cinci dimineata

1 Reply

De ce-am pus cinci? Vad bine ca e patru douazeci si trei. Sunt obsedat de numerele impare. Nu stiu de ce am inceput sa vorbesc despre asta. Voiam sa vorbesc despre oboseala si iata-ma punand titlul acesta, nedorit de nimeni, neanuntat de nimic. As putea foarte usor sa sterg acest cinci dimineata care oricum nu intereseaza pe nimeni. De ce n-o fac? Ma regasesc cumva in el. N-a ales sa se nasca. Asa am aparut si noi, oamenii, ca cinci dimineata pe acest blog pe care-l voi sterge in cateva luni. Nu exista nicio ratiune pentru existenta acesui titlu sau acestui blog. Am platit inca un an taxele pentru acest site in speranta ca ma voi apuca de scris. Au trecut cinci luni si nu m-am atins de litere. Adevarul e ca nu mai cred in scris de cativa ani si asta ma doare. Nu pot accepta. Era, poate, tot ce aveam. Si cat sunt de singuri oamenii care nu au decat cuvintele cu ei! Nu-l au decat pe Dumnezeu, adica nimic. Ia te uita, in ce subiecte am intrat. Toate astea de la un banal cinci dimineata. Eu despre oboseala voiam sa vorbesc! Dar cum mai pot acum? E prea tarziu, e ingrozitor de tarziu, se face de-a dreptul cinci dimineata. De unde aceasta alerta, de ce ma grabesc, de ce sunt anxios? Si ce daca se face cinci dimineata? Eu voi continua sa fiu obosit si la 6 si la 7 dimineata! Indiferent de ceas eu voi purta dupa mine aceasta extenuare care, paradoxal, nu ma lasa sa dorm. Cum am ajuns asa? M-am privit in ultimul clip pe care l-am intitulat “am obosit”, de parca avea nevoie de descriere, de parca oamenii care s-ar fi uitat cateva clipe n-ar fi observat ca sunt un cadavru. Asta sa-mi fie viata de acum inainte? Asta este tipul exploziv de acum cativa ani? Unde e omul pe care-l stiam? Ce-i cu pleava aceasta care-mi provoaca sila cand aud cum tasteaza, cand ii simt mainile pe taste? Nu sunt eu, acest ins care se misca si pe care-l observ in lumina monitorului, ca o fantoma, acest ins care n-are nici macar bunul simt sa se opreasca din a scrie aceste randuri atat de inutile. Efectiv asta-i tot ce i-a mai ramas. Nu mai crede in nimic, nici macar in el insusi. Niciun subiect de dialog, niciun subiect de reflectie. Inainte mai iesea din casa, il mai marca chipul unui om, reactia altuia, venea de la bancomat alergand, dupa ce discutase cu vreun cersetor si simtea ca viata e frumoasa. Acum… nu mai e nimeni, decat aceasta ploaie falsa din telefonul aruncat in pat, in dreapta lui. Ploaie pe YouTube. Toata viata mi-e descrisa aici. Nu mai pot accesa ploaia decat astfel. Nu mai pot accesa viata decat astfel. Si pana si aici ma misc cu greu, printre reclamele sinuciderii la care nu poti da skip.

M-am oferit excesiv oamenilor si asta mi-a golit sufletul. Am exagerat. Ce voiam sa fac? Ce voiam sa demonstrez, ca am inca vitalitate? Dar toata viata mea e in haos. Mananc prost, nu fac miscare, nu citesc, nu am energie, sunt batran, uzat si nesfarsit de trist. Trebuie sa ma redresez. Nu mai pot continua asa. Sunt o scursura, tot ce cred eu despre “a onora viata” e impotriva a cum traiesc. De ce nu cred in nimic, de ce nu-mi pot activa vointa? Nu mai suport acest scepticism, nu am ce sa fac cu el. Vreau sa cred in ceva, in orice! Sa fiu innebunit de o idee, sedus pana dincolo de mine insumi. Am aproape 30 de ani si n-am fost indragostit, de ce? Am o capacitate infinita pentru pasiune, si totusi, luciditatea ma face sa-mi vad sicriul in mijlocul paradisului. In chiar chipul ei luminat cand ma privea, traversand strada, si observam cum i se schimba chipul in raze de soare de bucurie, stiam ca ne vom desparti. Stiam, in timp ce-i intampinam privirea cu drag, ca voi imbatrani singur, ca sunt facut sa stau singur, ca nu pot iubi pe nimeni cum ar merita si ca voi trai din principiu cu toti oamenii, ca voi depune efort sa traiesc cum e ideal pentru ei dar nu voi simti nimic.

“Am crescut un caine”, mi-a spus mama acum mai bine de zece ani, intr-un moment de disperare. Fusesem ingrozitor de salbatic cu ea, aproape psihopat. Ma aratasem scandalizat de faptul ca voia sa imi afisez si eu o dragalasenie fata de ea, sau imi ceruse s-o imbratisez. Crescuse o jigodie, nu un caine. Ma adora totodata, de ce ma iubeste? Nu i-am adus nimic bun in viata, am fost o povara din prima secunda. Tin minte ca la nastere s-a chinuit mult cu mine, “plangeam ca un diavol” i-au spus vecinii. Iesea cu mine afara ca sa nu deranjez vecinii. Mi se umflau ochii mei mari, albastri, si urlam si plangeam. Stiam eu ceva, fara indoiala… 29 februarie, nascut in sambata mortilor, pe la trei dimineata – cum am putut crede ca am o sansa, ca pot accesa o lumina? Am toate caracteristicile unei josnicii infinite.

Am obosit, am obosit, am obosit… Mi-e sila de mine, nu am energie sa-mi revin, sunt coplesit de tot intunericul, toata mizeria cu care ar trebui sa ma lupt – nu mai pot continua, moartea purifica… ah, evadare, nonfiinta! Sa uiti de toate, sa te risipesti intr-o adiere de vant, sa fii, pentru prima oara, pur.

Bogdan Liviu – Psihologul strazii

2 Replies

Stau la coadă la magazin când deodată îl văd pe domnul din fața mea (la un 45 de ani) că se dă la o parte. Dau căștile jos și-i spun: “păi ce faceți, erați în față!” mă gândisem să refuz și să-i mulțumesc pentru gest că fusese drăguț. Aveam câteva fructe și el două plase așa că insistă să trec în față și-mi spune că: “și-așa am ieșit mai degrabă să mă liniștesc”.Aflu că se certase cu soția și nu voia să se întoarcă acasă curând. Nu știu de ce, din acel moment, mă simt deodată apropiat de el. E un gest atât de bizar, mă văd făcând și eu asta. Era ceva ce mă apropia de el. Pașii lui timizi, să nu deranjeze, acea blândețe și sensibilitate rare azi, le găsisem în acest străin cu două plase. Era haios că tot dădeam întâietate altor oameni ca să vorbim, ca doi vechi prieteni. Eventual ieșim din magazin și ne plimbăm printr-o ninsoare superbă, zgribuliți și triști. Mă pliasem total pe melancolia lui, deşi eu n-aveam nicio problemă. Nici măcar n-aveam o povestioară prin care să-l consolez, toate legăturile mele cu oamenii au fost armonioase și în despărțire. Eram efectiv tipul pe care-l evita în clipele alea.Și totuși l-am ajutat, se vedea că se simte mai bine cu mine, prinsese încredere în el, era gata să revină și să discute, să-și apere cauza. N-o să detaliez pentru că țin la intimitatea lui însă plecase hotărât să spună și versiunea lui. Din păcate își alese acel gen de soție agasantă și puțin isterică, ce nu se plia deloc pe firea lui înțelegătoare și candidă. Avea totodată acea pasivitate, indiferență, mă regăsesc atât de mult. Evita conflictele pentru că nu îi păsa, probabil se simțea vinovat că nu o poate iubi și lăsa de la el cu toate – îi era totuna, dar ținea foarte mult la ea și își dorea să fie armonie în continuare. Am plecat cu sentimentul că vor rezolva. Oricum, i-am zis: “singurătatea are savoarea ei”. Am început să râdem. Eu nu știam de ce râde el, el nu știa de ce râd eu, sunt convins că fiecare am avut alte gânduri referitoare la expresia asta. Și intorcandu-mă singur spre casă mă gândeam ce frumos ar fi să pot trăi din asta. Să merg prin magazine, prin muzeu, prin parc, să hoinăresc pe străzi și să mă uit după oameni care au probleme, să discut cu ei. Psihologul străzii. Deşi fiind eu însumi nebun, nu prea mă potrivesc pentru funcție. “Ședințele” ar fi plătite în acel tacit, elegant gest de a mă lăsa în fața lui dacă ne vom revedea vreodată. Mă rog, poate-mi cumpără și-o pâine că nu prea câştigă bani psihologul străzii.

Despre umor

Leave a reply

Ironia, persiflarea și hazul caracterizează pe omul inteligent. Cine n-are spirit sau măcar sarcasm și claritate limpede e, cu siguranță un prost. (Mihai Ralea)

Fiind obsedat de umor, ironizând precum respir, credeam foarte mult în ideea asta. Cu cât cresc cu-atât mă depărtez de ea, sau cel puțin am nuanțat-o. Simplul fapt că ironizezi des nu înseamnă că ești inteligent. Contează enorm calitatea ironiei – capitol la care stăm catastrofal. Nu ne ridicăm în saracasm, nu trecem de caterincă, de batjocură, de glume la mâna a doua, de cea mai mocirloasă formă de umor, de acea mlaştină ticsită de vulgaritate.Cred însă total în ce spune Cioran: “Românul îşi zeflemiseşte propria lui condiţie şi se risipeşte într-o autoironie facilă şi sterilă.” De la mine până la aproape toți oamenii cu care am avut contact, toți facem asta. Mai ales acel “facilă și sterilă” ni se potrivește perfect.Există o voioșie a glumelor, o deschidere sufletească, acel umor mozartian spre care tind, el promovează viața și e un izvor de zâmbete pentru ceilalți. Rareori însă ajung la acel umor venit dintr-o mărinimie, un preaplin de vitalitate, în mare sunt fix ca ceilalți, băltesc în această “autoironie facilă și sterilă” – și și dacă ironizez pe altul, o fac la fel de jalnic.Toată viața am glumit – literalmente totul e o glumă pentru mine, chiar și acest text (ceea ce m-a îndepărtat de orice sistem de valori, de orice firimitură de Sacru), dar nu pot spune c-am ajuns la Umor. Când vezi ironia unui Nietzsche, subtilitatea, rafinamentul, ti-e rușine că ai spus despre tine că și tu ai fost ironic cândva. Faptul că și tu și Kierkegaard glumiți, nu înseamnă că și tu ai umor. Ești doar un prost care face glumițe slabe. Nu oricine face glume e spiritual, inteligent, un tip “bine”. Cârciumile cele mai sinistre cu cei mai mari oligofreni sunt pline de “ironii”, de “sarcasm”. E drept că mă îngrozește omul inteligent dar insipid, greoi, dar din perspectiva deschiderii față de viață, văd gluma ca pe o “mărinimie”, ca pe o “hai, măi, trăiește și tu, ieși din teoriile rigide, din definiții! Hai să râdem, să uităm!”. Umorul ca armă împotriva lucidității, a tristeții, a destinului întregii omeniri. Un fel de antidot pentru nihilism. E zâmbetul lui Buddha plus un entuziasm, o pasiune, îndrăgostire naivă față de viață, căreia îi spui c-o iubești prin râsetele pe care le naști in jurul tău prin ceilalți oameni.

România, Revoluția Română din 1989. 30 ani de democrație

Leave a reply

Mă uitam la filmări cu tineri de la Revoluție, ce frumos strigau Libertate, toată acea emoție – dar e dezolant să știi că destinul lor era deja confiscat. Mă conectez la emoția lor, sunt fericit, apoi realizez că ei n-aveau să trăiască niciodată cu adevărat ce-și doreau. Mai trebuiau să treacă decenii până ce ecoul dorințelor lor să se concretizeze în realitate. Și ce replică divină, a unui băiat care ieșise în stradă în ciuda împușcăturilor: “Ce dacă vom muri? După ce vom muri vom fi liberi”. În ce punct ajunsese, cum vedea el Lumea. Și nouă ne e lene să mergem la vot…Ultimul gest al lui Ceaușescu a fost să le promită oamenilor încă o sută de lei. Așa îi șoptise Elena Ceaușescu: “mai dă-le o sută”. Românii n-au mai vrut suta, au vrut libertatea. Din păcate, de 30 de ani nu facem decât să votăm cu cei care ne mai promit o sută de lei la pensie și salariu. Ce greu se învață democrația, ce lung e drumul din a înlocui valoarea obiect cu valoarea spirituală, din a face diferența dintre o conservă și Libertate. S-alegi pe Iliescu, mâna dreaptă a lui Ceaușescu, să votezi toată viața PSD, acest partid redenumit din PCR-FSN-PDSR, să nu poți să vezi dincolo de acea sută pe care o primești cu prețul de a îngropa țara în corupție și sărăcie, o sută care-ți omoară și viitorul tău și al copiilor tăi. Situația devenise atât de dezastruoasă încât, prin 2015, după 25 de ani de la Revoluție, oamenii se mulțumeau și cu o sticlă de ulei.Dar PSD e vinovatul pentru acest cancer îngrozitor, sau noi nici nu puteam avea altceva? Poporul așa era construit. Ion Rațiu venea la papion și le vorbea oamenilor din altă lume. Noi voiam pâine. Nu avea cum să preia democrația atât de brutal. După ce-ai fost dresat decenii întregi, nu poți să devii liber deodată. Nu știi ce să faci cu libertatea, te sperie. De aici și replica părinților noștri “stai în banca ta”, adică, ce înseamnă asta? Nu te exprima, nu te căuta, nu-ți dezvolta o identitate, “fii în rând cu lumea”, că dacă nu ești “ce-o să zică lumea?”. Groaza, teama de a nu fi lovit pentru c-ai dezvoltat o identitate. Deschiderea spre celalalt, gândirea proprie – astea nu se câștigă imediat după ce cade un dictator. Am fost preluați imediat de torționari și securiști, de oameni din jurul lui Ceaușescu și ne-am oferit lor cu o naivitate înduioșătoare, din groaza de “a nu ne vinde țara străinilor”. Ne lăsam pe mâinile acestor criminali din iubire pentru Romania! N-am avut nicio șansă. Eram fix în pasajul lui Dostoievski: “Fă-ne sclavii tăi, dar da-ne să mâncam.” Din păcate realitatea e mai groaznică: nici măcar nu ni s-a dat să mâncăm, ni s-a promis că ni se va da o pâine și-am acceptat să ne oferim sufletul, votul, perpetuându-ne mizeria… 🥺

Delirul: umbra lui Dumnezeu – singurătate, suferință și nebunie

1 Reply

Acum ceva timp un prieten îmi arătase doi oameni din lista de prieteni care, în opinia mea, înnebuniseră. Aveau postări de oameni drogați, abuzați, traumatizați, erau doi oameni care delirau profund. Postări care începeau din mijlocul propoziției, fragmente de gânduri ce țâșniseră parcă după cinci ani de agonie. Pentru că sunt la fel de dezaxat ca ei, am căutat în arhiva amândurora să văd unde începuse derapajul. Vedeam cum în urmă cu doi ani totul era impecabil, în urmă cu 1 an și jumătate începeau primele “spărturi”, iar apoi de la săptămână la săptămână… dezastrul. Dacă mă interesează atât de mult soarta lor e pentru că sunt convins că voi înnebuni – de câte ori stau mult timp singur îmi “dau seama” că voi înnebuni – e straniu să “știi” asta, fară să faci o voluptate din faptul că știi că vei înnebuni, ci să simți efectiv că o vei lua razna în curând, să fii chiar resemnat cu soarta ta. Așa și ei, inițial scriau normal, oamenii rezonau cu ce spuneau, și și dacă uneori erau împotriva a ce susțineau, totuși, era argumentat mesajul. Apoi ușor ușor începeau să dispară virgulele, ușor ușor începeau să dispară majusculele, punctele se încălecau intre cuvinte, începeau să se mănânce între ele silabele, întreagă structură a textului începea să putrezească, nebunia își făcea apariția în text. Într-unul din cazuri, de patru luni omul nu mai primește niciun like deși postează zilnic. Momentan e împotriva oamenilor de bani gata, mii de texte pline de disperare, furie infinită împotriva lumii (suferă enorm, sunt convins). Inițial glumeam cu prietenul meu de metaforele la care ajungea, de cum, inexplicabil, începea să spună ceva, apoi în mijlocul porpozitiei începea o altă propoziție, apoi cu cât treceau zilelele cu-atât mă întristam mai tare (spune și Gogol asta, cu cât ne uităm mai mult la o povestioară haioasă cu-atât devine mai tristă – nimic mai adevărat). Și acum postează, îi urmăresc de la distanță. Unul din ei are exact textul de om cu creierul fumat, însă celalalt… pare totuși că ceva s-a rupt în el, e un abuz lipsit de substanțe acolo, e viața pură care l-a distrus. Ce s-o fi întâmplat cu el? Cum a ajuns așa? Primul s-a apucat de fumat după o dramă (a avut experiențe prin casa de orfelinat, a avut o viață mizerabilă, înfruntând răutatea, lăcomia și jegul uman încă de la 12 ani) – nu mai poate să-și supraviețuiască decât fumând, evitând realitatea mizerabilă în care trăiește, iar celalalt îmi pare că-și trăiește ultimele clipe de luciditate, de el mă simt mai apropiat, e vorba de o fată aici, o fată pe care acum un an aș fi admirat-o, o fată care a citit fară să duhnească, fară să epateze cum fac filfizonii de 19 ani care citesc trei cărți și-ncep să scrie ca-n secolul XVII, crezând că profunzimea e să vorbești inutil pompos și artificial. Ea rămăsese naturală, avea esență, n-avea nimic din mediocritatea, damful și prostul gust al cititorului clasic, era un om care iubise cărțile și înțelegea că ideea nu e să ieși în evidență, să cucerești prin ce ai de zis, ci că mesajul, ce spui concret, e totul, esențialul e impactul față de celalalt, pe care vrei să-l ajuți. Altfel, totul e izmeneală și penibil (și damful puternic îl simți la orice student la litere sau filozofie în primul an – rar găsești un ins cu care poți vorbi fară să vomiți). Ce mă fascinează și îngrozește la acest om este faptul că era cândva atât de lucid… cât de fragilă e linia dintre “exagerez” și “nu mai stiu ce e cu mine”. Eu exagerez deseori, însă cred că sunt în controlul derapajelor mele, mă mândresc chiar c-aș fi un exces într-un exces. Însă când o iei pe cont propriu, când iți asumi un drum în care n-ai decât singurătate, nebunia e aproape garantată. Cu cât oamenii se desprindeau de mesajul ei, cu-atât ea se adâncea în propria lume. Dacă o să am energie și inspirație cândva, aș vrea să scriu o povestioară despre cum apare nebunia. Nu în sine nebunia cât să explorez acea graniță fragilă dintre luciditate absolută și derapaj total. Acel prag atât de fragil, pe care l-am simțit de atâtea ori! Există clipe când, pentru c-ai petrecut prea mult singur, te d e s p r i n z i de realitate, ancora oferită de ceilalți pentru lucrurile care te înconjoară începe să dispară, și totul plutește într-un relativ, la fel de bine poți să sari pe geam, totul e doar un vis, nu mai aparții lumii acesteia – și Nietzsche (singurul om pe care l-am iubit vreodată de când sunt pe pământ) o spune cel mai frumos: “poate e doar o prejudecată faptul că trăiesc?” Da. Aici se ajunge din exces de singurătate. Iți pui profund la îndoială propria existență. Chiar acum când scriu aceste lucruri… ascult muzică clasică, tastez, aud tastele, dar totul la fel de bine ar putea să nu existe… Oare nu există cu adevărat nimeni? Cum pot fi sigur că nu sunt absolut singur? Tot ce am pe lume și tot ce există e singurătatea. Poate chiar întregul cosmos n-a fost născut decât din propria sa singurătate? Dumnezeu – izolarea ca atare, lumea asta nu e decât ecoul singurătății Lui. Eu însumi am început să derapez – dovadă că rezonez cu aceasta fată, cu decăderea ei. Suferă atât de mult! Ar trebui internată – ba nu! Iubită, aș îmbrățișa-o cu forța, suportându-i pumnii, palmele, mușcăturile, apoi lacrimile, apoi ușor ușor începe să accepte realitatea, să se redreseze în lume prin mine, să vadă că o văd. Nu există nimic mai trist decât un om singur, care vorbește cu ceilalți uitându-se în gol, care spune “oameni” ca pretext pentru a-și manifesta delirul. Cel mai fascinant caz îmi pare al omului care nu a avut traume, al omului care pur și simplu s-a însingurat și, tot rascolindu-și sufletul, a ajuns la o încordare nervoasă și vorbește criptat, e dincolo de gramatică, de acest compromis al limbajului, al oamenilor de rând. Nu merită să discuți decât cu oamenii care au propriul limbaj, care scriu 3 propoziții într-un cuvânt. Tot Nietzsche spune că nu vom scăpa de Dumnezeu până nu renunțăm la gramatică – eu cred c-abia după ce depășim gramatica putem să-l întâlnim. De altfel, marii iluminați erau analfabeți. În nebunia lor, în acea non-limită, acești bolnavi sunt mai aproape de adevăr decât toți oamenii sănătoși la un loc – dar cât suferă pentru ea! Nu poți sta la umbra lui Dumnezeu fară să-ți pierzi mințile…

La grande bellezza – un Oblomov italian. RECENZIE FILM

Leave a reply

Daca ti-a placut Fellini, opt si jumatate (8 1/2) sau La dolce vita, o sa-ti placa si acest film. De altfel Pablo Sorrentino e supranumit noul Fellini (si spune intr-un interviu ca ii vede filmele an de an si-l iubeste mult). Tot de la Sorrentino am vazut Youth, The New Pope si The Consequences of Love (cu acelasi superb Toni Servilo si cu replica lui geniala: “La cosa peggiore che può capitare ad un uomo che trascorre molto tempo da solo, è quella di non avere immaginazione.” Nu stiu de ce mi-a placut acest film, n-as putea sa aduc argumente, pur si simplu m-a cucerit. Cadre cinematografice de inalt nivel. Scena cu sfanta si cu pasarile e epocala.  Toni Servilo e unul din actorii mei preferati, joaca perfect aici. Probabil imi place si pentru ca ma regasesc in personaj, in acest Oblomov italian, un scriitor care nu scrie. Kafka spune ca un scriitor care nu scrie e un monstru care curteaza nebunia, aici avem un Oblomov apatic, bland, ratacit in propriile lui contradictii, acceptandu-si resemnat soarta, inca din felul cum se plimba in toate cadrele realizezi resemnarea lui, moleseala, zambetul lui de o delicatete stinsa. Imi plac mult si referirile la moarte, e o scena cu un personaj intens, care-mi aduce aminte de mine la 19 ani, cu acea nebunie arzatoare in privire. Acest personaj, Andrea, vine la scriitor la masa si-i spune despre Proust, ca scrie undeva ca moartea ne poate captura in  dupa-amiaza asta, nu seara, nu anu lviitor, ci in aceasta dupa-amiaza – atat de infiorator era Proust. (bine, tot Proust spune in eseurile lui ca omul ar trebui sa traiasca de parca ar muri maine pentru a se implini in viata) apoi acelasi personaj, Andrea, vorbeste de Turgheniev care a simtit cum moartea l-a privit si l-a remarcat, la care personajul principal, cu un calm si o blazare pe care o simt azi, cand am imbatranit, ii spune sa nu mai ia atat de in serios ce spun scriitorii. Mi-e rusine sa recunosc ca ma regasesc mai mult in blazarea si intelepciunea de cafenea a batranului scriitor nescriitor decat in intensitatea oarecum naiva a tanarului.

Daca ma scarbesc primele 10 minute din film, cu acele petreceri, e pentru ca e ceva mizerabil, vulgar in batrani care fac orgii, care se comporta ca tinerii, reliefandu-si si mai clar anii. A te maimutari la 70 de ani prin cluburi imi pare dezgustator. Totodata, realizez ce inseamna sa ai o familie, sa ai radacini (si radacinile sunt importante spre finalul filmului, in discutia cu sfanta). Pana la urma aceasta viata fara responsabilitate, acest huzur pe care-l am si eu ca religie, nu duce nicaieri, nu ascunde nicio clipa vidul, vulgaritatea in care traiesti. Nu faci decat sa traiesti intr-un “Declin ferm” cum o spune si personajul principal. Dupa ce-a scris cartea in tinerete, n-a facut decat sa astepte, aflandu-se intr-un nesfarsit declin, superficializandu-se pe zi ce trece intr-o viata de noapte mereu aceeasi, cu petreceri in care vidul guverneaza. E o scena superba in care o tipa din anturajul lor incearca sa faca pe omul prolific, realizat, il condamna pe Jep ca e lenes etc, ca ea a scris 11 romane etc, si el are un monolog de doua minute in care ii spune toata minciuna in care a trait, o luciditate extraordinara in acel monolog care se incheie “asa ca nu mai pretinde ca esti altfel, fara limbaj pompos, te rog, ne intalnim si noi aici si vorbim nimicuri, incercand sa ne facem sa radem, incercand sa ne uitam unii in ochii altora, sa uitam ca suntem disperati”. In fond e destinul batranilor care s-au ratat, lipsiti de familii, oameni care vor sa ramana la moda, care apeleaza la operatii chirurgicale pentru a-si prelungi tineretea, oameni care nu stiu ce sa faca cu viata lor. Sunt ingrozit la gandul ca deja traiesc vietile acestor batrani fara sens in viata, care se tarasc dintr-un loc in altul fara niciun sens.

Scriitorul stie prea bine situatia in care se afla, spune la un moment dat, aratand spre una din petrecerile lui: “Ma intreaba toti de ce nu scriu un roman, dar uita-te la oamenii astia…asta-i viata mea, si nu inseamna nimic.”

Apoi continua, cu umor: Flaubert a scris o carte despre nimic si a dat gres – cum as putea s-o fac eu?

Alte mentionari literare:
“Andre Breton incepe unul din romanele sale cu: cine sunt eu?” – nu stiu despre ce roman e vorba, daca stie cineva sa-mi spuan si mie.

Inchei, fireste, cu Dostoievski.

Cineva ii face cunostinta cu Polina si-i spune: “exact ca femeia din Jucatorul lui Dostoievski”

Un film despre… declin, batranete, degradare, despre asteptare, cautarea unei frumuseti supreme – dar modalitatea prin care e cautata e una vulgara din punctul meu de vedere. Imi place totusi sensibilitatea lui, insa ma scoate din minti pasivitatea lui scandaloasa, simt ca nu mai crede in nimic, ca traieste, vorba lui Cioran, ca intr-o comedie pentru altii – si asa cum la Oblomov ma exaspera tocmai pentru ca-i semanam, si aici, ma scoate din minti rolul sau de ins blazat tocmai pentru ca asa traiesc si eu. Dupa ce privesti acest film, recomand memoriile lui Eliade, sa te pui pe treaba, sa te scuturi de blazare.

Sustine-ma cu 8 lei:
www.Patreon.com/BogdanLiviu

cum sa (nu) te indragostesti

4 Replies

Cum să te îndrăgostești când tu vorbești cu oamenii și recitești ce scrii tu, îți plac mai mult replicile tale, te entuziasmezi, te bucuri că te-ai înțeles imediat, că știai exact la ce te referi. Ca marii mediocri, și tu ești dintre aceia care din oficiu se consideră mai interesanți decât celălalt. Marea ta curiozitate la un dialog început e să vezi ce-o să spui, să vezi dacă vei fi în formă. Paradoxal, singurele clipe când ești atent la ce spune celălalt sunt acelea când nu ești interesat de el și răspunzi politicos și rece. Știu până la virgulă tot ce mi-a spus un profesor universitar care nu-mi inspira nimic și-mi era indiferent – uit însă peste nouăzeci la sută din ce-mi spune cea pe care o simțeam mama copiilor mei într-o seară si aveam elan, energie de zeu. N-am niciun prieten care nu-mi seamănă. De fapt, ce spun? Aproape n-am prieteni. Toți cei care îmi sunt dragi sunt oameni care dacă ar muri și aș răspunde în locul lor la mesaje, nimeni nu și-ar da seama că i-am înlocuit. Toți ceilalți sunt un cumul de ceva ce-am spune noi. Portavoce sau public (dacă nu ne seamănă dar ne înțeleg și râd la ce spunem) – nu există dialog, nu există cunoaștere. Nu pot dialoga decât cu un introvertit care mă înțelege sau un extrovertit care-mi seamănă. Nimic mai fals decât “du-te să cunoști oameni” – nu cunoști nimic. Ba dimpotrivă, pierzi vremea, nu ești capabil să cunoști pe nimeni, accesezi doar frânturi din tine și pierzi tot restul. Tot ce nu te cuprinde nu există – atât ești de absorbit de tine. Incapacitatea de a putea vedea ceva în afara ta, de a aprecia ce nu te conține, de a rezona cu ce îți e exterior, apanajul mediocrului egolatru. Feriți-vă de cei care scriu mult în chat, sub pretextul că vor să vă facă să râdeți (și, bieții nenorociți, chiar vor!) ei de fapt sunt într-un număr de magie, de jonglerii, dialogul e pentru ei un prilej de a defila, de a cuceri. La sfârșit vor crede c-au depus efort, c-au întreținut discuția, c-au fost motorul dialogului, că, uite, s-au sacrificat, s-au oferit, și-au consumat energia pentru celălalt – nimic mai fals, n-ar fi putut face altfel nici dacă ar fi vrut. Le e mai ușor să-și amputeze o mână decât să te asculte, să fie atenți la ce ai tu de zis. Au privirea spre tine dar nu te observă, se uită numai în ei înșiși…

24 noiembrie 2020 / traduceri, Puskin, Esenin

2 Replies

Traducerile din poezii sunt la fel de aproape de original cum sunt pozele cu tablouri din cărți. Am o carte de-a lui Eugenio d’Ors despre Goya şi la final sunt picturile lui – alb-negru toate! O cărticică de 20 cm. Îți faci o idee, da, dar aproape că nu au legătură cu capodoperele lui Goya. Îi spuneam cuiva că Puşkin îmi pare plat. Îmi răspunde: “în română, da, dar el a introdus muzica în literatura rusă.” Şi începe să-mi recite în rusă. Acum m-am îndrăgostit de Puşkin şi înțeleg mai bine discursul lui Dostoievski de la comemorarea lui Puşkin. O spune şi Tarkovski în Nostalghia, poezia nu se poate traduce (oricât de onorabil e efortul). Vezi de exemplu scena din Călăuza (am pus-o pe YouTube), ce ritm, ce vibrație are acel poem cântat de actor! De câte ori spune “but it wasn’t enough”, îți dau lacrimile. Voiam să-l cumpăr pe Esenin complet, în română, dar ce rost are? O să citesc opera celui care l-a tradus – nu-l voi întâlni niciodată pe Esenin. Dacă într-adevăr iubeşti un poet – îi înveți limba. Ador cum sună rusa – ah, de nu mi-ar fi aşa neplăcut alfabetul chirilic!

23 noiembrie 2020 obsesia de a cumpara carti / biblioteca lui Umberto Eco

Leave a reply

Mare greșeală să-ncep să cumpăr cărți, să ies din regulă mea sfântă de a-i cumpăra în opere complete pe cei doi-trei autori pe care-i iubesc și atât, să am doar absolut-esențialul. A fost suficient a găsi involuntar o reducere bună la o carte pe care voiam s-o citesc, apoi alta… și gata, obsesia s-a instaurat. Acum gândesc în cărți de cumpărat. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a avea la îndemână ce ai chef să citești. Am norocul că am garsoniera mică și doar întind mâna și-am luat cartea. Mă uit la rafturi cum se uită copiii la bradul de Crăciun, luminat, cu dulciuri în el și cadouri sub. Așa sclipesc micuțele mele cărți. Uneori nici nu citesc, doar mă uit așa printre ele, ca ultimul imbecil –  e suficient să le citesc titlurile ca să fiu fericit. Problema acum e că trebuie să cumpăr o altă bibliotecă, mai mare, dar nu-mi vine să strâng bani pentru ea (câte cărți pot cumpăra de acei bani!). Așa că o să le ridic pe lângă perete. “Peretele Nietzsche”. Nu sună rău. Deși el e mai degrabă cerul…

Tocmai am văzut biblioteca lui Umberto Eco. E cât blocul în care locuiesc. De fapt, ce spun? E un cartier! Of, ce paradis, sa ai Biblioteca Natioanala in sufragerie…