizza de cea mai joasă speță, această pizza care dacă era o femeie o găseam într-un bordel – dar totuși sunt aici, în palton și te privesc, bându-mi sifonul alături de târfa mea de pizza. Ascultă, tu crezi in Dumnezeu? Nu răspunde – nici nu mai contează, eu cred!” După care venea ambulanța și le povesteam doctorilor cum eu trebuia să fiu Iisus să revin pe pământ și să salvez lumea dar m-a ispitit diavolul cu cola zero.

Sustine cu 4 lei lunar:

www.patreon.com/BogdanLiviu

Dictatorul – Mama cu cărucior

Oare câte femei au făcut copil din dragoste pentru putere? Există dictator mai mare decât o femeie cu un cărucior? Cum o poți contrazice? Oriunde ar fi, orice ar face, are dreptate. Dacă e în tren și stă cu șosetele murdare pe celălalt scaun și-și usucă chiloții pe geam masturbandu-se de fata cu copilul, îi zâmbeșți jenat și te scuzi că n-ai văzut-o când întindea rufele ca s-o ajuți, cauti disperat un vibrator sau iti oferi serviciile. Dacă ești în magazin și e în spatele tău și asculți muzică în căști și nu te-ai sesizat singur să îi lași întâietate inainte ca ea sa apara la coada, daca n-ai simtit ca va veni la coada inca de cand a pus in plasa ultimul produs și-a trebuit ca Ea să îți ceară voie, tot magazinul e împotriva ta și ar sărbători dacă ai muri in chinuri pe loc. Uneori se și victimizeaza pentru a te portretiza intr-un si mai mare monstru: “puteți, va rog, să mă lăsăți? Știți, cel mic…” Tu, mereu, același răspuns, cazand in genunchi: “Vai, se poate? Nu v-am văzut, mii de scuze.!Va plătesc eu comanda, uber, și va car plasele acasă. Spal si pe jos, numai va rog, iertati-ma! Stiti, muzica…eu, de altfel, nici nu aud cu o ureche, indurati-va, fiti buna, fiti si mama mea!” Magazinul tot nu te iartă. Pentru acei oameni vei rămâne pe veci ultimul om. Iar dacă mama te tolerează e pentru a oferi acel gest de mărinimie de care ei, ceilalți din magazin, oamenii de rând, n-ar putea fi capabili. “Uite-o, ii zâmbește, îl acceptă pe nenorocit”. Se fac deja analogii cu Iisus, se lansează nume precum Fecioara Maria. Apare deodata insa si sotul ei, Nicu, 47 de ani, nimic biblic. Un ins ca oricare altul. Daca ar fi venit singur, nimeni nu i-ar fi dat intaietate. Un tata, irelevant. Daca mai are si o bere la jumatate de litru, e cu adevarat lepra pamantului. “Mai bine sa n-ai parinti, decat astfel de scursuri!” soptesc unii. Cum ar fi să intre în magazin o femeie cu un cărucior, să scuipe oamenii, să ne împingă pe toți și să se bage în față, să i se dea produsele și, fără să plătească, să părăsească magazinul. Totul fără niciun cuvânt de protest. E mama, e normal. tipa de la casierie sa zambeasca cu flegma pe fata “Va multumesc, o zi buna!” Ar suna oare cineva la poliție? Cine ar putea-o acuza pe “biata mama”? “Bună ziua, poliția? Veniți repede, o mama ne-a scuipat pe toți și a furat o bară de salam.” Poliția ar veni repede, dar că să te bage la pușcărie pe ține, nenorocitule, “tu nu ai bă, mama? Toți avem o mama…” Efectiv să omorî oameni prin intersecții țînând cu o mână un cărucior cu altă o sabie. “Știți, asta micu’…” scuzandu-te c-ai măcelărit pe cineva pentru că plângea cel mic și ai crezut că dacă omorî oameni se calmează. Față de bătrâni nu există această groază. Adevăratul zeu, marele monstru e mama. Îmi e puțin teamă să scriu despre asta. Știu că e un subiect sensibil. În toată literatură lumii, n-a scris nimeni un pasaj despre dictatura mamei cu cărucior. Sunt oameni care s-au sinucis neputând trăi cu vinovăția de a fi avut căști și a nu fi fost atenți să lase locul înainte că mama să urce în metrou. S-au ridicat abia când mama a urcat în metrou și i-a privit, da, mama a ajuns să se umilească până intr-acolo de a privi spre tine ca tu să te ridici, criminalule! Iar oamenii au simțit asta imediat. Erai si la Piata Unirii. Efectiv mii de oameni care te urau in aceeași secundă. Te ridici jenat, cerându-ti iertare, încerci să faci un compliment copilului, te bâlbâi. Dar e tardiv… deja tot metroul e împotriva ta. Auzi, in loc de “Atenție se-nchid ușile”, aceeași voce care spune: “Sper sa mori, nenorocitule!”

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Carte despre un cerșetor orgolios / Diogene din Sinop

Stie cineva o carte despre viata unui cersetor orgolios? Un ins care sa fie insultat de toata lumea. Om caruia cand i se spune, nu fara venin: “esti un paria al societatii!” sa raspunda cu “ba pardon, nu sunt al nimanui, nici parinti nu am, imi apartin mie insumi, n-am legatura cu societatea.” sa-l deranjeze acel “al societatii” nu faptul ca e facut paria. Un cersetor melancolic, ironic si onest. Un fel de biografie a lui Diogene din Sinop.

Să scrii un scenariu pentru un film în care Luciditatea și Plictisul ar fi actori. Melancolia ar lua Oscarul pentru “Best Supporting Actor” iar Neantul Oscar “Actor în a Leading Role”.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Iubire 2020

Facebook. Conversația începe la 20:00. Salut, salut, încântat de cunoștință. Glume, entuziasm, fluiditate. Ambele părți sunt interesate. Nimeni nu e politicos, se vorbește direct, intim, cu entuziasm. Mici apropouri, slabe jocuri de cuvinte cu tentă erotică. Deschidere din partea ei, lăcomie din partea ta. De la 20:00 la 20:45 comentarii ample despre cum ați face dragoste. 20:45 – apar nuduri. 21:00 – după ejacularea de la o fotografie pe care i-ai cerut-o pentru a portretiza o fantezie care s-a născut în dialog, apare luciditatea, care-ți spune: “nu ai nimic în comun cu acest om, nu te interesează nimic din ce-ți spune. Salut, numele meu este Luciditatea iar lângă mine asistentul meu permanent, Plictisul. Venim mereu la pachet.” La fată, însă, entuizasmul sporește, vorbește de căsătorie; tu, simțindu-te vinovat, accepți propunerea, mimând un zâmbet politicos. Până la 22 se vorbește despre copii. Se vehiculează diverse nume, pe care le refuzi pentru a ține proiectul departe de realizare. N-o lași să-și termine ideea ei cu “Am putea face mâine o conferință să îi anunț și pe părinți. Trebuie să-mi iau microfon.” că încerci deja să-i temperezi entuziasmul. Îi spui timid că nu ți-ai dori copii (nu încă, pentru a nu fi dur) că, de altfel, nici relație nu voiai, dar, având în vedere că purta acei colanți și era îmbrăcată într-o atare rochie purtând anumite dresuri, ai realizat că, având zilnic acces la acele comori, până la urmă nu e atât de rău să fii într-o relație. 23:00 – oficializarea căsătoriei. Ora de miere pe Skype în Video Call. Conexiune slabă, obosită, vlăguită. “Dacă nu ești mental captivat de celălalt, dacă nu ești în primul rând cel mai bun prieten al lui, orice relatie, orice mariaj nu e decât o uzură într-o uzură”, îi spui în reluare, în timp ce ea aude doar “Maria” din tot mesajul tău. Îți închide și-ți scrie: “Sper să fii fericit cu Maria. Ești un nesimțit, un om de nimic. Adio!”. 02:30 – nu poate dormi, îi e dor de tine și, cum ți-a dat block peste tot, îți scrie mail. Mail scris impecabil, cu diacritice, spațiu și virgule splendid puse, fix trei puncte de suspensie la final (nu două, nu patru!), absolut totul e o operă de artă, o iubești pentru rafinamentul de care da dovadă în a-și manifesta sentimentele și te întrebi dacă nu cumva ea e partenerul de viață potrivit pentru tine. Îi răspunzi la mail sec, fără mulțumiri, fără lacrimi, fără efuziuni: “Maria. Așa o va chema pe fata noastră.” La zece secunde, primești alt mail: “Va fi băiat.” Îi răspunzi: “Maria, așa îi vom pune numele și dacă va fi băiat”. Te sună. Râde cu tine, îi povestești de neînțelegere, cum că tu spuneai altceva și ea înțelesese că era vorba de o femeie, dar în timp ce e totul în regulă între voi, în chiar mijlocul acelui paradis, în care ești atras de ea și o apreciezi enorm, o descoperi ușor ușor și observi că e inteligentă și extrem de grațioasă, sensibilă și feminină, te simți trist, simți nevoia de a rămâne singur, ai vrea ca ea să uite deodată că exiști, te obosește deja scenariul următorilor patru decenii în care vei fi fericit alături de ea. Încerci să rămâi entuziasmat la telefon, să nu o superi, când deodată o auzi: “Of, de fapt… mai bine s-o lăsăm baltă, mi-e totuna! Nu mai vreau nimic din toate astea, simt c-am fost deja fericită, că ne-am trăit viața!” Îi spui entuziasmat că fix asta găndeai și tu iar asta o bucură, se simte apropiată de tine. Va întâlniți la 4 dimineața și mergeți pe stradă ținându-vă de mână ca doi melancolici recent divorțați, care se iubesc…

Susține cu 4 lei pe lună:

patreon.com/BogdanLiviu

Cutia poștală. Prietenii la înmormântare se cunosc

Ştiți filmele alea când tipul verifică dimineața cutia poştală şi primeşte scrisori de la cei dragi? Aşa arată cutia mea poştală. Trei oferte de a muri. Mai au să spună că dacă mă sinucid azi primesc reducere la aceste reduceri. 🖤 Zâmbeam pe scară răsfățându-mă ca o fată frumoasă şi curtată de toți. Mă gândeam să-i sun să negociez cu fiecare să văd care mă vrea mai mult, să văd cine e Alesul, cine îşi doreşte din tot sufletul să mă bage în pământ. “Ştiți, am duşmani care aşteaptă doar să clipesc şi-mi cad la picioare, vin imediat să mă îngroape ei.” – fac pe grozavul, de fapt am duşmani leneşi, aproape apatici, nu le pasă de mine, trag de ei să mă mai bârfească, să mă mai jignească din când în când pe la spate. Ba unul venise aseară pe la mine: “A, credeam că suntem prieteni! Mă gândeam să vedem un film la videoproiector la tine. Îmi place cum ai aici. Îți fac un ceai? Mă îngrijorezi, nu arăți prea bine.” Bietul duşman a plecat rugându-se pentru sănătatea mea. 🙁

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu