Iubire, autenticitate. Jurnal: 21 noiembrie 2020

Incerc sa tin un jurnal. Macar un an. Macar sa scriu ceva, orice. Sunt incapabil sa scriu ceva la care sa lucrez mai mult timp. E si motivul pentru care sunt obsedat de “jurnale”, acolo e viata imediata, e pulsul asternut. Nu vei vedea niciodata inflorituri intr-un adevarat jurnal. Nimeni nu sterge (decat dupa ce-l publica, il revizuieste si-i pierde stralucirea).

Cred ca sunt un om care ar putea scrie ceva – dar numai daca am in minte un om drag, fata de care sunt entuziasmat. Cele mai frumoase carti le-am scris in chat cu ceilati oameni, plecand din spontaneitatea clipei, luat de val, entuziasmandu-ma, simtind ca acea clipa e necesara, esentiala. Pe cand a scrie profesionist, inseamna sa ai un program, sa scrii cu disciplina. Eu vreau ca scrisul sa fie o inspiratie de moment, si asta numai printr-un jurnal o poti face. Ce ma intereseaza e omul – la care pot avea acces analizandu-ma – si poate-i va ajuta si pe ceilalti.

Cum stau numai in casa si mai mereu singur, cum n-am bani sa calatoresc, toate notele mele de jurnal sunt ganduri despre cartile pe care imi propun sa le citesc si ce-mi trece prin cap. “Calatoria interioara” de care vorbea Rilke. Trebuie sa trag de mine, sa imi cultiv o vointa, viata asta de haiamana trebuie sa se opreasca. Nu poti realiza nimic procrastinand, neluand viata in maini. Nu am inteligenta, dar am imaginatie. Mult peste medie. Simt ca am o sensibilitate din care pot sa scot ceva – poate o carte. Daca nu, macar franturi de jurnal. Imi place mult ce spune Camus: “sunt un suflet mediu plus o exigenta”. E exact ce-mi lipseste mie, exigenta. Trebuie totodata sa scap de obsesia stilului (scriu aceste randuri cu strangere de inima, as fi vrut sa inlocuiesc “imi place mult”, cu altceva). De ce oare nu ma multumesc anumite expresii simple, naturale? Sunt obsedat de ce e simplu, natural, si totusi… Ritm, sa aiba ritm. Sa fie intrucatva muzica. Nici nu conteaza mesajul – atata timp cat suna bine. Cum cred ca toate pot fi in toate felurile, macar muzica sa fie adevar. Sa omori pentru simfonia unui cuvant – sau sa nu scrii nimic.

Cred c-o sa ma ajute sa tin un jurnal. Combat apatia si scutesc oamenii de intrebarile mele obsesive cu privire la reactiile lor. Ador sa patrund in mintea lor cu intrebari agasante, clipa de clipa. “De ce ai clipit, la ce te gandesti acum” etc etc. Ma obsedeaza scenariul in care ai intra in camera cu un om si va raportati fiecare clipa experimentata, pana la nebunie – ba nu, dincolo de ea! Oare v-ati mai putea suporta dupa ce iesiti din camera? Ati ajunge unul in celalalt, ati deveni poate unul si acelasi om – de vazut Persona lui Bergman in acest sens.

Ar trebui sa ne fie rusine sa spunem cuiva “te iubesc” pana n-am locuit secunda de secunda in capul lui, macar o luna. O luna in care afli tot – si in care cel mai probabil vei pierde tot. Daca avem forta sa-i zambim sotiei dupa 50 de ani de existenta, e pentru ca n-am avut prostul gust de a o cunoaste cu adevarat. A te baga in capul celuilalt, a iscodi, a bombarda cu intrebari din dorinta de autenticitate – la ce bun? Nu-i de mii de ori mai preferabil sa te multumesti cu ce ofera experienta de zi cu zi? Cand iti zambeste, bucura-te de zambet. Nu intreba ce exact a facut-o sa zambeasca, care parte a mesajului a bucurat-o si ce a simtit fata de tot restul, oare ar mai fi ras daca nu aparea partea la care a ras? I se pare haios cuvantul sau intreaga idee? Si de ce i se pare haios? Toate aceste intrebari aparent puerile sunt ale unui om disperat. O stiu bine, sunt disperat. Imi e extrem de clar. Disperat sa ajung la o conexiune cu un om, sa stiu e x a c t ce simte, sa nu mai fiu singur, poate? Dar ma simt bine in singuratate, evit pe cat posibil oamenii din acest motiv. Si totusi… e ceva divin in a vedea si celalalt ce ai in tine, te bucuri mai mult de acelasi lucru – atunci cand il impartasesti. Ma observ uneori cand cineva rade pe YouTube la comentarii si pune minutul la care a ras, scriind mesajul care i s-a parut haios in clip, ca dau click pe acel minut si ascult si eu din nou – si rad cu el. La fel cu textul scris, daca cineva arunca un citat dintr-un text, recitesti acel pasaj si razi a l t f e l, razi alaturi de celalalt, parca, cumva, textul a prins cu adevarat viata. Totodata, toti oamenii cu care ai acea aparenta intimitate – iti sunt, in fond, straini. Dar cine nu e strain? Eu insumi nu ma cunosc. E imposibil sa ajungi la acea autenticitate atata timp cat tu insuti nu stii cine esti. Toate impresiile, tot ce simt cu privire la mine poate fi fals. Cum pot afla cu adevarat cine sunt? Afland, pot veni spre ceilalti apoi, avand ca busola propria mea identitate, constiinta puternica a propriei firi. Dar eu cred despre mine ce simt pe moment – si in chiar clipa aceea cand simt puternic ca sunt intr-un fel, ma suspectez, ma banuiesc c-as fi in iluzie. De ce am oroarea de am a insela? Ea ma paralizeaza, ma tine departe de orice idee, ba chiar de ce traiesc cu oamenii! Si de ce aceasta obsesie de autenticitate? Pe mine ma bucura mai mult ideea ca un om ma simpatizeaza cat de cat dupa ce am stat cu el 3 luni si secunda de secunda ne-am spus ce gandeam, decat unul care ma iubeste pentru ca… il amuz, ii sunt drag, dar nu stie cat sunt de infect, nu-mi stie gandurile ascunse – unele poate pe care mi le-am ascuns si mie insumi. Unul din adevaruri ar fi: niciun om pe care l-am intalnit pana acum, n-a contat pentru mine. Am fost, in radacinile mele, apatic, si-mi condimentam apatia cu politete, cu “blandete”, simtindu-ma vinovat. Ca sa ascund ca nu-mi pasa, traiam cum e ideal pentru celalalt. Te bucurai de bucuria lui, la gesturile tale, dar nu-l iubeai si te simteai vinovat. Nu ai vointa, nu ai energie, ai sufletul obosit. Ti-e totuna cu toate, de parca a iubi un om inseamna sa intri intr-un rol, si tu esti cu constiinta deja in sicriu, esti atat de departe de lumea asta, incat nu te poti lega de nimeni cu adevarat. De ce oare? Adica, iti sunt dragi oamenii, apreciezi la ei diverse lucruri – dar de ce nu te poti apropia? Iti esti suficient siesi mereu, esti in largul tau cu tine insuti. Sau… poate ca esti deja cadavru, poate ca oameni care ti-au meritat iubirea au trecut pe langa tine si, mort fiind, blazat, apatic, nu i-ai vazut.

Și de unde această obsesie cu autenticitatea? De ce țin atât de mult la ea? Vorba lui Nietzsche: “De ce căutăm întotdeauna adevărul, de ce nu neadevărul, sau minciuna?” De ce să nu fac o religie din a mă limita, a mă rezuma în ce simt cu omul – iluzie sau nu? Pentru că sunt lacom, pentru că mereu vreau totul – deși mă îndoiesc de el! Eu ajung la anumite sentimente, un entuziasm, iar apoi imediat sunt obsedat să aflu dacă acea bucurie e autentică – distrugând totul. Am nevoie de un om la fel de obsedat de autentic – să pătrundem în noi înșine ca și când n-am fi noi, să ieșim în afara porpriilor vieți, să ne spunem t o t u l, ca și când n-am exista. Dar ce monstru e acela care spune totul… Oare se poate spune totul și, în loc să-l spânzuri pe celălalt ca să aperi secretul – îl îmbrățișezi? Și cine știe dacă nu acest om care ar apărea, și el, “obsedat de autentic” nu e de fapt, ca și mine, înăuntrul iluziei că autenticitatea s-ar lăsa descoperită de aceste abuzuri, de aceste întrebări furtunoase, agasante și insipide? Autenticitatea poate că o descoperi într-o privire. Știi tot în acel zâmbet. Bine, dar apoi, când ieși din moment, când te depărtezi și mergi spre casă… simt să-l sun pe cel cu care am avut experiența, să-mi spună e x a c t ce a simțit, să nu lăsăm nimic la capriciul interpretării, acolo unde oamenii se simt bine, că pot spune c-au atins apogeul unei conexiuni, neanalizand-o, neintrând cu adevărat in ea să vădă dacă mai ține sau nu. În fond, asta fac: lovesc cu toporul rațiunii să vad dacă ține sau nu acest arbore al iubirii pe care îl tot caut și la umbra căruia aș vrea să mor.

Pentru a putea continua sa scriu, sustine-ma cu 8 lei:
Patreon.com/BogdanLiviu

Cum pleci cu erasmus – ghid

Pentru cei care “plecați cu erasmus” dar nu știți cine a fost Erasmus din Rotterdam: odinioară cea mai mare și cea mai strălucitoare glorie a secolului în care a trăit, el nu mai este pentru omul de azi decât un nume. Nenumăratele sale opere, scrise într-o limbă de depășea granițele dintre națiuni, o limbă și ea dată uitării, latina umaniștilor, dorm neatinse în biblioteci; abia dacă una singură dintre aceste opere, cândva celebre în lumea întreagă, mai găsește răsunet în vremea noastră. Chiar și personalitatea sa greu de definit, apariție luminoasă printre penumbre și contradicții, a fost mult eclipsată de figurile mai viguroase și mai impetuoase ale celorlalți reformatori ai lumii, iar viața sa personală oferă puține lucruri captivante demne de semnalat: un om care iubește liniștea și se dedică muncii fără preget își făurește rareori o biografie senzațională. Dar chiar și fapta sa propriu-zisă este astăzi acoperită, ascunsă conștiinței contemporane, așa cum se întâmplă totdeauna cu piatra de temelie de sub o clădire gata înălțată. Erasmus, acest mare uitat, ne este apropiat și astăzi prin faptul că, dintre toți scriitorii și creatorii Occidentului, el a fost cel dintâi care a avut o conștiință europeană, primul pacifist militant, cel mai elocvent apărător al idealului umanist, de înțelegere spirituală pe plan mondial. Destinul său tragic de a fi fost un învins în lupta pentru o alcătuire mai dreaptă, mai armonioasă, a lumii noastre spirituale îl apropie și mai mult sentimentului nostru fratern. (Stefan Zweig, Triumful și destinul tragic al lui Erasm din Rotterdam)Îmi placeComenteazăDistribuie

Radu Solcan – Jurnal | Boecleri, Bibliographia critica

La anticariatul I. C. Brătianu, găsesc un Boecler de la 1715 – Bibliographia critica. Prețul nu-i deloc mare – cam o sută de dolari, după reducere. La Boecler se vede foarte limpede cum, în secolul al XVII-lea încă, filosofia este o încununare a eforturilor cunoașterii umane. Filosofia nu este fundația pe care se clădește edificiul cunoașterii umane, ci punctul culminant al acestui edificiu. (…) Sunt încă în admirația scrierii lui Boecler. Sinteză umanistă moderată a cunoștințelor vremii? Cuprindere enciclopedică? Ce contează formulele! Omul alcătuiește un minunat catalog sistematic al tradiției intelectuale clasice, așa cum începe ea în Grecia și Imperiul Roman și ia o nouă formă în scrierile umaniste din veacurile XIV – XVII.

(Radu Solcan, Jurnal)

Batrani si intelectuali. 12 octombrie 2020

Nimic mai incurabil decât o inimă măruntă. Oricât ar citi, orice ar face – degeaba. În ce e esențial, unii intelectuali vor fi mereu sub bătrânica analfabetă de la sat care te vede flămând şi nu te lasă să pleci până nu-ți găteşte ultimele două ouă pe care le mai avea. Erai un străin şi te-a tratat ca pe copilul ei. O seninătate şi candoare pe care bibliotecile n-o pot oferi. Şi când te gândeşti că aceşti aroganți sterili se consideră superiori acestor Oameni!

Mihail Radu Solcan – Vremuri noi, vremuri vechi. Jurnal 2007 – 2013

Mihail Radu Solcan este, pentru mine, portretul de Profesor ideal, un model de viață și una din acele întâlniri pe care le voi purta în suflet cât voi trăi. Simbolizează toate valorile pe care le iubesc, imi arată, vorba lui Noica, “ce este si ce poate fi” un Om. Sper că o să vă inspire și pe voi, eu unul nu pot dormi de dragul lui acum. Sunt fericit c-acest om a trăit cândva, c-a fost la o facultate în care am intrat și eu, că era român, că era în București, că mergea și el, ca și mine, cu metroul și, așa cum spune, referindu-se la faptul că n-are mașină: “mă simt bine în metrou”.

Primul episod din, ceea ce cred ca va fi, un “serial” de macar 10 episoade.

Ajută-mă cu 4 lei să pot continua aceste clipuri: https://www.patreon.com/bogdanliviu

Devino MEMBRU YOUTUBE: https://www.youtube.com/channel/UChv6xzGXVVOv1lH5rt4qbUw/join

Soare si indragostire

Nu înțeleg cum e posibil să nu te îndrăgosteşti în anumite situații. Fizic e net peste tine, buze, okay amândoi concurați dar câştigă detaşat pe final, privire infinit mai profundă chiar dacă pentru cei superficiali tu câştigi, intelectual, ani lumină, cultură, ea total, tu aproape nul. În umor o depăşeşti cu puțin şi ai puțin mai multă imaginație. Ți-a căzut în viață ca un înger, nu-ți explici de ce te place, nu ştii cum să gestionezi acest miracol. E exact omul pe care ai vrea să-l întâlneşti – şi când apare, te fâstâceşti, o placi mult dar ceva nu e acolo. Parcă prea uşor a fost totul – prea lejer a apărut. E ca şi când ai fi deodată fericit, fără să ți se dea obstacole prin care să treci ca să ajungi fericit. Eşti atât de obişnuit cu dezastrul, cu cerul întunecat, cu iremediabilul şi melancolia, că atunci când apare Soarele nu ştii să te bucuri de el. Abia după ce apune îți dai seama în ce paradis te-ai aflat. Probabil de-asta şi iubesc apusul – îl simt mereu, privindu-i splendoarea, ca pe un regret, că nici în acea zi n-am ştiut să iubesc Soarele. În apus, când în sfârşit îl poți privi, când eşti pregătit să-l iubeşti – realizezi că l-ai pierdut. Te uiți cum se stinge fermecător, odată cu viața ta.

Unghieră și nihilism

Matei îi scrie prietenului său… să-l numim Prietenul Său. Matei, deci, îi scrie prietenului său Prietenul Său despre problemele pe care le are, mii de pagini despre cum nu mai poate suporta încă o zi de viață, e în pragul suicidului și nu știe ce să facă, a luat pastile, a fost la terapeut, s-a îndrăgostit, degeaba, nimic nu ține, nu se poate iluziona cu nimic. Prietenul Său, el însuși un cadavru, trecut prin etapele lui Matei, este exasperat că nu-și găsește unghiera – era singurul lucru în care mai credea, în a-și tăia unghiile după ce face dus. Rutina asta mică îi dădea sens în viață. Se trezea dimineața cu gândul că va face dus și, îmbrățișat de acea căldură, își va tăia unghiile ascultând muzică clasică. Adora cum unghiile se sensibilizau, se ofereau total in unghiera, se taiau singure incruntandu-se de drag, gemand intr-o pocnitura care avea sa le fie fatala. In timp ce le strangea pentru a le privi pe toate la un loc, intr-un adio bland, se îngrozea la gândul că poate acestea au fost ultimele lui unghii, apoi se va îmbolnăvi și nu-i vor mai crește unghiile. Prefera sa piarda un rinichi, sa aiba febra pe viata, orice, numai sa-si poata taia unghiile. Se consola rapid cu gândul că până și-n mormânt îți cresc unghiile – deci viața lui putea continua, cu acea anxietate cu care se obisnuise ca poate va paraliza candva si-si va privi unghiile crescand fara sa si le poata taia. Îi e rușine să-i spună lui Matei că și el se confruntă cu probleme existențiale, că nu-și găsește unghiera, așa că-i scrie, cu o mână, mesaj de încurajare, plangand de nervi in timp ce-si roade unghiile.

Salata de Rosii

Mi-e dor de salata de roșii din copilărie, când eram în Craiova și o făcea bunica. Și de brânza aceea de la țară pe care o lua de la o vecină, o bătranică plină de farmec – o mai trăi azi, o mai vinde? Am luat roșii ecologice, roșii toxice, roșii verzi, roșii nerușinate – nimic nu e la fel. De 10 ani încerc, cu obsesie, resemnare si pasiune, să fac și eu o salată de roșii. La mine iese o mizerie. Mai bine mănânc feliuțe de roșii și brânză pe lângă, pe cine păcălesc? De ce mai amestec, la ce bun? Nu mă vede nimeni, pentru ce acel teatru ieftin? Eu însumi știu că sunt o farsă, că tot ce fac acolo e o fraudă – aia nu e salată de roșii. De ce mai cumpăr ceapă? Ar trebui să o arunc și să cad la pământ, să-mi cer iertare omenirii, sunt un impostor – știu prea bine că n-am harul de a face salată de roșii. Din disperare, am incercat sa trisez, s-o comand, s-o iau făcută – ce scandal! Cu greu m-am abtinut sa nu tip, sa nu ma iau la bataie. O săptămâna am stat în depresie. Venea o tipă și-mi punea pe masă o coajă de roșie și în meniu scria cu majusculă salată de roșii… Nici pic de gust. Of, copilărie care-ai murit… Țin minte cum întindeam ca un obsedat în acea Zeamă – care n-are egal pe lume. Pentru mine acel gust e tot ce-am vrut sa le ofer oamenilor prin scrisul meu, sa citesti si sa razi, sa zambesti, sa fie acea voiosie, pofta nebuna, viata! Nu cunosc gust mai plăcut (poate doar un sarut de indragostit) decât ce rămânea din Salata de Roșii – îmi asum majusculele, nu arunc cu complimente aiurea, rămân onorabil, decent, obiectiv, cumpătat. Aș spune mult mai multe, dar nu vreau să o jenez, să fac Salata de Roșii să se simtă prost. Brânza mi-a ramas o enigma, ca parfumul unei foste iubite din tinerete, retin doar c-avea cerculețe in ea, țin minte asta cum iti aduci aminte de zilele de soare cand isi aranja parul involuntar – doar asa-ti aduci aminte c-a existat candva o primavară. Încerc să iau brânză cu cerculețe, care să-i semene. Toate însă sunt sărate, prea sărate “omenesc, prea omenesc”. Iar cele dulci, parcă n-au imaginație… te plictisești așa cu ele, ca cu o femeie frumoasă care știe doar s-arate bine. De ce n-aș spune-o? Iubesc Salata de Roșii! Ea, însă, m-a uitat. Si cand ma gandesc ca niciodata nu i-am multumit bunicii, crezand ca e la-ndemana oricui sa faca o salata de rosii, ca mi se cuvine acel paradis!

Vizionar sau retardat? Card Connect – Mega Image

Nu știu dacă sunt retardat sau vizionar. M-au zăpăcit la Mega Image cu cardul connect. Mereu mă întreabă dacă am. Din politețe, spun într-un final să-mi dea, să nu mai refuz bietele femei. Activez cardul și… surpriză, nu pot să-l încarc, au pe site acolo “administrare carduri”, dar nu pot încărca cu bani. Mă gândesc că trebuie să aștept să mi se valideze contul deși l-a scanat ea înainte să-l fac. “Poate trebuie să scriu datele cardului la mega image-ul de care aparțin”, îmi vine o altă idee, pe care o ironizez rapid cu: “ce prost eșți, nu te complica, pur și simplu plăteșți gratis și îți vine factura, ca la internet, la sfârșitul lunii.” Ajung la casa de marcat, îi scot frumos cardul apoi întreb: “dar cum pot pune fonduri? Am intrat și la întrebări frecvente pe site și nimeni n-a întrebat, aparent toți știu să încarce cardul de Mega Image” Zâmbesc timid, autironizandu-mă elegant, cu voce impecabilă, așa cum faci când îți bați joc de ține dar ești și carismatic totodată, aproape laudandu-te, gestionandu-ti scaparea cu rafinament. Nu a fost acel gen de situație în care vânzătoarea le cheamă și pe celalalte și râd de mine în cor, batjocorindu-mă și flegmandu-mă involuntar de la hohote, oprind puțin vânzarea ca să se tăvălească și clienții de râs, făcând pariuri în magazin: “ce poreclă i s-ar potrivi acestui colosal imbecil?” Nu, a ras odată cu mine și mi-a spus: “păi nu-l încărcați, nu plătiți cu el”. Apoi am realizat imediat că acest card doar scana produsele cumpărate cu alt card și-ti oferea diverse produse la reducere și-ti făcea oferte în funcție de cât și ce cumpărai. Un ocean de idei despre cum puteam încărca cu bani acest blestemat de card a secat deodată, lăsându-mă în deșertul propriei prostii încâlcite. Mă gândisem până și la situația în care trebuie să-mi sun banca și să confirm că voi face cumpărături de la Mega Image ca pe viitor să fie conectate cele două carduri. Interesant că vânzătoarea a căscat ochii mari când a aflat că eram gata să pun fonduri pe card: “Nimeni nu m-a întrebat de fonduri pe card, dar ce idee bună! Din păcate nu suntem acolo noi…” Am zâmbit cu îngăduință si o blanda resemnare, ca un om care a venit din anul 3 000 și are fonduri pe card special de Mega Image. “Cine știe, poate, cândva…” a continuat, oftând. Ne-am despărțit zambindu-ne fără să ne mai spunem nimic. Nu ne-am luat la revedere, ce sens mai avea? Eram Dante acolo, iar ea era singura care-mi înțelesese Viziunea, mă vedea și ne vedea peste un mileniu. Intimitatea la care ajunsesem era infinită, nu mai exista salut, acolo, in lumea n o a s t r a , in anul trei mii, zâmbindu-mi când scaneaza cardul și plătesc cu el – card care se numește, deloc întâmplător: Connect.

Dacă ți-a plăcut acest text,susține-mă ▶️Patreon.com/BogdanLiviu