Category Archives: Literatură

Fata cu trei scame

Așteptam la coadă când, dintr-odată, pe spatele ei învelit într-o geacă roz, observ că stăteau cocoțate trei scame. Scame imense, nu clasica scamă pe care o poți evita. Erau genul de scame pe care bătrânii, văzându-le, ar fi simțit să spună: “stau de 60 de ani aici dar eu așa ceva n-am văzut, vă spun…” Mai degrabă trei bulgări de praf care anunțau o avalanșă. M-am uitat în spatele meu să văd dacă se puseseră clienții la pământ, dacă se speriaseră. Niciunul nu mișca. Erau paralizați de groază. Așadar, trei – unul sub ceafă, iar doi în zona șoldurilor. Ce puteam face? N-o cunoșteam și asculta muzică în căști, nu m-ar fi auzit fără s-o ating. Îi priveam spatele strident, văzând că se uită în geamul din fața noastră unde putea să mă vadă clar că mă uităm la ea. Dar îi plăcea, nu riposta, nu s-a întors să întrebe. Credea, poate, că o plac. Cu capul lângă al ei, păream un cuplu drăguț în acel geam. Dar realitatea era atât de departe! Eu mă uitam încruntat, cu acea curiozitate impersonală de medic mizantrop, bătrân și uzat. Eram la un pas de: “următorul!”. Nu putea să simtă asta prin reflexia geamului aflat la vreo cinci metri în fața noastră. Oricum ne vedeam puțin neclar în el, ne vedeam așa, “în mare”, nu exista detaliu în ceea ce ne privea, relația noastră era încă la “și altele”. Putea doar să-mi deducă, să-mi intuiască, să-mi simtă încruntarea, să simtă alarma privirii mele – dar pentru asta îți trebuie, dacă nu o sensibilitate extraordinară, măcar paranoia omului megaloman dublată de o personalitate puternică, să începi dialog cu acel om care te-a privit într-un fel ciudat. Doar că în astfel de situații, dacă omul e timid și speriat, văzându-se în public, suportă presiunea privirii celuilalt dar nu-i spune: “s-a întâmplat ceva?” Evită confruntarea, îndură tensiunea și neplăcerea și se mângâie cu ideea că va scăpa în curând de toată acea scenă apoi va vorbi cu o prietenă de-a ei și se va descărca, își va lua de pe suflet acea întâmplare, va spune: “mi-a venit să-i spun”, și va spune prietenei ei ceea ce ar fi vrut să spună dar n-a avut curajul, își va descărca tonul acuzator pe biata ei prietenă, va vărsa în ființa ei toată energia negativă pe care n-avusese curaj s-o ofere celui care o privea. Îl recunoști pe acest tip de om după faptul că detestă, din teamă, să vorbească la telefon – mai degrabă ar pierde un plămân decât să dea un telefon și să comande ceva; și ea era acel gen de om care dacă nu poate comanda de pe site că nu merge site-ul momentan, nu dă telefon, așteaptă să își revină site-ul. În același timp e și agresivă, nerăbdătoare. Vine din oră-n oră și speră, dă refresh. Ba chiar țipă ușor, în casă, dacă e singură. Aruncă un: “ce dracu are!”. Dar apoi se uită din obișnuință să vadă dacă a auzit-o cineva. E, în fond, un melc. Mă gândisem s-o ating ușor pe umăr, apoi își dădea căștile jos și-i spuneam: “Domnișoară, aveți trei scame pe spate. Dacă doriți, le pot lua eu – de altfel, eu sunt un mare scamator!” Nu, n-aș fi făcut glumița asta, deși e atât de penibilă și jenantă încât poate atinge umorul, chiar dacă de cel mai jos nivel. O înștiințam că are acele scame, dar apoi ce? Nu era sigură pe bluza pe care-o purta, avea nevoie de acea geacă roz pe ea cu care se încheiase până la gât aproape. Îi simțeam bucuria că îmbracă acea geacă ce ascundea multe insecurități. Bluza ei era ca o temă pe care n-o făcuse. O acoperea cum putea. Mi-aș fi pariat viața că bluza era, dacă nu puțin ruptă sau zdrențuroasă, puțin pătată undeva, mergea ca un om care a ieșit din casă repede, cu bluza peste care vărsase te miri ce iaurt de zmeură. Se uita pe YouTube și, amuzată la un clip nehaios pe care-l privea ca să uite că trăiește, a vărsat pe ea puțin iaurt. Trece timpul, iaurtul se usucă, ea uită – și iese așa afară, “trăgând” o geacă pe ea. Mi se oferă o șansă: uitase să ia pâine. Îmi zâmbește, se jenează, lasă produsele pe bandă, își face loc pe lângă mine și se duce să ia pâinea. Puteam să-i spun atunci: apropo de acest zâmbet absolut forțat prin care îți exprimi jena că te-ai împotmolit și ai uitat să iei pâine deși pentru asta ai venit, uite altă fază haioasă, ai vreo trei scame imense pe spate. Nici nu sunt sigur că sunt scame și nu metropole – inițial am crezut că ești un continent. Am tăcut, privind resemnat scamele îndepărtându-se de mine. Devenisem familiar cu ele, îmi lipseau acei microbi care când erau mici și naivi, visau să fie ciumă. În sfârșit, fata revine la locul ei, în fața mea și scamele sunt iarăși la câțiva centimetri de mine. Mă priveau de data asta cu o ușoară superioritate, aveau acea privire jucăușă de iubită care știe cât de mult o iubești oricât ai ironiza-o. “Te prefaci că vrei să mă înlături, dar de fapt vrei mult să mă atingi!” păreau să spună. Nu era adevărul – chiar voiam s-o scap pe fată de acele impurități. Profit de faptul că geaca stătea puțin largă pe ea și mă gândesc c-aș putea să ating foarte-foarte ușor, așa încât să îi iau scamele fără să mă simtă. Dar asta e ca și când ai încerca să faci sex când doarme. Excitant, dar, dacă nu ești chinez, e imposibil. Totuși, îmi asum violul intimității ei, sunt gata să fac pușcărie pentru hărțuire și îmi întind mâinile să-i iau scamele (mă gândisem să iau cu amandoua mâinile câte două odată, pentru a echilibra tensiunea apărută pe geaca ei – acest teren minat. Întind mâinile și când mă duc cu o mână spre gât – observ că e cocoșată. Le iau imediat înapoi. Repulsie de nedescris, apoi jenă față de mine însumi c-am simțit repulsie. Toți suntem cocoșați azi, ce mare lucru? Stă în poziție proastă la calculator și se uită la seriale. Toți fac asta, cocoașa e imnul omenirii – de ce repulsia asta penibilă? Și totuși exista. Acum voiam să-i zic “nu vă supărați, pe lângă faptul că sunteți cocoșată, mai aveți și trei scame pe geacă!”