Incerc sa tin un jurnal. Macar un an. Macar sa scriu ceva, orice. Sunt incapabil sa scriu ceva la care sa lucrez mai mult timp. E si motivul pentru care sunt obsedat de “jurnale”, acolo e viata imediata, e pulsul asternut. Nu vei vedea niciodata inflorituri intr-un adevarat jurnal. Nimeni nu sterge (decat dupa ce-l publica, il revizuieste si-i pierde stralucirea).

Cred ca sunt un om care ar putea scrie ceva – dar numai daca am in minte un om drag, fata de care sunt entuziasmat. Cele mai frumoase carti le-am scris in chat cu ceilati oameni, plecand din spontaneitatea clipei, luat de val, entuziasmandu-ma, simtind ca acea clipa e necesara, esentiala. Pe cand a scrie profesionist, inseamna sa ai un program, sa scrii cu disciplina. Eu vreau ca scrisul sa fie o inspiratie de moment, si asta numai printr-un jurnal o poti face. Ce ma intereseaza e omul – la care pot avea acces analizandu-ma – si poate-i va ajuta si pe ceilalti.

Cum stau numai in casa si mai mereu singur, cum n-am bani sa calatoresc, toate notele mele de jurnal sunt ganduri despre cartile pe care imi propun sa le citesc si ce-mi trece prin cap. “Calatoria interioara” de care vorbea Rilke. Trebuie sa trag de mine, sa imi cultiv o vointa, viata asta de haiamana trebuie sa se opreasca. Nu poti realiza nimic procrastinand, neluand viata in maini. Nu am inteligenta, dar am imaginatie. Mult peste medie. Simt ca am o sensibilitate din care pot sa scot ceva – poate o carte. Daca nu, macar franturi de jurnal. Imi place mult ce spune Camus: “sunt un suflet mediu plus o exigenta”. E exact ce-mi lipseste mie, exigenta. Trebuie totodata sa scap de obsesia stilului (scriu aceste randuri cu strangere de inima, as fi vrut sa inlocuiesc “imi place mult”, cu altceva). De ce oare nu ma multumesc anumite expresii simple, naturale? Sunt obsedat de ce e simplu, natural, si totusi… Ritm, sa aiba ritm. Sa fie intrucatva muzica. Nici nu conteaza mesajul – atata timp cat suna bine. Cum cred ca toate pot fi in toate felurile, macar muzica sa fie adevar. Sa omori pentru simfonia unui cuvant – sau sa nu scrii nimic.

Cred c-o sa ma ajute sa tin un jurnal. Combat apatia si scutesc oamenii de intrebarile mele obsesive cu privire la reactiile lor. Ador sa patrund in mintea lor cu intrebari agasante, clipa de clipa. “De ce ai clipit, la ce te gandesti acum” etc etc. Ma obsedeaza scenariul in care ai intra in camera cu un om si va raportati fiecare clipa experimentata, pana la nebunie – ba nu, dincolo de ea! Oare v-ati mai putea suporta dupa ce iesiti din camera? Ati ajunge unul in celalalt, ati deveni poate unul si acelasi om – de vazut Persona lui Bergman in acest sens.

Ar trebui sa ne fie rusine sa spunem cuiva “te iubesc” pana n-am locuit secunda de secunda in capul lui, macar o luna. O luna in care afli tot – si in care cel mai probabil vei pierde tot. Daca avem forta sa-i zambim sotiei dupa 50 de ani de existenta, e pentru ca n-am avut prostul gust de a o cunoaste cu adevarat. A te baga in capul celuilalt, a iscodi, a bombarda cu intrebari din dorinta de autenticitate – la ce bun? Nu-i de mii de ori mai preferabil sa te multumesti cu ce ofera experienta de zi cu zi? Cand iti zambeste, bucura-te de zambet. Nu intreba ce exact a facut-o sa zambeasca, care parte a mesajului a bucurat-o si ce a simtit fata de tot restul, oare ar mai fi ras daca nu aparea partea la care a ras? I se pare haios cuvantul sau intreaga idee? Si de ce i se pare haios? Toate aceste intrebari aparent puerile sunt ale unui om disperat. O stiu bine, sunt disperat. Imi e extrem de clar. Disperat sa ajung la o conexiune cu un om, sa stiu e x a c t ce simte, sa nu mai fiu singur, poate? Dar ma simt bine in singuratate, evit pe cat posibil oamenii din acest motiv. Si totusi… e ceva divin in a vedea si celalalt ce ai in tine, te bucuri mai mult de acelasi lucru – atunci cand il impartasesti. Ma observ uneori cand cineva rade pe YouTube la comentarii si pune minutul la care a ras, scriind mesajul care i s-a parut haios in clip, ca dau click pe acel minut si ascult si eu din nou – si rad cu el. La fel cu textul scris, daca cineva arunca un citat dintr-un text, recitesti acel pasaj si razi a l t f e l, razi alaturi de celalalt, parca, cumva, textul a prins cu adevarat viata. Totodata, toti oamenii cu care ai acea aparenta intimitate – iti sunt, in fond, straini. Dar cine nu e strain? Eu insumi nu ma cunosc. E imposibil sa ajungi la acea autenticitate atata timp cat tu insuti nu stii cine esti. Toate impresiile, tot ce simt cu privire la mine poate fi fals. Cum pot afla cu adevarat cine sunt? Afland, pot veni spre ceilalti apoi, avand ca busola propria mea identitate, constiinta puternica a propriei firi. Dar eu cred despre mine ce simt pe moment – si in chiar clipa aceea cand simt puternic ca sunt intr-un fel, ma suspectez, ma banuiesc c-as fi in iluzie. De ce am oroarea de am a insela? Ea ma paralizeaza, ma tine departe de orice idee, ba chiar de ce traiesc cu oamenii! Si de ce aceasta obsesie de autenticitate? Pe mine ma bucura mai mult ideea ca un om ma simpatizeaza cat de cat dupa ce am stat cu el 3 luni si secunda de secunda ne-am spus ce gandeam, decat unul care ma iubeste pentru ca… il amuz, ii sunt drag, dar nu stie cat sunt de infect, nu-mi stie gandurile ascunse – unele poate pe care mi le-am ascuns si mie insumi. Unul din adevaruri ar fi: niciun om pe care l-am intalnit pana acum, n-a contat pentru mine. Am fost, in radacinile mele, apatic, si-mi condimentam apatia cu politete, cu “blandete”, simtindu-ma vinovat. Ca sa ascund ca nu-mi pasa, traiam cum e ideal pentru celalalt. Te bucurai de bucuria lui, la gesturile tale, dar nu-l iubeai si te simteai vinovat. Nu ai vointa, nu ai energie, ai sufletul obosit. Ti-e totuna cu toate, de parca a iubi un om inseamna sa intri intr-un rol, si tu esti cu constiinta deja in sicriu, esti atat de departe de lumea asta, incat nu te poti lega de nimeni cu adevarat. De ce oare? Adica, iti sunt dragi oamenii, apreciezi la ei diverse lucruri – dar de ce nu te poti apropia? Iti esti suficient siesi mereu, esti in largul tau cu tine insuti. Sau… poate ca esti deja cadavru, poate ca oameni care ti-au meritat iubirea au trecut pe langa tine si, mort fiind, blazat, apatic, nu i-ai vazut.

Și de unde această obsesie cu autenticitatea? De ce țin atât de mult la ea? Vorba lui Nietzsche: “De ce căutăm întotdeauna adevărul, de ce nu neadevărul, sau minciuna?” De ce să nu fac o religie din a mă limita, a mă rezuma în ce simt cu omul – iluzie sau nu? Pentru că sunt lacom, pentru că mereu vreau totul – deși mă îndoiesc de el! Eu ajung la anumite sentimente, un entuziasm, iar apoi imediat sunt obsedat să aflu dacă acea bucurie e autentică – distrugând totul. Am nevoie de un om la fel de obsedat de autentic – să pătrundem în noi înșine ca și când n-am fi noi, să ieșim în afara porpriilor vieți, să ne spunem t o t u l, ca și când n-am exista. Dar ce monstru e acela care spune totul… Oare se poate spune totul și, în loc să-l spânzuri pe celălalt ca să aperi secretul – îl îmbrățișezi? Și cine știe dacă nu acest om care ar apărea, și el, “obsedat de autentic” nu e de fapt, ca și mine, înăuntrul iluziei că autenticitatea s-ar lăsa descoperită de aceste abuzuri, de aceste întrebări furtunoase, agasante și insipide? Autenticitatea poate că o descoperi într-o privire. Știi tot în acel zâmbet. Bine, dar apoi, când ieși din moment, când te depărtezi și mergi spre casă… simt să-l sun pe cel cu care am avut experiența, să-mi spună e x a c t ce a simțit, să nu lăsăm nimic la capriciul interpretării, acolo unde oamenii se simt bine, că pot spune c-au atins apogeul unei conexiuni, neanalizand-o, neintrând cu adevărat in ea să vădă dacă mai ține sau nu. În fond, asta fac: lovesc cu toporul rațiunii să vad dacă ține sau nu acest arbore al iubirii pe care îl tot caut și la umbra căruia aș vrea să mor.

Pentru a putea continua sa scriu, sustine-ma cu 8 lei:
Patreon.com/BogdanLiviu