Tag Archives: boala

Cititori, gânditori, boală / Nietzsche – Ecce Homo

nvățatul, care nu mai face decât să mai „frunzărească“ prin cărți – filologul cu o rație zilnică modestă de două sute – își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a gândi singur. Dacă nu frunzărește, nu gândește. El răspunde la un stimul (la un gând citit), atunci când gândește, la urmă, nu mai face decât să reacționeze. Învățatul își cheltuie întreaga energie în a spune Da și Nu, în critica a ceea ce deja s-a gândit – el însuși nu mai gândește. La el, instinctul de autoapărare a putrezit; altminteri, s-ar apăra împotriva cărților. Învățatul – un décadent. Asta am văzut-o cu ochii mei: naturi înzestrate, bogate, cu instinctul libertății, după vârsta de treizeci de ani „terminate de lectură“, simple bețe de chibrit, pe care trebuie să le freci, ca să producă scântei – să emită „gânduri“. Dimineața devreme, când se crapă de ziuă, în toată acea prospețime, la răsăritul puterilor tale, să citești o carte – asta numesc eu viciu! (…) Boala mi-a dat totodată dreptul la o totală răsturnare a tuturor obiceiurilor mele; ea mi-a permis, ea mi-a poruncit să uit; ea mi-a dăruit obligația să zac nemișcat, să lenevesc, să aștept și să am răbdare… Dar asta înseamnă să gândesc! Ochii mei au pus capăt, singuri, întregii viermuieli prin cărți, cu alte cuvinte filologiei: eram „izbăvit“ de carte, ani de zile n-am mai citit nimic – cea mai mare binefacere pe care mi-am dăruit-o vreodată! Acel sine de dedesubt de tot, parcă îngropat sub moloz, parcă redus la tăcere de permanenta obligație de a asculta sinele altora (iar asta înseamnă a citi!) s-a trezit încet, timid, ezitant – dar în sfârșit a început să vorbească din nou. Nicicând n-am fost atât de fericit de mine însumi ca în perioada cea mai bolnavă și mai dureroasă a vieții mele!

Susține cu 4 lei pe lună:
Patreon.com/BogdanLiviu

Nietzsche și scrisul ca terapie

În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,

Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.

(Ecce Homo)