Tag Archives: blaise pascal

Moonlight Sonata – gandul de la sase dimineata / jurnal 12 mai 2020

Ma trezesc si ma uit pe YouTube, primisem niste notificari, apoi raman putin pe clipul: “Liiceanu: cartile care m-au format” are acolo lista de lecturi a lui Noica si propria lui lista oferita studentilor sau carti care l-au marcat, e o lista esentiala pentru dezvoltarea unui om, dar… in timp ce priveam acele imagini cu paginile din cartea “Cartile care ne-au facut oameni”, se-aude pe fundal Moonlight Sonata, pe fundalul acelei linisti impecabile de la sase dimineata. Imi spun: “E poate singura melodie pe care as putea-o asculta la infinit in sicriu.” Aceste “idei” imi transmit atat de clar ca sunt bolnav! Evident apoi n-am facut decat sa-mi imaginez cum ma descompun in sicriu ascultand aceasta splendoare – e si ceva poetic… Ce sa mai fac cu ziua asta, unde s-o pun? Nu cred in rasaritul care urmeaza, il iubesc din tot sufletul, deja vad lumina aparand pe cartile din biblioteca, ma uit la ele cand scriu aceste randuri, lumineaza din ce in ce mai puternic – aud pasarile, din ce in ce mai galagioase, si eu ma gandesc la propria descompunere… De cand m-am nascut, n-am facut decat un singur lucru: am evitat sa ma sinucid – si pe zi ce trece sunt din ce in ce mai neconvins de demersul meu. Iubesc atat de mult viata acum, ca-mi vine sa plang! Ma dor toate aceste pasari pe care le var pe fereastra, porumbei care habar nu au ca nu vor mai exista niciodata! Dar eu stiu si ma ascund dupa draperie, ma feresc de privirea lor ca sa nu le stric bucuria. Iata-i topaind, jucandu-se… la ce bun aceasta constiinta zilnica? Ce sa fac cu ea? Sa le spun oamenilor ca nu conteaza? Cum imi permit sa pierd timpul, fiind atat de obsedat, stiind atat de clar ca nu voi mai fi in curand? Mai am 10 ani! Hai, douazeci. Mai am de trait cat am trait deja. Apoi tuse, febra si reumatism. Zile facute din vizite la spital… Of, de-as putea crede… Ce idee frumoasa! Dumnezeu… L-as scuipa pe acest magar pentru toata aceasta suferinta inutila a atator miliarde de oameni. Intr-o lume in care mamele isi ingroapa copiii si barbatii violeaza femei – noi vorbim de paradis! Omul e un vierme. Dar ce sa fac cu cei care imi dau senzatia de rai? Sora lui Pascal, Blaise Pascal insusi – unde sa-i pun pe acesti ingeri? Cum pot spune ca omul e fundamental ticalos cand vad astfel de exemple? Chiar si Diogene din Sinop – cat a trebuit sa sufere, bietul nenorocit! S-ajungi sa cauti singur cu lampa aprinsa in plina zi, un Om… un om sincer, onest. Dar ca sa faci asta trebuie sa fii tu insuti sincer – si el era. Cinismul sau necrutator este arma unui om profund ranit de lumea din jur – era atat de curat incat se apara de impuritati prin ironie. Ma gandesc apoi la un Nietzsche, ani fara sfarsit de singuratate in care scrie: “ma tem sa nu devin sfant” – iata o teama de Om… Sa fie oare fara niciun sens tot acest sublim? Tot ce ma intereseaza pe mine se poate afla dupa ce mor. Si-atunci de ce o mai lalai? Toate raspunsurile esentiale le afli, intr-un fel sau altul, dupa ce mori. Dar pana atunci… poate trebuie sa acumulam anumite experiente, exista si sansa sa ne reintoarcem pe Pamant – cine stie? Poate intr-adevar trecem prin diferite stadii de dezvoltare. Daca m-as sinucide acum, o iau de la capat si tot asa. Si-n plus – ce rusine! Sa te plangi de existenta cand le ai realmente pe toate… nicio boala, arat dragut, nu sunt ultimul tampit (desi sunt prost), am imaginatie, umor. E un corp si o minte in care as alege sa intru si daca mi s-ar oferi variante. Ba chiar e fix fiinta pe care as alege-o. Nu m-as duce spre Pascal sau Nietzsche, as alege ceva de mijloc, de sub-mijloc, sa fiu modest dar sa nici nu fiu imbecil. M-as alege pe mine din toate exponatele divine. Singura problema e ca nu te poti detasa de tine – de ani de zile stiu asta si degeaba. Sunt obsedat ca n-o sa mai fiu – fara ca macar sa fiu convins ca vreau sa raman viu! Iubesc viata, of… chiar acum mi-a aterizat o vrabiuta pe pervaz. Iata viata…viata pe care am ranit-o, pe care n-am stiut s-o iubesc, de care mi-am batut joc zilnic…

Patapievici despre Dumnezeu si Blaise Pascal / Conferinta

Cea mai frumoasa conferinta pe care am auzit-o de cand m-am nascut. Patapievici despre dovezile existentei lui Dumnezeu, despre Blaise Pascal si despre sora sa (exemplu divin de moralitate), Jacqueline Pascal.
Conferinta o gasiti pe canalul meu de YouTube: https://www.youtube.com/c/BogdaNovalis


Link catre conferinta:  https://www.youtube.com/watch?v=FGpQ9OWN_Ys

Conferința lui Patapievici despre Blaise Pascal și Dumnezeu

Am să încep prin a vă spune cine a fost Blaise Pascal. Cel care face descrierea pe care am să v-o citesc este Chateaubriand: “A existat un om care la 12 ani, cu linii și cercuri, a creat matematicile, care la 16 ani a făcut cel mai savant tratat despre conice care a fost văzut de la antichitate încoace, care, la 19, a construit o mașină prin care intelectul și raționamentele puteau fi reproduse, care, la 23, a demonstrat fenomenele greutății aerului și a distrus una dintre marile erori ale fizicii vechi, un om care, la o vârstă la care ceilalți oameni încep abia să se nască, terminând de parcurs întregul domeniu al științelor umane, și-a dat seama de neantul lor și și-a întors gândurile către religie; un om care, din acest moment și până la moartea sa, petrecută la vârsta de 39 de ani, mereu infirm și mereu suferind, a fixat limba pe care aveau s-o vorbească Bossuet și Racine, și care a dat modelul celui mai deplin sarcasm ca și al raționamentului cel mai puternic, în fine, acela care in scurtele intervaluri pe care i le lăsau bolile sale, a rezolvat, ca o distracție de la suferințele fizice pe care le avea, una dintre cele mai înalte probleme de geometrie și a zvârlit pe hârtie gândurile care țin atât de Dumnezeu cât și de om. Acest geniu înspăimântător se numea Blaise Pascal.”

O conferință extraordinară pe care v-o recomand cu drag. Vizionare plăcută! https://www.youtube.com/watch?v=mLwwvx0cPcY

Blaise Pascal și iubirea de sărăcie / Despre sfinţi si vanitate

A avut dintotdeauna o atât de mare iubire pentru sărăcie încât aceasta era continuu prezentă în mintea lui (…) iubirea pentru această virtute spori mult spre sfârşitul vieţii; nu-i puteam aduce o mulţumire mai mare decât să-i povestesc despre ea şi să ascult tot ceea ce avea el să ne spună în privinţa ei. N-a refuzat niciodată să dea de pomană cuiva, cu toate că nu era nici el prea bogat, iar cheltuielile pe care era obligat să le facă din pricina bolillor sale îi întreceau venitul. Nu dădea niciodată decât lipsindu-se pe el. Dar, dacă încercam să-i atragem atenţia, în special când făcea o donaţie prea mare, se necăjea şi ne spunea: “Am remarcat un lucru şi anume că oricât de sărac ai fi, tot laşi ceva în urmă după ce mori”. Depăşea uneori măsura, obligat fiind apoi săse îndatoreze ca să poată trăi şi să ia bani cu împrumut pentru că dădea săracilor tot ce avea; nu recurgea la prieteni, căci una din maximele sale era să nu ceară niciodată nimic pentru nevoile lui, de teamă să nu inoportuneze pe ceilalţi şi pe ai săi.

(Blaise Pascal, Cugetari)

“teama de a nu-i inoportuna pe ceilalti” – ce bine il inteleg! In doua decenii de existenta nu m-am plans nimanui, desi am ascultat problemele tuturor. Tot ce-a venit dinspre mine spre ceilalti au fost glume, din dorinta de a le oferi bucurie.

La Rochefoucauld l-ar numi un mare orgolios – stiuta fiind vanitatea oamenilor Darnici, extrem de darnici. Dar nu e oare si un cinism acesta? Oare chiar sa nu existe oameni buni? In spatele fiecarui gest de Om sa stea ascunsa o mizerie? Mi-ar placea atat de mult ca geniul lui Pascal sa se fi intalnit cu o bunatate nemasurata. Nimic mai placut decat un mare spirit (unul dintre cele mari ale omenirii) sa aiba amestecate in el geniul cu bunatatea. Atat de rari oamenii inteligenti si buni…vedem mai mereu oameni care-au citit cate ceva si sunt aroganti, marunti, tocilari, obtuzi, veninosi, r e s e n t i m e n t a r i, care se folosesc de cunostintele acumulate din carti, de vocabularul de acolo, pentru a manipula si a-s ivedea interesul. Iata un om mai inteligent decat toti intelectualii la un loc, care era si de o bunatate infinita.

Ma obsedeaza insa acel “oricat de sarac ai fi, tot lasi ceva in urma dupa ce mori” – la ce sa se fi referit? Ceva ce a realizat la sfarsitul vietii… Poate se refera la faptul ca oricat de sarac crezi ca esti tot ai ceva, un leu, o haina pe tine, atunci cand mori? Nu poti sa nu ai realmente nimic, sa fii dezbracat si sa nu ai nimic? Habar nu am, dar ma atrage enorm aceasta expresie, chiar daca nu am nici cea mai mica idee la ce se refera. Ah, cat as vrea sa am aceeasi realizare – iubirea lui fata de saracie o impartasesc total, la fel si darnicia pana la absurd, cand te lasi pe tine pentru celalalt, am facut si asta – insa cred ca ne desparte orgoliul, fara-ndoiala ca e o voluptate divina in a oferi, in a te sacrifica.

O inteleg atat de bine pe Simone Weil care-l invidia pe Iisus pentru suferintele sale!

Imi plac toti oamenii care au orgoliul de a suferi pentru ceilalti pana la dementa. De a se sacrifica fara rezerve, de a trai cum e ideal pentru celalalt. N-am nici o indoiala ca cei mai mari orgoliosi au fost sfintii si martirii (care, toti pana la unul, se detestau si se considerau ultimii oameni, tocmai pentru ca se raportau mereu la Dumnezeu, tindeau sa fie Dumnezeu si vedeau cat sunt de departe). Pe de alta parte, de ce sa mai traiesti daca nici macar nu visezi sa ajungi un om cu un univers launtric extraordinar?

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu