Tag Archives: batrani

Batrani si intelectuali. 12 octombrie 2020

Nimic mai incurabil decât o inimă măruntă. Oricât ar citi, orice ar face – degeaba. În ce e esențial, unii intelectuali vor fi mereu sub bătrânica analfabetă de la sat care te vede flămând şi nu te lasă să pleci până nu-ți găteşte ultimele două ouă pe care le mai avea. Erai un străin şi te-a tratat ca pe copilul ei. O seninătate şi candoare pe care bibliotecile n-o pot oferi. Şi când te gândeşti că aceşti aroganți sterili se consideră superiori acestor Oameni!

Strămoșii – lecție de modestie

Toți strămoşii mei au murit în anonimat complet. Oameni cu vieți mărunte despre care nici eu nu pot afla nimic. Trebuie să caut trei luni pentru a găsi o poză ruptă cu un străbunic. Iar poza e cu un sicriu în care se vede cețos un sfert de chip. Asta e tot ce-a rămas din el – o poză macabră pe care n-o caută nimeni. De unde sentimentul acesta puternic că eu nu sunt ca ei, că nu voi avea soarta lor? Nici măcar nu voi avea copii care să mai vorbească din când în când de mine, va trebui să milogesc atenția străinilor, să însemn ceva pentru oameni pe care nu-i cunosc. Bunicii mei au murit de nici zece ani – deja nimeni nu mai ştie c-au trăit. Cât suntem de înghesuiți toți! N-ai când să fii comemorat, apar alți şi alți nepoți, vin peste tine “tinerii”. Cu siguranță c-au fost oameni cu mai mult umor şi imaginație decât mine. Sau poate am apărut ca o răzbunare a vidului lor? După o monotonie a mediocrității timp de atâția ani, s-apară în sfârşit un om care să le justifice existența. Lipsa de ruşine în a te crede dincolo de cei din specia ta, în a considera că tu vei da startul unui nou neam, unei noi epoci.   Bernard de Chartres spunea că suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încât putem vedea mai multe lucruri decât ei și mai îndepărtate, nu atât datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cât pentru faptul că suntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă. Dacă aș transpune acest citat la strămoșii mei – n-am primit nimic, afară de sfaturi mizerabile pentru personalitatea unui om, sfaturi ca: “stai în banca ta” sau “ce-o să zică lumea”. Câteva avertismente nocive pentru dezvoltarea unui om – iată moștenirea primită de la strămoșii mei. E totuși această secretă voluptate de a crede că va începe o nouă lume cu tine. Fiecare om poartă cu el universul semenilor săi, speciei sale, neamului său. Apoi în acel lanț nesfârșit de mediocritate, apare un ins cu conștiința destinului tuturor, om torturat, apăsat de ideea că strămoșii săi depind de el, că toți anonimii din Familia lui își pun speranța să vorbească prin el cândva. Apoi sentimentul e dublat de o secretă complicitate, parcă vrei să și continui în acest anonimat jalnic, să nu le trădezi inexistența. În fond, ce e în neregulă cu asta? Au fost oameni care au avut bunul simt să nu lase urme pe Pământ. Și-uite așa încep prin a-mi detesta strămoșii și închei prin a ii iubi.  Nietzsche despre tatăl său: “era delicat, iubitor și morbid, ca unul care era predestinat pentru o călătorie efemeră în viață – o amintire grațioasă a vieții mai degrabă decât viața însăși.” Strămoșii mei erau atât de delicați încât n-au devenit nici măcar o amintire, au rămas înaintea oricărei imagini. Pur și simplu s-au născut pentru a ascunde faptul c-au trăit. Ce bucurie când reușesc, după 90 de ani de existență in care s-au pandit atent si au muncit enorm pentru a nu excela in ceva, să nu știe nimeni de ei! Cu ce orgoliu intrau în pământ! Nu m-ar mira să se supere pe mine c-am vorbit despre ei, că le tulbur anonimatul la care toate generațiile dinaintea mea au lucrat în liniște. Vin eu, un clovn, să fac gălăgie, să le tulbur dubla absență milenară.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Să terminăm odată cu “tinerii din ziua de azi” și “pe vremea mea se făcea carte”

mentalități nocive.

Când se va termina odată filosofia asta născută în tren cu “pe vremea mea”, “generația de azi”?