. Aș fi inundat-o în rușine, n-ar mai fi ieșit din casă două luni, ar fi făcut sex cu lumina stinsă toată viața. Aș fi fost cel mai infect dintre pământeni. Dar nu puteam nici s-o îmbrățișez deodată pe la spate, să mă simtă cum o învălui, să-i îndrept spatele într-o îmbrățișare forțată, sperând totodată că va înțelege din asta că preludiul fusese înainte, când o priveam și că acum suntem familiari, ne putem îmbrățișa, când adevărul era că eu băteam apropo să stea dreapta și speram totodată ca îndreptându-i spatele să-i cadă scamele de pe geacă. “Măcar cea de la gât să cadă” mi-am spus, limitându-mi dorințele așa cum faci când te rogi la Dumnezeu să fii tânăr o veșnicie și vezi că după o săptămână ai deja riduri: “Măcar încă un an să fiu tânăr”. Îmi imaginam apoi scamele căzând, eu acoperindu-le cu picioarele – poate că două dintre ele cădeau apropiate una de cealaltă și puteam să le acopăr cu un picior, apoi cu celălalt cea rămasă, pentru că altfel poate vedea scamele și știa că sunt ale ei, așa cum un cățel știe, după ce a făcut un rahat, că e al lui, dacă e pedant, îl miroase pentru a face verificările de rigoare și apoi dă cu piciorușele să acopere cu pământ toată afacerea. Dac-ar fi văzut scamele, era un imens pericol să știe că sunt ale ei, apoi îmi vedea vinovăția pe chip (sunt un tip inocent, nu mă pot abține, în ochii mei vezi mereu adevărul, nu pot să mint), și-ar fi dat rapid seama, din acea energie și tensiune dintre noi, că scamele erau ale ei, că eu de cinci minute, departe de a fi atras de ea, fusesem doar mărinimos cu ea, mă pusesem în postura omului care făcea un act de caritate, care ajută o nenorocită. Eram un martir, îi tolerasem scamele și voiam s-o ajut să scape de ele cum vrei să ajuți un sărac să scape de datoria la întreținere. O rănea și faptul că voiam să fac aceste lucruri fără ca ea să afle. “Îmi asum, sunt scamele mele” ar fi spus, adunându-le. Ar fi repetat apoi spunând, poate, pentru prima oară, cu voce tare: “Da, ați auzit bine, sunt scamele mele! Aveam trei scame pe mine iar acest martir, acest cavaler s-a oferit să-mi ofere un ajutor pe care nu l-am cerut. Să-l ovaționăm pe acest binefăcător!” Aprinsă la față de nervi și umilință, mi-ar fi atins mâna ridicându-mi-o ca unui boxer care a câștigat meciul. Straniu, deși eram palid și trist că nu reușisem s-o scap de scame fără să afle, că nu reușisem să fac “cum e ideal” pentru ea, totodată aș fi avut puțin erecție, mă excita febra corpului ei, mâna ei care o ardea pe a mea, acele trăiri puternice din partea unui om care înfruntă toată omenirea, un om care până atunci răspunsese tuturor așa cum se răspunde când ești educat, un om despre care vecinii aveau o opinie prea bună pentru cât erau de oligofreni și înapoiați – în fine, un om care avea în sfârșit o opinie proprie. Dar m-am abținut, n-am îmbrățișat-o, scamele n-au căzut. Vine rândul ei să plătească produsele, mă privește, zâmbește timid, nu prea e atentă la produse, întreabă iarăși de preț, caută agitată banii să plătească când deodată, pentru că totul făcea 23 de lei și trebuia să dea 3 hârtii de un leu, ca de obicei cum se întâmplă in astfel de situații, nu găsea fix al treilea leu așa că, așa cum facem toți din obișnuință, deschidem mai mult portofelul și ne adâncim capul spre el – moment in care, probabil și pentru că vântul apucase să intre, salvator și tacit, odată cu un client care tocmai intra in magazin, scama de pe gât e învinsă, cade pe gresia mizerabilă din magazin. O vedeam zbătându-se umilită, luându-și adio de la surorile ei care stăteau acum cuminți pe șold, nu mă mai priveau, nu mai erau arogante – erau ca iubita care a văzut câte fete îți scriu, a realizat că ești drăguț și poți și tu să o părăsești oricând, ai alternative și a început să se teamă, să nu mai fie atât de sigură că pe ea o placi cel mai mult. Erau două scame cumpătate care ar fi fost gata să promită că nu vor deranja pe nimeni niciodată dacă le las să rămână pe șoldurile bietei fete. Am vrut să-i spun fetei: “vedeți că v-a căzut ceva”, și când se uita in jos să mă apropii de ea și să ne tamponăm, bruscând-o “fără să vreau”, ingropand in gresie și celelalte două scame, dar m-am abținut – aveam un acces de mărinimie, astfel c-am așteptat să plătească produsele, am plătit și eu, rapid, fără să iau bonul fiscal, am cules scama de pe jos, am făcut câțiva pași mai mari și-am prins-o exact când ușile se îndepărtau, întinzându-mi mâna stângă să-i reasez scama pe gât, prefăcându-mă totodată că aveam o problemă la mână, ceilalți să înțeleagă că mă dezmorteam, că sunt un sportiv care venise să ia apă. Ce bucurie! Cele trei scame erau iarăși împreună. Oftând, o privesc pe fată îndepărtându-se de mine și mă rugam la vânt să bată mai ușor, ii simțeam agresivitatea pe obraji și mă temeam pentru sănătatea scamelor. O priveam pe fată îngrijorat ca un îndrăgostit, îngrozit de fragilitatea bietelor scame, de faptul că din clipă-n clipă scamele ar putea fi omorâte de vânt. “Iată iubirea”, mi-am zis, mergând spre casă, dând un bobârnac unei scame care mi se așezase pe mâna dreaptă, o scamă, probabil, sărită pe mine de la fata in roz, o scamă care ne știa povestea și se entuziasmase, o scamă care credea c-o voi iubi toată viața, c-o să vedem filme bune împreună și vom vorbi, o voi face să râdă și va fi fericită. O scamă care credea prost. O scamă care a murit singură.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe lună:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Strămoșii – lecție de modestie

Toți strămoşii mei au murit în anonimat complet. Oameni cu vieți mărunte despre care nici eu nu pot afla nimic. Trebuie să caut trei luni pentru a găsi o poză ruptă cu un străbunic. Iar poza e cu un sicriu în care se vede cețos un sfert de chip. Asta e tot ce-a rămas din el – o poză macabră pe care n-o caută nimeni. De unde sentimentul acesta puternic că eu nu sunt ca ei, că nu voi avea soarta lor? Nici măcar nu voi avea copii care să mai vorbească din când în când de mine, va trebui să milogesc atenția străinilor, să însemn ceva pentru oameni pe care nu-i cunosc. Bunicii mei au murit de nici zece ani – deja nimeni nu mai ştie c-au trăit. Cât suntem de înghesuiți toți! N-ai când să fii comemorat, apar alți şi alți nepoți, vin peste tine “tinerii”. Cu siguranță c-au fost oameni cu mai mult umor şi imaginație decât mine. Sau poate am apărut ca o răzbunare a vidului lor? După o monotonie a mediocrității timp de atâția ani, s-apară în sfârşit un om care să le justifice existența. Lipsa de ruşine în a te crede dincolo de cei din specia ta, în a considera că tu vei da startul unui nou neam, unei noi epoci.   Bernard de Chartres spunea că suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încât putem vedea mai multe lucruri decât ei și mai îndepărtate, nu atât datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cât pentru faptul că suntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă. Dacă aș transpune acest citat la strămoșii mei – n-am primit nimic, afară de sfaturi mizerabile pentru personalitatea unui om, sfaturi ca: “stai în banca ta” sau “ce-o să zică lumea”. Câteva avertismente nocive pentru dezvoltarea unui om – iată moștenirea primită de la strămoșii mei. E totuși această secretă voluptate de a crede că va începe o nouă lume cu tine. Fiecare om poartă cu el universul semenilor săi, speciei sale, neamului său. Apoi în acel lanț nesfârșit de mediocritate, apare un ins cu conștiința destinului tuturor, om torturat, apăsat de ideea că strămoșii săi depind de el, că toți anonimii din Familia lui își pun speranța să vorbească prin el cândva. Apoi sentimentul e dublat de o secretă complicitate, parcă vrei să și continui în acest anonimat jalnic, să nu le trădezi inexistența. În fond, ce e în neregulă cu asta? Au fost oameni care au avut bunul simt să nu lase urme pe Pământ. Și-uite așa încep prin a-mi detesta strămoșii și închei prin a ii iubi.  Nietzsche despre tatăl său: “era delicat, iubitor și morbid, ca unul care era predestinat pentru o călătorie efemeră în viață – o amintire grațioasă a vieții mai degrabă decât viața însăși.” Strămoșii mei erau atât de delicați încât n-au devenit nici măcar o amintire, au rămas înaintea oricărei imagini. Pur și simplu s-au născut pentru a ascunde faptul c-au trăit. Ce bucurie când reușesc, după 90 de ani de existență in care s-au pandit atent si au muncit enorm pentru a nu excela in ceva, să nu știe nimeni de ei! Cu ce orgoliu intrau în pământ! Nu m-ar mira să se supere pe mine c-am vorbit despre ei, că le tulbur anonimatul la care toate generațiile dinaintea mea au lucrat în liniște. Vin eu, un clovn, să fac gălăgie, să le tulbur dubla absență milenară.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Mircea Florian și nemurirea scriitorilor

Jena de la cinci dimineața când îl cauți pe Mircea Florian. Nici măcar ziua nu-l mai caută nimeni. În 1948 i s-a luat postul de profesor universitar, iar după ce Securitatea l-a băgat la pușcărie 8 luni, soția lui, Angela, nu l-a mai recunoscut de soț când s-a întors. Opt luni i-au fost suficiente femeii să-l uite. Cum e să vii din închisoare, după acel coșmar – și să nu ți se mai răspundă la ușă? Dar Mircea Florian nici nu era, vorba lui Papini despre Kant, “omul pentru care poți avea o pasiune”. Ce destin groaznic pentru acest profesor “bun la suflet” (spusele studenților lui) și muncitor, al cărui singur defect a fost că n-avea geniu. Până și Nae Ionescu, “rivalul” său, îi făcea recenzii pozitive la diverse cărți ca “Îndrumare în filosofie” sau “Arta de a suferi”. Ce-o fi făcând apoi, după ce-a ieșit din închisoare și n-a fost recunoscut de soție? Stătea bătrân și singur și scria la “Recesivitatea” lui. Ce idee și asta, să scrii o carte ca “Recesivitatea ca structură a lumii” – două volume cu titlu demn de Schopenhauer. O mie de pagini pe care nu le-a citit nimeni, nici colegii lui. Se gândise la opera sa chiar în pușcărie! Și-a dedicat restul vieții acestei opere – și azi… Am căutat o biografie a acestui om – nu există. Era totuși cineva, unde e acum? Se trezise de mii de ori dimineața și lucra, lucra, lucra ca un obsedat, spera din tot sufletul în utilitatea muncii sale. La ce bun? Dar tocmai asta e, lucra pentru că altfel n-ar fi putut exista, era felul lui de a trăi. Pentru el nu era o muncă, ci o bucurie. N-ar fi fost mai fericit bând șampanie și petrecând cu femeile. Cred că toți filosofii și scriitorii și poeții au acest gând secret că, cumva, operele lor rămân. De-ar ști bieții nenorociți că nimic nu va rămâne, de-ar avea certitudinea asta, toți ar paraliza. Sunt îngrozit de ceilalți când mă gândesc că până și Schopenhauer spera! Își dorea faima, voia să fie popular, avea orgolii, mize mici, omenești, prea omenești. Nu putea dormi știindu-se anonim, îl detesta pe Hegel în primul rând pentru asta. Nietzsche, la fel, deseori vorbește despre cum nu era citit – chiar dacă într-un fel în care voia să pară că nu-i păsa de asta. Dacă un geniu că Schopenhauer, care a mers cel mai departe pe tărâmul lucidității și al neantului (poate Leopardi să-l fi depășit), avea astfel de naivități, ce pretenții să mai ai de la un profesor universitar fără talent? Toți cred într-o nemurire… chiar și Cioran o spune: “acele zile în care vrei să fii cunoscut de toată omenirea, de toate insectele”. De ce oare? Cu ce e mai câștigat Socrate că vorbim despre el după două mii și ceva de ani? Ce contează? Și-n plus, e doar un nume, nici nu te reprezintă. E o alăturare de litere, nu ești TU. Tu nu ești numele tău. Si daca ti s-ar spune numele de tot globul in fiecare secunda dupa ce-ai murit, totul e nul. Orice ai face, TU nu vei rămâne. Vor rămâne frânturi din ține, gânduri, litere – alte cadavre… Și chiar Iisus să fii! Să schimbi calendarul, să modifici timpul, ei și? Nu e suficient. Până și cel care s-a crezut Dumnezeu a murit. Pur și simplu nu există nimic și nu poate exista nimic. Ce umilință! Ne fâstâcim de la o zi la alta sperând în secret că poate, poate… Of, nenorocita certitudine a mormântului! Avem, totuși, mai nou, o alternativă, se poate merge dincolo de mormânt – ne putem consola cu incinerarea…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu


Savoarea iubirilor neîmplinite

La magazin, cu un minut înainte de închidere. O fată cam cât mine de înaltă (nu chiar, ea 1,80 eu 1,87 cam așa), avea un păr de basm – suvițe de păr răsucite în spirală (sună mizerabil buclă și cârlionț), o zeiță cu o cafea în mână. O zeiță care nu putea dormi – ce-ți poți dori mai mult decât un zeu insomniac? Era îmbrăcată în colanți, avea o geantă de sport, făcuse sală probabil; îi dau întâietate, dar nu așa cum dai frumos întâietate, nu-i propui omului și în caz că acceptă îl lași să-și ia produsele, efectiv îmi iau produsele și îi pun ei cafeaua întâi, fără s-o întreb. Zâmbește, îmi mulțumește. O privesc când nu mă privea, mă privea când mă făceam că mă uit în altă parte. Era drăguț. Apoi după câteva secunde de liniște, se intoarce spre mine, nespus de drăgălașă: “dar nu era mare diferența!” :)) Are haz, mă gândesc. Râd cu ea acolo, mi-era drag de ea deja, ea avea o cafea eu două sticle de apă cu lămâie. Vai de capul nostru, ajunși ultimii la magazin, făceam glumițe mărunte resemnându-ne unul în celălalt. Bâigui și eu o glumiță, râde și ea, așa cum razi când îți e drag omul, nu neapărat gluma. Erau glume împiedicate, dar și haioase universal. Însă nu foarte haioase. Apoi iar liniște. Spre final, mai rupe odată tăcerea, puțin amuzată: “ale tale sunt produsele?” Erau produsele celui din fața noastră care mai cumpăra și altceva, probabil se prefăcuse că nu înțelege exact ca să mai continuăm micul dialog. Îi spun: “Nu, dar cum ar fi fost? :)) Cum era să îți las întâietate și apoi să caut să te păcălesc, să-mi strecor produsele în fața ta cât timp nu ești atentă.” :)) Râde cu mine, iarăși, momente frumoase, mici, potrivite. Nimic epocal, totul natural, semihaios, la locul lui. Dar mi se simțea entuziasmul. Ce repede se vede când un om te place sau îl placi! Există acea sclipire a ochilor – eu mă compromit cu atât mai mult cu cât îmi face plăcere să-i fac să râdă și pe oamenii care nu-mi plac! Se vedea că abia așteptam ocazia să-mi fac glumițele. Puteam vorbi o oră cu entuziasm numai despre acea măruntă întâmplare. Puteam adăuga: “sau cum ar fi fost să te mint că-ți dau întâietate doar ca să te dau la o parte apoi când îți vine rândul, să mă iau de tine apoi că te-ai băgat aiurea în față, să vreau să ne certăm (și nu ca să te ating ușor pe mână, ci efectiv scandal). Să mă fi gândit de acasă la asta, să fie bucuria mea asta, să vin să păcălesc oamenii cu prioritatea produselor de pe bandă. Să merg pe drum entuziasmat, țopăind spre magazin știind că voi păcăli pe cineva azi.” În fine, mă bucur că n-am adăugat asta. Cât e de nehaios. E genul ăla de chestie pe care o dezvolți tot sperând să apară umorul. Era doar penibil – poate se speria chiar. Apoi căutând să o liniștești: “nu, nu te-aș atinge – adică te ating doar dacă vrei multmult asta. Și nu în magazin – deși și aici se poate dacă vrei, a, nu în sens de… of!” Și tot așa. Cu ce-am spus, însă, am mers la sigur, a fost impecabil. Cât să înțeleagă totul perfect, se plia total pe starea pe care o aveam amândoi, niciun strop de confuzie în ce ne spuneam, doar armonie pură. Apoi ieșim – iarăși gest care m-a pus pe gânduri, se duce spre geam să-și așeze cafeaua, acolo se duc oamenii care au multe produse și le pun pe acel raft pentru a le pune in ordine – ea ce avea de aranjat? În sfârșit, ieșim împreună, dar țin distanța (parca spunand: alo, domnisoara! Daca tie-ti face impresia ca eu sunt…) mă țin tare, nu vin lângă ea, nu chicotim, nu negociem. Fiecare cu ale lui! Am setat tonul. Eram un notar, impersonal ca un cimitir. Se uită de vreo două-trei ori, îmi zâmbește, îi zâmbesc și eu (deși voiam să rezist, să mă uit încruntat, să fie confuză anapoda și asta să fie ultima impresie, să creadă că e ceva în neregulă cu ea, dar nu ma abtineam, era asa dragalasa, nenorocita!) apoi fac stânga – totul fără niciun cuvânt. Am plecat amândoi cu acel zâmbet amărui. Ador situațiile astea. Cine șție ce viață am fi avut? I-aș fi spus, venind deodată spre ea, pe la spatele ei: “de fapt, pot să te ajut să cari cafeaua până acasă dacă vrei” :)) Ar fi acceptat. Aș fi adăugat apoi: “deși mă cam compromite replica asta. Dacă o să ne întrebe cineva cum ne-am întâlnit o să-i spui: păi într-o zi îmi căra chestii. Sunt mai aproape de paharnic decat de partener de viata.” În fine, prin absurd toate ieșeau drăguț, ne apropiam, apoi după un an realizam că asta e tot în viață și ne despărțeam dorindu-ne ceva mai mult, apoi mergeam în magazin, eram nostalgic, vedeam în alte fete de-acolo o tipă care să-i semene și de care să mă îndrăgostesc, dar nu mă puteam îndrăgosti pentru că eram prea atașat de cum vorbisem cu ea în acel magazin – era magazinul Nostru, simțeam, dimpotrivă, să le văd defectele acelor fete, acelor dușmani ai Legăturii noastre. Și ai fi rămas singur și nostalgic, neputând face cumpărăturile în liniște. Pe când așa, poți să-ti imaginezi, lași scenariul deschis, lași o viață pe care-ai fi putut-o trăi, te hrănești cu un regret dulce. Îmi plac oamenii care știu să se joace, care flirtează apoi se opresc deodată – chiar dacă ar fi vrut mai mult. E atât de plăcut să ai așa câteva minute cu un om străin in care îți vezi toată viața cu el – apoi să nu-l mai vezi niciodată. Savoarea iubirilor neîmplinite… Oricum, dacă într-adevăr îi pasă, să vină mâine la aceeași ora. Dar apoi o să o consider nebună, o să simt să-i fiu complice – îmi și place că e nebună și s-a gândit și ea la asta, ne apropie boala, dar mă și sperie pentru că eu sunt un nebun inofensiv, drăgălaș, dar ea poate fi genul de nebun care arde casa dacă nu merge relația sau nu-i răspund sau sunt la ziua unei amice – așa că dac-o văd mâine îi dau total întâietate și mă ascund după rafturi până termină de cumpărat și iese din magazin. Apoi s-o văd și in altă zi și să cred că pe mine mă pândește, să fiu atât de narcisist încât să cred că își dedică viața sportului și mie. În afară de genoflexiuni și Bogdan Liviu să nu facă nimic. Apoi ea să mă vadă pe furiș prin magazin și să creadă tot așa, că după ea stau acolo. Să sunăm amândoi la poliție crezându-ne urmăriți unul de altul. Poliția să ne spună că sesizările vin de la amândoi și eu să fac o glumiță: “păi atunci îți dau tie întâietate și aici, ai tu sesizarea dacă vrei.” :)) Ea, ținându-se tare, repetând ce-a spus prima oară când ne-am întâlnit: “dar nu e mare diferența!” eu nu rad, îi spun: “Ce haios, niciunul nu urmarea pe niciunul, ci soarta ne urmarea pe noi!” Nu, ar fi siropos. I-as spune: A, faci chestia aia când repeți gluma de acum două luni crezând că e romantic. Mai nou avem și inside jokes, ne cunoaștem, îți cam permiți. Nu tolerez acest circ de clasa a patra. O zi plăcută. Să plec că ultimul prost, îmbufnat, să stric totul.

Daca ti-a placut acest text, sustine-ma cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Jeni Acterian despre P. P. Negulescu

Jeni Acterian despre camera profesorului ei universitar, P. P. Negulescu: “Omul ăsta e uscat până în măduvă. Toată atmosfera casei aceleia în care trăieşte e îngheţată şi veche. Biroul în care a trebuit să-l aştept şi în care probabil că-şi petrece cea mai mare parte din vreme, e întunecos şi sinistru. Tapisat într-o culoare cenuşie, cu un covor pe jos care amuţeşte paşii şi cu ferestrele permanent cu obloanele trase. Ca mobile, un birou încărcat cu hârtii şi cărţi. Două fotolii şi o măsuţă, o canapea şi o bibliotecă turnantă. Mobile vechi. Primul lucru care m-a izbit e că erau relativ puţine. În afară de biblioteca aceea turnantă, mai erau cărţi puse pe jos şi în ferestre. M-am uitat la autori, în general cărţi sociologico-politice şi unele de Istoria filozofiei. Încolo nimic. Sinistru spectacol. După trei minute de aşteptare, am avut senzaţia că mă găsesc într-un cavou. Senzaţie pe care nu mi-a risipit-o câtuşi de puţin sosirea lui Negulescu, necum conversaţia cu el. (…) Am fost alaltăieri la ceai la domnul prof. P.P. Negulescu. Nu e prost, e chiar deştept. Ceea ce-mi place e că este cu desăvârşire obiectiv în toate şi cu totul. Ceea ce nu-mi place e că este cu desăvârşire lipsit de ceea ce numesc eu geniu. Nu are nicio strălucire, nicio scăpărare, nicio fantezie şi nicio idee care să fie nouă. E cu desăvârşire obiectiv. Când vorbeşte şi-l asculţi, îţi spui tot timpul că are dreptate, că nu spune nicio prostie; eşti tot timpul de acord cu el, dar nu te surprinde nicio clipă. Niciodată nu ai tresărirea aceea pe care o are mintea în faţa unei idei noi care-ţi luminează brusc o întreagă serie de fapte. Tresărirea aceea pe care o ai neîncetat în faţa unui Nae Ionescu sau Cioran. P.P. Negulescu, un om care nu spune nicio prostie, dar care nu rezervă nicio surpriză. Un caz neutru de umanitate. Lipsit deci de orice interes.”

Misterul cadrelor lungi. Andrei Tarkovski – Calauza (Stalker, 1979)

În “Călăuza” lui Tarkovski, abia la minutul 8 din film personajul principal (deși Zona e, de fapt, personajul principal) se dă jos din pat. Până atunci nu se întâmplă absolut, absolut nimic. Apoi două minute îl vedem imbracandu-se. De ce îmi place, de ce nu mă deranjează acel aparent nimic de umplutură, acel derizoriu la a doua? Pentru că azi vedem în prima secundă din orice film/serial, cadru cu picioarele personajului atingând podeaua, apoi îl vezi deodată o secundă spalandu-se pe dinți și-apoi hop, direct în scena în care începe acțiunea. Din secunda patru deja e punctul culminant! Dar au încercat și alți regizori să redea fluiditatea unei acțiuni, să lase totul să curgă natural – și au sfârșit prin a plictisi. Satantango e, din acest punct de vedere, împăratul plictiselii. De ce oare la Tarkovski cadrele lungi nu plictisesc? Să fie muzica aleasă, să fie acea lume în care, dacă nu ești ultra nesimțit, pătrunzi fără să vrei? Mă simțeam ca un prieten care-l aștepta pe cel care se îmbracă. Nu simțeam să-l grăbesc, să-i spun “hai odată!”, așteptam liniștit în spatele camerei de filmat, având pulsul pe care-l avea camera – soția lui dormea, copilul dormea, un tren trecea pe lângă casa lor dând naștere la tremurul obiectelor aflate pe masă. Grija cu care se îmbrăca personajul îmi era transmisă și mie și deodată îi devin complice, îmi doresc să nu-și trezească soția și copilul. Cu cât se îmbracă mai greu, mai în liniște, cu-atât privesc filmul mai mulțumit, mai liniștit – sincronizându-mă cu energia camerei. Am observat ca oamenii cu o sensibilitate puternica (pe care-i poate rani sonoritatea unui cuvant), oameni care pot simti energia unei camere goale, sunt mari iubitori de Tarkovski. Nu cred ca e intamplator. Cred ca, dincolo de subiectele dezbatute, de ideile filmelor, exista o permanenta emotie in fiecare cadru, numitorul comun al tuturor cadrelor din toate filmele sale ar fi inceputul din Solaris, cand e filmat acel rau si se aude Bach pe fundal – scena dublata de o alta din Oglinda, cu copilasul alergand pe langa rufele scoase la uscat, dansand in adierile vantului odata cu arborii – e acolo o nostalgie, o amintire a copilariei intregii omeniri. Trebuie sa fii de o insensibilitate scandaloasa sa nu simti emotia, intensitatea cadrelor. Dupa Bergman, Tarkovski imi pare singurul regizor care poate sa nu plictiseasca filmandu-mi un scaun intr-o camera goala. Gaseste unghiul potrivit in care scaunul devine n o s t a l g i c.

Sustine-ma cu 4 lei lunar:
https://www.patreon.com/bogdanliviu

29 februarie – ziua mea de nastere

29 februarie, ziua mea de naştere. Drept cadou, mi-am mai descoperit un defect. Observ că sunt pisălog, nu-l las pe celălalt să-mi ureze lucruri, nu pot spune mulțumesc şi atât, vreau să ofer şi eu la rândul meu ceva, aşa că reacționez la urări cu un penibil “la mulți ani şi ție, nu numai eu, toți să trăim fericiți!” Celălalt, confuz, jenat, îmi mulțumeşte pentru urări, pleacă de la mine descumpănit, cu mai multe cadouri decât mi-a adus. Nu-l lași să aibă sentimentul acela plăcut când ai făcut o urare, îi dai urările înapoi și, ca o bunică grijulie, mai adaugi și ceva în plus! Nu te poți bucura decât dacă și celălalt primește cel puțin aceleași urări, e la fel de “sărbătorit” ca și tine. Inviți 5 oameni pe la tine de ziua ta şi când să-ți ureze ceva, îi întrerupi, vorbești peste ei, le urezi tu lor ceva! Ce idee şi asta, să dai replica celui care-ți spune “la mulți ani”, să te iei cu el la întrecere, să-i urezi tu mai multe lui! Vine omul cu o cutie de bomboane cu ciocolată, iar tu spui: poftim şi ție două cutii, una cu ciocolată, ca a ta, şi una cu cocos, chiar dacă nu e ziua ta, şi tu să trăieşti mult şi să fii fericit! Vrei să oferi totul şi să nu primeşți nimic. Întrebarea e – de ce nu poți să primeşți? Ce e aşa dramatic dacă celălalt îți oferă ceva şi tu nu oferi nimic înapoi? Nimic nu te umileşte mai tare decât un om care e mai bun cu tine decât vrei tu să fii cu el – îi dai peste mână când îți oferă binele și-i dai binele pe care voia să ti-l facă plus un bine în plus, îl copleșești cu binele – e felul tău de a te răzbuna. Ce tip de martir impotmolit, de sfânt ratat mai e și ăsta, care nu poate primi nimic dar vrea să ofere totul? Aceeași comedie și în legăturile cu ceilalți, nu suporți să spui cuiva când te simți rău și ai nevoie să te asculte cineva, preferi să-l faci să râdă, să se simtă bine oricum te-ai simți tu de depresiv în acele clipe, să “nu știe” că te simți rău și ai avea nevoie de ajutor, să nu fii o povară – în schimb ești gata să-l ajuți tu pe el și-l asculți ore întregi când are nevoie de tine. Trebuie căutat totul în iubirea de sine, în obsesia de a fi “omul ideal”, sursă pură de plăcere pentru celălalt. Uneori mă întrebam (numai întrebarea dovedește clar cât de dezechilibrat sunt): oare cum ar reacționa un înger dacă i-ai spune la mulți ani? Cred că ar spune mulțumesc, jenat totuși că știe că e etern și e nulă urarea, dar n-ar începe să-ti ofere înapoi o tonă de urări. E atât de de prost gust! Nu-l lași pe celălalt să se bucure de urare că vii tu cu urările tale peste el! Ba chiar și demonii cred c-ar fi decenți aici: “Bă, da, e ziua mea, la dracu, chiar nu m-așteptam să-mi scrii, mulțumesc frumos, n-o să m-apuc acum să fac pe dracu-n patru să-ti întorc urările, într-adevăr e ziua mea și îți mulțumesc frumos pentru gânduri!” Numai tu răspunzi la un rând de urări cu o pagină-n care-l copleșești pe celălalt. Mulți au crezut că eu credeam că și ei s-au născut tot pe 29! Așa c-am adăugat la celelalte discuții “la mulți ani și ție, chiar dacă nu e ziua ta” – dar ce ton are acel “chiar dacă nu e ziua ta”! Adăugând asta, îi reproșezi parcă, scoți in evidență contrastul, arăți ce mare ești tu față de el, spui: “eu îți doresc bucurii doar pentru că e sâmbătă, n-aștept să vină ziua ta să vreau să fii sănătos. 🙂 ” Te dai exemplu singur, te arăți cu degetul: “uite eu cum procedez, nu ca alții” și când spui alții te uiți la bietul om care voia pur și simplu să spună la mulți ani să zici mulțumesc și să taci dracu din gură.

Daca ti-a placut textul,
sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Dumnezeu

Oricine râvneşte la libertatea supremă trebuie să aibă cutezanţa de a se sinucide. Cine are curajul să se sinucidă, acela a dezvăluit taina minciunii. Dincolo de aceasta nu există libertate; totul e în asta, iar mai departe nu există nimic. Cine îndrăzneşte să se sinucidă, acela este Dumnezeu. Astăzi oricine poate să facă aşa ca Dumnezeu să nu existe şi nimic să nu existe. Dar nimeni încă n-­a făcut-­o niciodată.

— Au existat milioane de sinucigaşi.

— Dar nu au făcut­-o pentru asta; mereu cu teamă şi nu în acest scop. Nu pentru a ucide frica. Sunt foarte nefericit pentru că mă tem groaznic. Frica este blestemul omului… Cine se va sinucide numai pentru a ucide frica, acela îndată va deveni Dumnezeu. Dacă Dumnezeu există, atunci totul e în voia lui şi din această voinţă eu nu pot ieşi. Dacă nu există, înseamnă că totul este în voinţa mea şi eu sunt dator să­-mi afirm voinţa supremă absolut liberă. Sunt dator să mă împuşc, pentru că expresia integrală a voinţei mele suverane absolut libere ar fi să-­mi pun capăt zilelor.

— Ştii ce, în locul dumitale eu aş demonstra această voinţă absolut liberă, omorând pe altcineva şi nu omorând-­mă pe mine. Ai fi devenit în felul acesta util. Şi-­ţi voi indica pe cine anume, dacă nu te sperie acest lucru. În cazul acesta nu te mai împuşca astăzi. Am putea să ne înţelegem.

— A omorî pe altcineva ar fi punctul inferior extrem al voinţei mele absolut libere, şi pe acest punct extrem te afli tu. Eu nu sunt tu: eu tind spre punctul extrem superior şi mă voi omorî pe mine însumi. Sunt obligat să afirm necredinţa, pentru mine nu există o idee superioară aceleia că Dumnezeu nu există.
(Demonii, Dostoievski)

Sustine cu 4 lei lunar:

patreon.com/BogdanLiviu

Fantomele omenirii

M-am întâlnit iarăși cu oamenii din specia mea. Da, ei sunt. Îi recunoști rapid. Oamenii care vin să cumpere cu două minute înainte să se închidă magazinul. Oamenii care se duc la magazin cu rigoarea cu care mergea Kant la plimbare. Ce indivizi, cât sunt de distruși, toți! Nici nu știau ce caută – și eu le eram complice, și eu bajbaiam, venisem mai mult pentru ei, să-i revăd, să mă odihnesc în incertitudinea și anxietatea lor, în singurătatea și disperarea lor. Toți, marii poeți căutând grisine, acolo îi găsești, în clipa când magazinul tocmai închidea ușa. Nu vor să vădă pe nimeni – probabil n-au mai spus salut unui alt om de un deceniu. Azi era o fată, o brunetă, înaltă, drăgălașă, era înaintea mea. Vrea să ia o plasă și scoate două din greșeală. O semiating spunându-i frumos să-mi dea și mie una din ele. Aproape tremura de emoție. A zâmbit. Eram așa fericit! I-aș fi cumpărat toate plasele din magazin doar ca să mai zâmbească o dată.  Apoi urmează să cumpere. Nu-și găsește cardul, cât era de pierdută! N-a existat visătoare mai mare. “Numai puțin că nu-mi găsesc cardul” – a fost ultima din magazin care a realizat că nu-și găsea cardul, toți știam deja asta. Mă gândesc să-i propun să plătesc eu și rezolvăm apoi. Dar acel “Rezolvăm apoi” ar fi îngrozit-o. Dacă ziceam “lăsați, plătesc eu” era exagerat. Nu știam cum s-o ajut. “Plătesc eu și mi-i dați când ne mai intersectăm, că și eu tot noaptea vin”, adică, “și eu sunt ca tine – te știu!” dar e ciudat până și pentru cei ciudați să spui asta. Mă gândeam că apoi după ce-i achit eu produsele, mergem să-și ia cardul și mergem la un bancomat să-mi dea banii înapoi, iar pe drum aflam detalii despre ea. Sunt absolut convins că nu mai vorbise cu un om de minim două luni. Știu exact stanjeneala aia, agitația, emoția pe care o ai doar pentru a plăti niște produse, când oamenii se uită la tine, au așteptări. Într-un final și-a găsit cardul, n-am apucat să-i propun s-o ajut, să fac pe salvatorul, pe eroul, să-mi scot paltonul și s-o acopăr iar oamenii din magazin să mă aplaude. Evident, făceam asta ca ultimul ticălos, să mă simt bine c-am ajutat un om și să o și exploatez, să aflu care era viața ei, mă interesa tiparul acesta de om pe care n-am cum să-l cunosc că nu-și face prieteni. În clipa când își face prieteni a ieșit din acea zonă care mă fascinează, zona izolării totale. Dar cât de greu și-a pus produsele în plasă, ferească Dumnezeu! De când mă știu, toți oamenii se grăbesc să pună produsele în plasă. Ea era atât de zăpăcită și funcționa atât de în reluare, că abia își dăduse seama că achitase și totul era în regulă. Stătuse cu bonul fiscal lângă ea de două minute până să-și dea seama că achitase. Apoi bagă, unul câte unul, nectarul de portocale și ce mai luase ea, produse, de altfel, care-i reliefau sensibilitatea. Mi-o imaginez la fel de fragilă precum erau trăsăturile ei, toate produsele erau drăgălașe, inocente, feminine aproape. Era genul acela de femeie care pășește ușor, acel pas ușor de care vorbește Nietzsche și care-i atât de fermecător pentru oamenii care văd mai mult în viață decât un fund (care, de alfel, e divin). Mă gândisem pentru o clipă că face asta intenționat, prea le punea în reluare. Dar săraca de ea nu mai știa pe ce lume se află. Trăia la o tensiune extraordinară, din nimic! Pentru a nu pune presiune pe ea, mă prefăceam că mă uit undeva, că nu aștept, că nu mă grăbesc să cumpăr, să-mi vină rândul, că poate sta acolo până dimineață, totul e în regulă, sunt alături de ea, stăm cât e cazul. Mă temeam că scortosul din spatele meu, ins de 50 de ani care avea mutră supărată de când s-a născut și părea că n-a zâmbit niciodată, îi va spune cu ton sinistru acel clasic: “domnișoară haideți că ne-apucă dimineața”. Ar fi distrus-o. De parcă ar fi avut ceva de făcut! Voia să vadă te miri ce film prost pe pro tv și să adoarmă la jumătatea lui. În fine, bagă produsele în plasă și apoi urmez eu, cumpăr repede și practic ies odată cu ea, și mergeam așa unul lângă altul, ea foarte emoționată în continuare. Am zâmbit și eu, ca ultimul cretin, parcă spunând “haha, ce fază, cu plasa, mai știi?” Am vrut să adaug: “acum de câte ori voi cumpăra plasă mă voi gândi la tine. Dar vin cu geamantanul pentru a-ti oferi libertate.” –  dar era replică de telenovele proaste. Ne-am privit, mi-a zâmbit ușor, complice, apoi am lăsat-o să se distanțeze să se simtă liberă, în largul ei. Era ca o panteră care trăise mult în sălbăticie, care mai avea mult până să aibă încredere în oameni. Și mă uitam așa cum își pune apoi gluga pe cap să se simtă iarăși în siguranță și cum merge spre casă cu acel pas fermecător, atât de fragil și cuceritor totodată. Ăștia sunt oamenii mei, îmi spuneam. Din spatele meu mai veneau alți mari melancolici, care nu luaseră nimic. Veniseră doar să fie triști în alt loc. Veniseră sa suspine că nu mai e pe stoc te miri ce suc de care nici nu aveau nevoie pentru că oricum nimic nu contează. În afară de doi-trei bădărani, toți de-acolo îmi erau dragi și mă simțeam apropiat de ei. Nimeni nu scrie despre acești oameni, aceste fantome anonime care vor muri în singurătate și de care nimeni nu va ști niciodată, oameni hipersensibili ale căror trăiri pot hrăni cu emoție o metropolă. Mai ales in vremurile noastre in care n-avem decat vid interior, impersonalitate si sarcasm rece – blandetea si gingasia lor ne-ar reda umanitatea. Dar nu-i vedem – si ei sunt bucurosi sa fie invizibili. Dac-aș fi fost cu adevărat scriitor aș fi fost cel care pătrundea in aceste personaje și le făcea auzite. Dar, din păcate, ros eu insumi de sarcasm, m-am departat de orice profunzime, n-am aderenta la nicio valoare, nu sunt decât un clovn semitalentat la mâzgălit care scrie glumite pe Facebook.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

A muri singur

Obsedat iarasi de aceasta idee de moarte in singuratate. Nu ideea in sine, ci faptul ca nu se ocupa nimeni de cadavru. Ma uit acum la un documentar… Cumplit. Singura veste “buna” e cand cel care a murit e gasit dupa “doar” 10 zile! Ce idee proasta sa ma uit la acest clip la 4 dimineata. In cazul meu, mi-ar descoperi cadavrul peste o luna de zile. Cine sa bata la usa? Am o singura ruda in Franta (mama). Nu am niciun prieten. Iar facturi… totul e electronic. Netul e taiat electronic, curentul nu-l mai primesti si aia e. Nimeni n-are nevoie sa intre in casa.