Tag Archives: beckett

Cioran si Blaga. Prietenia dintre scriitori e imposibila.

La bătrânețe, Cioran află de la cineva că Blaga “l-a vorbit de rău”. Toată viața îl admirase, îl credea un zeu deasupra bârfelor. Blaga fusese nedrept, dar replica lui Cioran e oribilă, vorbind despre cărțile lui Blaga ca fiind “plictisitoare și pline de substanță”. Ce mizerie, să faci loc unui compliment într-o replică veninoasă… Apoi mi-am amintit de ce-a spus Dan C. Mihăilescu, când l-a întâlnit pe Cioran. În prima secundă când l-a întâlnit i-a spus: “Ai auzit?! Istoria religiilor e plină de greșeli… Mi-a spus mie cineva în Germania.” L-a invidiat pe Eliade toată viața, deși îi era sincer prieten și sunt convins că-l iubea. Mă dezgustă incapacitatea asta de a admira în celălalt ce nu ai tu. Megalomania lui nu suporta să știe că un Eliade era o enciclopedie și că vorbea despre toate cu talent, că scria precum respiră, pe când pentru el scrisul era un chin. Și-ar fi dorit enorm lejeritatea lui Eliade (care era Balzac pe lângă paginile lui chinuite dar scrise perfect). De ce să-l bârfești pe Eliade primului venit? Să fii atât de lucid cu toate și să fii la fel de mărunt ca ultimul șef de scară care nu s-a gândit niciodată la moarte. De ce nu avea nobilimea lui Beckett, pe care chiar el o adora? Să vezi cât de inutil e totul și totuși să te impotmolesti în acele mize mărunte, să te târăști prin invidii și meschinării ca orice om de rand. Și asta față de oameni pe care tu însuți îi iubești! Merita mai mult un om care-ti trimitea țigări și bani din Lisabona când n-aveai ce mânca. Încă o dată mi se confirmă că nu există prietenie reală între scriitori. Nici n-ar putea exista, fiecare scriitor, oricât de netalentat, se consideră în sinea lui Dumnezeu. Dostoievski și Cioran, oamenii mei, doi barfitori imenși, oameni pe care nu te puteai baza, isterici, maniaci, obsedați. E așa frustrant când admiri enorm talentul unor oameni, sensibilitatea lor, dar nu-i poți urma ca exemplu. Oare e imposibil să fii un “om bun” și să ai și geniu? Adevărul e că acele pagini cutremurătoare din Dostoievski vin dintr-un suflet atât de chinuit încât pare uneori c-a simțit totul cât toată planeta la un loc – nu întâmplător trec secole și încă ne regăsim… Mediocritatea e a mea, vreau ca omul talentat sa fie si “om bun”, tin la adevar, la sinceritate si caracter mai mult decat la “opera”, iar pentru un scriitor adevarat opera e mai importanta decat el insusi. La ce-ar fi folosit un Dostoievski care scria povestioare mediocre dar n-ar fi barfit pe nimeni niciodata? Talentul apare ca urmare a complexitatii unui om, a decaderilor si chinurilor lui, nu poti sa fii plat, “bland” pana la moleseala, si sa scrii furtunos, cutremurator, cu talent.

Mi-aduc aminte ca in Caiete fix asta spunea Cioran, intalnindu-l pentru prima oara pe un om: “Nu am citit un cuvant din ce-a scris, cu toate astea, i-am spus lui M. despre el: cu siguranta ca are talent, prea e hidos. Hidos – moral si fizic”

Fizic, discutabil. Moral insa, n-am nicio indoiala. Pana si Nietzsche era resentimentar…

Jurnalul lui Barbellion (și o poveste cu o bătrână)

Gasisem cartea gratis, in pdf, in engleza, dar dupa ce-am citit pasajul scris la 14 (14!!!) ani in care vorbeste deja despre “mania” lui la ce bun, trebuia s-o am in casa, s-o vad in fiecare zi, sa-i simt prezenta langa mine. Ce sentiment extraordinar, sa te simti frate cu un om nascut acum 130 de ani! Vai, cat as vrea sa-l vad, sa-l imbratisez! Era un frig ingrozitor, oameni tristi, si eu zambeam cu buzele inghetate, grabind pasul, nerabdator s-o cumpar. Eram ca un indragostit care merge sa-si intalneasca iubita. Aveam emotii ca poate nu va fi acolo desi (o) sunasem in prealabil si imi spusese doamna ca e pe stoc si ca pot veni s-o cumpar. La intoarcere ma opream din drum si deschideam entuziasmat cartea la nimereala. Nu ma dezamagea niciodata. Cred ca va fi una din acele carti la care voi reveni pana mor. Scriu grabit aceste randuri ca vreau s-o citesc. O sa pun pasaje din ea ori aici ori o sa fac un articol nou cu mai multe pasaje. Ah, nenorocita asta de facultate, as avea de scris, de citit… dar cum sa citesti definitii insipide cand un copil de 14 ani vede esentialul? Acel pasaj al unui copil imi ofera sufleteste si ma implineste spiritual cat o fac toate diplomele omenirii si toate universitatile la un loc.

Totusi ma urmareste o imagine… la intoarcere, o batranica se tara pe trotuar tinandu-se de o crenguta – n-avea bani de baston. Parca pana si bucuria de a intalni oameni de acum un secol pe care-i iubesc imi e jefuita de astfel de imagini. Cum sa mai ai energie sa te entuziasmezi? Probabil inca e pe drum, incepuse sa si ninga… In acelasi timp, desi mi-e rusine ca sunt atat de trist si in pragul suicidului fara niciun motiv (sunt dragut, sanatos, neprost, e totul in regula), totusi nu am ce face, nu ma ajuta cu nimic ca vad oameni nenorociti cu adevarat. E ca si cand as vedea un om care are o boala clara, si i se pune un diagnostic. Nu ma simt mai putin bolnav ca nu am suferit vreo operatie. Exista boli ale spiritului la fel de nenorocite ca bolile pe care le poti explica cu hartii celorlalti oameni… Dupa ce ca sunt nenorocit, ma mai simt ultimul om si ca ma simt asa, desi n-as avea dreptul, ca uite la acea batrana care… ce-i face pe oameni sa mearga inainte? De ce nu-si pune capat zilelor? Poate crede in Dumnezeu, i se pare un mare pacat – poate nici nu stie ca exista varianta de a se sinucide, exista cu siguranta oameni care nu se gandesc la asta, traiesc toata viata ca si cand e singura cale, asa cum spune Pablo Neruda despre iubire “te iubesc pentru ca nu stiu alta cale” asa traiesc si acesti bieti batrani nenorociti de soarta. Dar eu? Eu stiu prea bine alta cale, eu sunt obsedat de alta cale, mie alta cale imi distruge viata si-mi mananca sufletul, sperantele, bucuriile, si totusi… e ceva care ne face sa continuam. “I can’t go on. I must go on. I can’t go on. I’ll go on.” – Beckett a spus esentialul intr-un rand. Dar prin ce suferinte a trecut ca sa vada asta, cat l-a costat aceasta intelepciune amara!

Las si in romana pasajul din cealalta postare in care-l scrisesem in engleza:

15 ianuarie 1905 (avea 14 ani!!!) Cred că, una peste alta, sunt o ființă cum nu se poate mai nemulțumită. Am crize de “La ce bun toate?”, așa-i spun eu maniei ăsteia. Mă tot întreb fără oprire, până când întrebarea mă aduce la epuizare: “La ce bun să ieși să studiezi natura? la ce bun să înveți atât? până unde? duc toate astea undeva?

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Samuel Beckett sau despre Omul Nobil

Interesant cum toți oamenii din jurul lui Beckett erau oameni de nimic pe care el îi ajuta mereu. Oameni care roiau în jurul lui după ce prinsese notorietate și-l exploatau, se agățau de el dintr-un motiv sau altul. De ce continua oare să fie alături de ei un om care își putea accepta perfect singurătatea, care chiar avea nevoie de ea? Un om care ar fi produs poate mai mult fără prezența acelor nulități care-l înconjurau și-i risipeau timpul? Ce-l lega oare de ei, de ratarea, de frustrările, traumele, de necazurile lor? Se știa manipulat, și totuși, lăsa de la el. Să ai toate evidențele că oameni la care ai ținut cândva sunt niște gunoaie, și totuși să admiri acel ceva din profunzimea lor, să continui să le fii alături – ce lecție! Iată ce înseamnă să fii un Om. Sunt convins că și dacă ar fi rupt cu acei prieteni, tot le-ar fi admirat ce admira în ei și când erau prieteni. Nu devii gunoi față de un om pentru că din diverse motive nu mai ești prieten cu el. Continui să apreciezi ce apreciai a u t e n t i c în el și când erați prieteni. Aderența la valori rămâne aceeași, indiferent de circumstanțe. Altfel, n-ai apreciat nimic, niciodată, în celălalt. Îți vedeai doar interesul. Și-mi amintesc observația atât de frumoasă a lui Cioran (un mare barfitor, orgolios fără pereche, ins care rareori apreciază fără ironie): “Minunată seară petrecută cu Sam și Suzanne. Dacă adjectivul nobil are un sens, atunci e făcut pentru el.” Alteori, în altă notă de jurnal: “Sam este singurul contemporan de o incurabilă noblețe” Și altă notă: “…când, deodată, ridic capul și-l zăresc pe Beckett, acest om extraordinar a cărui prezență este extrem de benefică”. Mă bucur atât de mult c-acest om nobil a luat Premiul Nobel. Cred totuși că ajunsese să simtă atât de puternic Oribilul, încât era incapabil să mai facă rău. Vedea atât de clar neantul, încât era paralizat, era condamnat să fie nobil. În fața tragediei suferințelor omenești, insuportabilului destin uman, cu ce mai poți răspunde, afară de noblețe, bunătate și îngăduință? Omul care merge cel mai departe în tenebrele vieții, dacă nu se sinucide, se-ntoarce (printr-un efort constant) la suprafața vieții, la legăturile cu oamenii, având necontenit în el o lumină supraomenească, sau atât de profund omenească încât puțini, prin comparație, mai pot fi numiți oameni. Dac-am conștientiza cu toții, profund, ce soartă monstruoasă avem, am fi cuprinși de o solidaritate ireală, preferând să ne sinucidem sărind pe fereastră decât să bârfim pe cineva.

________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar ▶️ patreon.com/bogdanliviu