Category Archives: Cărți

Cum pleci cu erasmus – ghid

Pentru cei care “plecați cu erasmus” dar nu știți cine a fost Erasmus din Rotterdam: odinioară cea mai mare și cea mai strălucitoare glorie a secolului în care a trăit, el nu mai este pentru omul de azi decât un nume. Nenumăratele sale opere, scrise într-o limbă de depășea granițele dintre națiuni, o limbă și ea dată uitării, latina umaniștilor, dorm neatinse în biblioteci; abia dacă una singură dintre aceste opere, cândva celebre în lumea întreagă, mai găsește răsunet în vremea noastră. Chiar și personalitatea sa greu de definit, apariție luminoasă printre penumbre și contradicții, a fost mult eclipsată de figurile mai viguroase și mai impetuoase ale celorlalți reformatori ai lumii, iar viața sa personală oferă puține lucruri captivante demne de semnalat: un om care iubește liniștea și se dedică muncii fără preget își făurește rareori o biografie senzațională. Dar chiar și fapta sa propriu-zisă este astăzi acoperită, ascunsă conștiinței contemporane, așa cum se întâmplă totdeauna cu piatra de temelie de sub o clădire gata înălțată. Erasmus, acest mare uitat, ne este apropiat și astăzi prin faptul că, dintre toți scriitorii și creatorii Occidentului, el a fost cel dintâi care a avut o conștiință europeană, primul pacifist militant, cel mai elocvent apărător al idealului umanist, de înțelegere spirituală pe plan mondial. Destinul său tragic de a fi fost un învins în lupta pentru o alcătuire mai dreaptă, mai armonioasă, a lumii noastre spirituale îl apropie și mai mult sentimentului nostru fratern. (Stefan Zweig, Triumful și destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam)Îmi placeComenteazăDistribuie

Radu Solcan – Jurnal | Boecleri, Bibliographia critica

La anticariatul I. C. Brătianu, găsesc un Boecler de la 1715 – Bibliographia critica. Prețul nu-i deloc mare – cam o sută de dolari, după reducere. La Boecler se vede foarte limpede cum, în secolul al XVII-lea încă, filosofia este o încununare a eforturilor cunoașterii umane. Filosofia nu este fundația pe care se clădește edificiul cunoașterii umane, ci punctul culminant al acestui edificiu. (…) Sunt încă în admirația scrierii lui Boecler. Sinteză umanistă moderată a cunoștințelor vremii? Cuprindere enciclopedică? Ce contează formulele! Omul alcătuiește un minunat catalog sistematic al tradiției intelectuale clasice, așa cum începe ea în Grecia și Imperiul Roman și ia o nouă formă în scrierile umaniste din veacurile XIV – XVII.

(Radu Solcan, Jurnal)

Mihail Radu Solcan – Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007 – 2013

Mihail Radu Solcan este, pentru mine, portretul de Profesor ideal, un model de viață și una din acele întâlniri pe care le voi purta în suflet cât voi trăi. Simbolizează toate valorile pe care le iubesc, imi arată, vorba lui Noica, “ce este si ce poate fi” un Om. Sper că o să vă inspire și pe voi, eu unul nu pot dormi de dragul lui acum. Sunt fericit c-acest om a trăit cândva, c-a fost la o facultate în care am intrat și eu, că era român, că era în București, că mergea și el, ca și mine, cu metroul și, așa cum spune, referindu-se la faptul că n-are mașină: “mă simt bine în metrou”.

Primul episod din, ceea ce cred ca va fi, un “serial” de macar 10 episoade.

Ajută-mă cu 4 lei să pot continua aceste clipuri: https://www.patreon.com/bogdanliviu

Devino MEMBRU YOUTUBE: https://www.youtube.com/channel/UChv6xzGXVVOv1lH5rt4qbUw/join

Mihail Radu Solcan – Jurnal (1) Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007–2013

Scăparea este în cultură, nu în sensul de a-ți face un nume care să rămână în cultură, ci în căutarea de a trăi fiecare clipă în chipul cel mai interesant din punct de vedere intelectual.(Mihail Radu Solcan)E un bun antidot la nihilism. Dar e şi un drum extrem de egoist şi întrucâtva obtuz, în măsura în care calea strict intelectuală îmi pare insuficientă, e un drum lipsit de sevă, ardoare, nervi, arbori şi lacrimi, e drum de cărturar, nu de poet (dacă prin poet înțelegem un Om întreg). Tolstoi vedea în sensul vieții sacrificarea pentru umanitate, să-ți aduci mica ta contribuție – a profita de ce au făcut alții, a te plimba prin cărțile, prin munca lor, fără să oferi mai departe ceva, mulțumindu-te să parazitezi în spiritul celorlalți, e plăcut, călduț, dar insuficient – având anumite capacități, ai şi responsabilitatea de a împrospăta amprentele celor pe urma cărora ai călătorit. De altfel înainte de moarte domnul Profesor o spune: “simt că ar trebui să las ceva în urma mea.” Acest gând vine din conştientizarea responsabilității, un sentiment de datorie față de autorii citiți şi de societate, nu din orgoliu, din obsesia mediocrului de a ieşi în față, de a fi nemuritor – ce Om admirabil, prin contrast cu cei care, fără capacitățile dânsului dar cu un orgoliu nemăsurat, publică zilnic câte o “carte”, obsedați să lase ceva în urma lor – moloz, lipsă de talent şi ignoranță, dar să rămână cu orice preț ceva după ei, să aibă “notorietate” – şi ce rânduri frumoase am găsit tot la domnul Profesor, legate de notorietate: “o persoană înzestrată cu anumite însuşiri şi capacități care o ridică deasupra mediei are de ales între notorietate şi deplina independență.” Întâlnisem asta la Cioran – dar el tânjea la glorie: “zile în care vreau să fiu cunoscut şi de o muscă!”, era un megaloman, pe când domnul Profesor, neavând narcisismul Scriitorului, se bucura şi era fericit să-şi ajute studenții, să se plimbe ca un îndrăgostit prin anticariate şi să citească, să gândească, să citească…Un jurnal de care mi-e din ce în ce mai drag – cât regret că nu l-am avut Profesor! Un jurnal care se citeşte cel mai frumos în aceste ore intime şi irevocabile, între 2 şi 5 dimineața. ❤
Voi continua pe site însemnările legate de acest Jurnal pe cât de minunat pe atât de necunoscut la noi.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă ▶️Patreon.com/BogdanLiviu

Emil Cioran – fotografie inedită

Un prieten (Emanuel Iavorenciuc, fondatorul paginii Istoria pe razatoare), imi trimite o fotografie cu Cioran pe care eu n-am mai vazut-o niciunde. Privind-o, mi-am adus aminte de ce scria Cioran in “Silogismele amaraciunii”: “Hoinăresc de-a lungul și de-a latul zilelor ca o târfă într-o lume fără trotuare.”

Cititori, gânditori, boală / Nietzsche – Ecce Homo

nvățatul, care nu mai face decât să mai „frunzărească“ prin cărți – filologul cu o rație zilnică modestă de două sute – își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a gândi singur. Dacă nu frunzărește, nu gândește. El răspunde la un stimul (la un gând citit), atunci când gândește, la urmă, nu mai face decât să reacționeze. Învățatul își cheltuie întreaga energie în a spune Da și Nu, în critica a ceea ce deja s-a gândit – el însuși nu mai gândește. La el, instinctul de autoapărare a putrezit; altminteri, s-ar apăra împotriva cărților. Învățatul – un décadent. Asta am văzut-o cu ochii mei: naturi înzestrate, bogate, cu instinctul libertății, după vârsta de treizeci de ani „terminate de lectură“, simple bețe de chibrit, pe care trebuie să le freci, ca să producă scântei – să emită „gânduri“. Dimineața devreme, când se crapă de ziuă, în toată acea prospețime, la răsăritul puterilor tale, să citești o carte – asta numesc eu viciu! (…) Boala mi-a dat totodată dreptul la o totală răsturnare a tuturor obiceiurilor mele; ea mi-a permis, ea mi-a poruncit să uit; ea mi-a dăruit obligația să zac nemișcat, să lenevesc, să aștept și să am răbdare… Dar asta înseamnă să gândesc! Ochii mei au pus capăt, singuri, întregii viermuieli prin cărți, cu alte cuvinte filologiei: eram „izbăvit“ de carte, ani de zile n-am mai citit nimic – cea mai mare binefacere pe care mi-am dăruit-o vreodată! Acel sine de dedesubt de tot, parcă îngropat sub moloz, parcă redus la tăcere de permanenta obligație de a asculta sinele altora (iar asta înseamnă a citi!) s-a trezit încet, timid, ezitant – dar în sfârșit a început să vorbească din nou. Nicicând n-am fost atât de fericit de mine însumi ca în perioada cea mai bolnavă și mai dureroasă a vieții mele!

Susține cu 4 lei pe lună:
Patreon.com/BogdanLiviu

Conferința lui Patapievici despre Blaise Pascal și Dumnezeu

Am să încep prin a vă spune cine a fost Blaise Pascal. Cel care face descrierea pe care am să v-o citesc este Chateaubriand: “A existat un om care la 12 ani, cu linii și cercuri, a creat matematicile, care la 16 ani a făcut cel mai savant tratat despre conice care a fost văzut de la antichitate încoace, care, la 19, a construit o mașină prin care intelectul și raționamentele puteau fi reproduse, care, la 23, a demonstrat fenomenele greutății aerului și a distrus una dintre marile erori ale fizicii vechi, un om care, la o vârstă la care ceilalți oameni încep abia să se nască, terminând de parcurs întregul domeniu al științelor umane, și-a dat seama de neantul lor și și-a întors gândurile către religie; un om care, din acest moment și până la moartea sa, petrecută la vârsta de 39 de ani, mereu infirm și mereu suferind, a fixat limba pe care aveau s-o vorbească Bossuet și Racine, și care a dat modelul celui mai deplin sarcasm ca și al raționamentului cel mai puternic, în fine, acela care in scurtele intervaluri pe care i le lăsau bolile sale, a rezolvat, ca o distracție de la suferințele fizice pe care le avea, una dintre cele mai înalte probleme de geometrie și a zvârlit pe hârtie gândurile care țin atât de Dumnezeu cât și de om. Acest geniu înspăimântător se numea Blaise Pascal.”

O conferință extraordinară pe care v-o recomand cu drag. Vizionare plăcută! https://www.youtube.com/watch?v=mLwwvx0cPcY

“Ea nu era de aici…” Cioran despre poeta Susana Soca

N-am întîlnit-o decît de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu prezenţa ei de spectru adorabil. “Cine eşti? De unde vii?”, iată întrebarea care-ţi venea să i-o pui fără să stai pe gînduri. N-ar fi putut răspunde, într-atît se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-I trădeze. Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei sufiului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decît din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă. Doar îngerii şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care-l încercai în preajma ei. Fascinaţie, tulburare supranaturală! Din prima clipă cînd am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe! Copleşită de bunuri, răsfăţată după cîntarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce-ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov? Cu cît te gîndeai la ea, cu-atit erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile timpului. Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Din fericire, însuşi farmecul ei făcea parte din revolut. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă epocă, în mijlocul landelor din Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile Bronte… Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osîndită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. In viaţă fiind, părea atît de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gîndeşti că n-ai s-o revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pămînt; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul.

(Cioran, Exercițîi de admirație)
Textul îi este dedicat poetei Susana Soca pe care Cioran o numea o “Victoria Ocampo a Uruguayului. O femeie foarte frumoasă și foarte bogată, care a învățat rusă special pentru a merge în Rusia și pentru a-l întâlni pe Pasternak. A murit într-un accident de avion. Henry Michaux era îndrăgostit de ea, a vrut să se căsătorească cu ea, dar ea nu și-a dorit acest lucru”.

Citind poezia lui Borges despre Susana Soca, din cartea El hacedor (Creatorul), Cioran spune: „Poem emoțional al lui Borges dedicat Susanei Soca. Poate că ar fi meritat mai mult decât atât, dar, în orice caz, nu e rău“.

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Cezar Ivanescu, Symposion, Casa Pogor, Junimea, 1993

mulţumescu-ţi, Doamne,
lucri noapte, zi
să mă pot în tine
însumi oglindi,
să-i dau drumul Sîngelui,
să-i dau Drumul Roţii,
să mă judece întîi
curvele şi hoţii,

amăruie cană
trupul meu de lut,
beau ca dintr-o rană
fără început,
eu ţin cana-n mîna mea,
ori mă ţine cana?
beau şi Domnu-n ceriuri bea
să-mi aline rana,

Nietzsche și scrisul ca terapie

În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,

Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.

(Ecce Homo)