Axiomă: Sunt tâmpiți cei care spun că generația lor era Dumnezeu iar cea de azi e toată club vomă și droguri. Nu mai puțin tâmpiți sunt cei care spun că cea de azi se uită toată numai la clipuri de filosofie iar cei de atunci erau analfabeți n-aveau acces la informație ca noi Cei De Azi, noi, Supraoamenii, care azi pentru că avem internet ne uităm numai la documentare. Și sunt uriașe șansele să fie tâmpiți și cei care spun tot ce-am spus eu.

Jurnalul lui Barbellion (și o poveste cu o bătrână)

Gasisem cartea gratis, in pdf, in engleza, dar dupa ce-am citit pasajul scris la 14 (14!!!) ani in care vorbeste deja despre “mania” lui la ce bun, trebuia s-o am in casa, s-o vad in fiecare zi, sa-i simt prezenta langa mine. Ce sentiment extraordinar, sa te simti frate cu un om nascut acum 130 de ani! Vai, cat as vrea sa-l vad, sa-l imbratisez! Era un frig ingrozitor, oameni tristi, si eu zambeam cu buzele inghetate, grabind pasul, nerabdator s-o cumpar. Eram ca un indragostit care merge sa-si intalneasca iubita. Aveam emotii ca poate nu va fi acolo desi (o) sunasem in prealabil si imi spusese doamna ca e pe stoc si ca pot veni s-o cumpar. La intoarcere ma opream din drum si deschideam entuziasmat cartea la nimereala. Nu ma dezamagea niciodata. Cred ca va fi una din acele carti la care voi reveni pana mor. Scriu grabit aceste randuri ca vreau s-o citesc. O sa pun pasaje din ea ori aici ori o sa fac un articol nou cu mai multe pasaje. Ah, nenorocita asta de facultate, as avea de scris, de citit… dar cum sa citesti definitii insipide cand un copil de 14 ani vede esentialul? Acel pasaj al unui copil imi ofera sufleteste si ma implineste spiritual cat o fac toate diplomele omenirii si toate universitatile la un loc.

Totusi ma urmareste o imagine… la intoarcere, o batranica se tara pe trotuar tinandu-se de o crenguta – n-avea bani de baston. Parca pana si bucuria de a intalni oameni de acum un secol pe care-i iubesc imi e jefuita de astfel de imagini. Cum sa mai ai energie sa te entuziasmezi? Probabil inca e pe drum, incepuse sa si ninga… In acelasi timp, desi mi-e rusine ca sunt atat de trist si in pragul suicidului fara niciun motiv (sunt dragut, sanatos, neprost, e totul in regula), totusi nu am ce face, nu ma ajuta cu nimic ca vad oameni nenorociti cu adevarat. E ca si cand as vedea un om care are o boala clara, si i se pune un diagnostic. Nu ma simt mai putin bolnav ca nu am suferit vreo operatie. Exista boli ale spiritului la fel de nenorocite ca bolile pe care le poti explica cu hartii celorlalti oameni… Dupa ce ca sunt nenorocit, ma mai simt ultimul om si ca ma simt asa, desi n-as avea dreptul, ca uite la acea batrana care… ce-i face pe oameni sa mearga inainte? De ce nu-si pune capat zilelor? Poate crede in Dumnezeu, i se pare un mare pacat – poate nici nu stie ca exista varianta de a se sinucide, exista cu siguranta oameni care nu se gandesc la asta, traiesc toata viata ca si cand e singura cale, asa cum spune Pablo Neruda despre iubire “te iubesc pentru ca nu stiu alta cale” asa traiesc si acesti bieti batrani nenorociti de soarta. Dar eu? Eu stiu prea bine alta cale, eu sunt obsedat de alta cale, mie alta cale imi distruge viata si-mi mananca sufletul, sperantele, bucuriile, si totusi… e ceva care ne face sa continuam. “I can’t go on. I must go on. I can’t go on. I’ll go on.” – Beckett a spus esentialul intr-un rand. Dar prin ce suferinte a trecut ca sa vada asta, cat l-a costat aceasta intelepciune amara!

Las si in romana pasajul din cealalta postare in care-l scrisesem in engleza:

15 ianuarie 1905 (avea 14 ani!!!) Cred că, una peste alta, sunt o ființă cum nu se poate mai nemulțumită. Am crize de “La ce bun toate?”, așa-i spun eu maniei ăsteia. Mă tot întreb fără oprire, până când întrebarea mă aduce la epuizare: “La ce bun să ieși să studiezi natura? la ce bun să înveți atât? până unde? duc toate astea undeva?

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu