Tag Archives: bogdan liviu

Bogdan Liviu – Psihologul strazii

Stau la coadă la magazin când deodată îl văd pe domnul din fața mea (la un 45 de ani) că se dă la o parte. Dau căștile jos și-i spun: “păi ce faceți, erați în față!” mă gândisem să refuz și să-i mulțumesc pentru gest că fusese drăguț. Aveam câteva fructe și el două plase așa că insistă să trec în față și-mi spune că: “și-așa am ieșit mai degrabă să mă liniștesc”.Aflu că se certase cu soția și nu voia să se întoarcă acasă curând. Nu știu de ce, din acel moment, mă simt deodată apropiat de el. E un gest atât de bizar, mă văd făcând și eu asta. Era ceva ce mă apropia de el. Pașii lui timizi, să nu deranjeze, acea blândețe și sensibilitate rare azi, le găsisem în acest străin cu două plase. Era haios că tot dădeam întâietate altor oameni ca să vorbim, ca doi vechi prieteni. Eventual ieșim din magazin și ne plimbăm printr-o ninsoare superbă, zgribuliți și triști. Mă pliasem total pe melancolia lui, deşi eu n-aveam nicio problemă. Nici măcar n-aveam o povestioară prin care să-l consolez, toate legăturile mele cu oamenii au fost armonioase și în despărțire. Eram efectiv tipul pe care-l evita în clipele alea.Și totuși l-am ajutat, se vedea că se simte mai bine cu mine, prinsese încredere în el, era gata să revină și să discute, să-și apere cauza. N-o să detaliez pentru că țin la intimitatea lui însă plecase hotărât să spună și versiunea lui. Din păcate își alese acel gen de soție agasantă și puțin isterică, ce nu se plia deloc pe firea lui înțelegătoare și candidă. Avea totodată acea pasivitate, indiferență, mă regăsesc atât de mult. Evita conflictele pentru că nu îi păsa, probabil se simțea vinovat că nu o poate iubi și lăsa de la el cu toate – îi era totuna, dar ținea foarte mult la ea și își dorea să fie armonie în continuare. Am plecat cu sentimentul că vor rezolva. Oricum, i-am zis: “singurătatea are savoarea ei”. Am început să râdem. Eu nu știam de ce râde el, el nu știa de ce râd eu, sunt convins că fiecare am avut alte gânduri referitoare la expresia asta. Și intorcandu-mă singur spre casă mă gândeam ce frumos ar fi să pot trăi din asta. Să merg prin magazine, prin muzeu, prin parc, să hoinăresc pe străzi și să mă uit după oameni care au probleme, să discut cu ei. Psihologul străzii. Deşi fiind eu însumi nebun, nu prea mă potrivesc pentru funcție. “Ședințele” ar fi plătite în acel tacit, elegant gest de a mă lăsa în fața lui dacă ne vom revedea vreodată. Mă rog, poate-mi cumpără și-o pâine că nu prea câştigă bani psihologul străzii.

Delirul: umbra lui Dumnezeu – singurătate, suferință și nebunie

Acum ceva timp un prieten îmi arătase doi oameni din lista de prieteni care, în opinia mea, înnebuniseră. Aveau postări de oameni drogați, abuzați, traumatizați, erau doi oameni care delirau profund. Postări care începeau din mijlocul propoziției, fragmente de gânduri ce țâșniseră parcă după cinci ani de agonie. Pentru că sunt la fel de dezaxat ca ei, am căutat în arhiva amândurora să văd unde începuse derapajul. Vedeam cum în urmă cu doi ani totul era impecabil, în urmă cu 1 an și jumătate începeau primele “spărturi”, iar apoi de la săptămână la săptămână… dezastrul. Dacă mă interesează atât de mult soarta lor e pentru că sunt convins că voi înnebuni – de câte ori stau mult timp singur îmi “dau seama” că voi înnebuni – e straniu să “știi” asta, fară să faci o voluptate din faptul că știi că vei înnebuni, ci să simți efectiv că o vei lua razna în curând, să fii chiar resemnat cu soarta ta. Așa și ei, inițial scriau normal, oamenii rezonau cu ce spuneau, și și dacă uneori erau împotriva a ce susțineau, totuși, era argumentat mesajul. Apoi ușor ușor începeau să dispară virgulele, ușor ușor începeau să dispară majusculele, punctele se încălecau intre cuvinte, începeau să se mănânce între ele silabele, întreagă structură a textului începea să putrezească, nebunia își făcea apariția în text. Într-unul din cazuri, de patru luni omul nu mai primește niciun like deși postează zilnic. Momentan e împotriva oamenilor de bani gata, mii de texte pline de disperare, furie infinită împotriva lumii (suferă enorm, sunt convins). Inițial glumeam cu prietenul meu de metaforele la care ajungea, de cum, inexplicabil, începea să spună ceva, apoi în mijlocul porpozitiei începea o altă propoziție, apoi cu cât treceau zilelele cu-atât mă întristam mai tare (spune și Gogol asta, cu cât ne uităm mai mult la o povestioară haioasă cu-atât devine mai tristă – nimic mai adevărat). Și acum postează, îi urmăresc de la distanță. Unul din ei are exact textul de om cu creierul fumat, însă celalalt… pare totuși că ceva s-a rupt în el, e un abuz lipsit de substanțe acolo, e viața pură care l-a distrus. Ce s-o fi întâmplat cu el? Cum a ajuns așa? Primul s-a apucat de fumat după o dramă (a avut experiențe prin casa de orfelinat, a avut o viață mizerabilă, înfruntând răutatea, lăcomia și jegul uman încă de la 12 ani) – nu mai poate să-și supraviețuiască decât fumând, evitând realitatea mizerabilă în care trăiește, iar celalalt îmi pare că-și trăiește ultimele clipe de luciditate, de el mă simt mai apropiat, e vorba de o fată aici, o fată pe care acum un an aș fi admirat-o, o fată care a citit fară să duhnească, fară să epateze cum fac filfizonii de 19 ani care citesc trei cărți și-ncep să scrie ca-n secolul XVII, crezând că profunzimea e să vorbești inutil pompos și artificial. Ea rămăsese naturală, avea esență, n-avea nimic din mediocritatea, damful și prostul gust al cititorului clasic, era un om care iubise cărțile și înțelegea că ideea nu e să ieși în evidență, să cucerești prin ce ai de zis, ci că mesajul, ce spui concret, e totul, esențialul e impactul față de celalalt, pe care vrei să-l ajuți. Altfel, totul e izmeneală și penibil (și damful puternic îl simți la orice student la litere sau filozofie în primul an – rar găsești un ins cu care poți vorbi fară să vomiți). Ce mă fascinează și îngrozește la acest om este faptul că era cândva atât de lucid… cât de fragilă e linia dintre “exagerez” și “nu mai stiu ce e cu mine”. Eu exagerez deseori, însă cred că sunt în controlul derapajelor mele, mă mândresc chiar c-aș fi un exces într-un exces. Însă când o iei pe cont propriu, când iți asumi un drum în care n-ai decât singurătate, nebunia e aproape garantată. Cu cât oamenii se desprindeau de mesajul ei, cu-atât ea se adâncea în propria lume. Dacă o să am energie și inspirație cândva, aș vrea să scriu o povestioară despre cum apare nebunia. Nu în sine nebunia cât să explorez acea graniță fragilă dintre luciditate absolută și derapaj total. Acel prag atât de fragil, pe care l-am simțit de atâtea ori! Există clipe când, pentru c-ai petrecut prea mult singur, te d e s p r i n z i de realitate, ancora oferită de ceilalți pentru lucrurile care te înconjoară începe să dispară, și totul plutește într-un relativ, la fel de bine poți să sari pe geam, totul e doar un vis, nu mai aparții lumii acesteia – și Nietzsche (singurul om pe care l-am iubit vreodată de când sunt pe pământ) o spune cel mai frumos: “poate e doar o prejudecată faptul că trăiesc?” Da. Aici se ajunge din exces de singurătate. Iți pui profund la îndoială propria existență. Chiar acum când scriu aceste lucruri… ascult muzică clasică, tastez, aud tastele, dar totul la fel de bine ar putea să nu existe… Oare nu există cu adevărat nimeni? Cum pot fi sigur că nu sunt absolut singur? Tot ce am pe lume și tot ce există e singurătatea. Poate chiar întregul cosmos n-a fost născut decât din propria sa singurătate? Dumnezeu – izolarea ca atare, lumea asta nu e decât ecoul singurătății Lui. Eu însumi am început să derapez – dovadă că rezonez cu aceasta fată, cu decăderea ei. Suferă atât de mult! Ar trebui internată – ba nu! Iubită, aș îmbrățișa-o cu forța, suportându-i pumnii, palmele, mușcăturile, apoi lacrimile, apoi ușor ușor începe să accepte realitatea, să se redreseze în lume prin mine, să vadă că o văd. Nu există nimic mai trist decât un om singur, care vorbește cu ceilalți uitându-se în gol, care spune “oameni” ca pretext pentru a-și manifesta delirul. Cel mai fascinant caz îmi pare al omului care nu a avut traume, al omului care pur și simplu s-a însingurat și, tot rascolindu-și sufletul, a ajuns la o încordare nervoasă și vorbește criptat, e dincolo de gramatică, de acest compromis al limbajului, al oamenilor de rând. Nu merită să discuți decât cu oamenii care au propriul limbaj, care scriu 3 propoziții într-un cuvânt. Tot Nietzsche spune că nu vom scăpa de Dumnezeu până nu renunțăm la gramatică – eu cred c-abia după ce depășim gramatica putem să-l întâlnim. De altfel, marii iluminați erau analfabeți. În nebunia lor, în acea non-limită, acești bolnavi sunt mai aproape de adevăr decât toți oamenii sănătoși la un loc – dar cât suferă pentru ea! Nu poți sta la umbra lui Dumnezeu fară să-ți pierzi mințile…

24 noiembrie 2020 / traduceri, Puskin, Esenin

Traducerile din poezii sunt la fel de aproape de original cum sunt pozele cu tablouri din cărți. Am o carte de-a lui Eugenio d’Ors despre Goya şi la final sunt picturile lui – alb-negru toate! O cărticică de 20 cm. Îți faci o idee, da, dar aproape că nu au legătură cu capodoperele lui Goya. Îi spuneam cuiva că Puşkin îmi pare plat. Îmi răspunde: “în română, da, dar el a introdus muzica în literatura rusă.” Şi începe să-mi recite în rusă. Acum m-am îndrăgostit de Puşkin şi înțeleg mai bine discursul lui Dostoievski de la comemorarea lui Puşkin. O spune şi Tarkovski în Nostalghia, poezia nu se poate traduce (oricât de onorabil e efortul). Vezi de exemplu scena din Călăuza (am pus-o pe YouTube), ce ritm, ce vibrație are acel poem cântat de actor! De câte ori spune “but it wasn’t enough”, îți dau lacrimile. Voiam să-l cumpăr pe Esenin complet, în română, dar ce rost are? O să citesc opera celui care l-a tradus – nu-l voi întâlni niciodată pe Esenin. Dacă într-adevăr iubeşti un poet – îi înveți limba. Ador cum sună rusa – ah, de nu mi-ar fi aşa neplăcut alfabetul chirilic!

Cioran – Pe culmile disperarii (Carte audio FULL)

Voi lucra la toată cartea. Sper să îți placă şi să îți facă izolarea mai uşoară. Dacă ştii pe cineva căruia îi place Cioran îi poți spune şi lui de clip, m-ar ajuta mult. Te îmbrățişez! Pentru a mă ajuta să pot continua să fac aceste clipuri mă poți susține cu 4 lei: Patreon.com/BogdanLiviu

Cartea o voi citi pe capitole si voi face un Playlist pe YouTube unde va putea fi accesata in integralitate. Link: https://www.youtube.com/watch?v=eWQsBCF6SzI


A FI LIRIC

De ce nu putem rămîne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercînd să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel? N-ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gîndul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice? În acest caz am trăi cu o intensitate infinit bogată întreagă acea creştere interioară pe care experienţele spirituale o dilată pînă la plenitudine. Trăiri multiple şi diferenţiate se contopesc şi se dezvoltă într-o efervescenţă din cele mai fecunde. O senzaţie de actualitate, de prezenţă complexă a conţinuturilor sufleteşti se naşte ca un rezultat al acestei creşteri, asemănătoare unei înălţări de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii. Este atît de rar acest sentiment şi atît de ciudat, încît ar trebui să-l trăim cu strigăte. Simt cum ar trebui să mor din cauza vieţii şi mă întreb dacă are vreun sens căutarea unei explicaţii. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpită în tine într-un moment de nemărginită încordare, cînd o prezenţă totală actualizează experienţe închise şi cînd un ritm îşi pierde echilibrul şi uniformitatea, atunci din culmile vieţii eşti prins în moarte fără a avea acea groază în faţa ei care însoţeşte obsesia chinuitoare a morţii. Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amanţii cînd, în culmea fericirii, le apare trecător, dar intens, imaginea morţii, sau cu momentele de nesiguranţă cînd într-o iubire născîndă apare presentimentul unui sfîrşit sau al unei părăsiri. Sînt prea puţini aceia care pot suporta astfel de experienţe pînă la sfîrşit. Există totdeauna o primejdie serioasă în menţinerea unor conţinuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendinţă de explozie, deoarece poţi atinge un moment cînd nu mai poţi stăpîni o energie debordantă. Şi atunci prăbuşirea rezultă dintr-un preaplin. Sînt trăiri şi obsesii cu care nu se poate vieţui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi? Experienţa teribilă şi obsesia îngrozitoare a morţii, atunci cînd sînt păstrate în conştiinţă, devin ruinătoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelaşi timp a murit ceva din propria fiinţă, deoarece conţinuturile obiectivate îşi pierd actualitatea din conştiinţă. Din acest motiv, lirismul reprezintă o pornire de risipire a subiectivităţii; căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpînită, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într-un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într-o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului. Experienţele subiective cele mai adînci sînt şi cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge pînă la fondul originar al vieţii. Adevărata interiorizare duce la o universalitate inaccesibilă acelora care rămîn într-o zonă periferică. Interpretarea vulgară a universalităţii vede în aceasta mai mult o formă de complexitate în întindere decît o cuprindere calitativă, bogată. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic şi inferior, produs al unei inconsistenţe spirituale, în loc să observe că resursele lirice ale subiectivităţii indică o prospeţime şi o adîncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile. Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vieţii lor; unii numai în agonie, cînd se actualizează întregul lor trecut şi-i năpădeşte ca un torent. Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale. Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional. Nu se petrece un caz analog cu experienţa suferinţei? N-ai bănuit niciodată ce ascunzi în tine şi ce ascunde lumea, trăiai periferic şi mulţumit, cînd cea mai serioasă experienţă după experienţa morţii (ca presentiment al muririi), experienţa suferinţei, pune stăpînire pe tine şi te transportă într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea ta te frămîntă ca într-un vîrtej. A fi liric din suferinţă însemnează a realiza acea ardere şi purificare interioară în care rănile încetează de a mai fi numai manifestări exterioare, fără complicaţii adînci, ci participă la sîmburele fiinţei noastre. Lirismul suferinţei este un cîntec al sîngelui, al cărnii şi al nervilor. Suferinţa adevărată izvorăşte din boală. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuţi lirice. Numai aceia care vegetează într-o insensibilitate scandaloasă rămîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizează o adîncire personală. Nu devii liric decît în urma unei afectări organice şi totale. Lirismul accidental îşi are sursa în determinante exterioare care, dispărînd, implicit dispare şi corespondentul interior. Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică, în care toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei beţii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explică productivitatea poetică din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne mulţumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirică este o stare dincolo de forme şi sisteme. O fluiditate, o curgere interioară contopeşte într-un singur elan, ca într-o convergenţă ideală, toate elementele vieţii lăuntrice şi creează un ritm intens şi plin. Faţă de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sînge, sinceritate şi flăcări.

Patapievici despre Dumnezeu si Blaise Pascal / Conferinta

Cea mai frumoasa conferinta pe care am auzit-o de cand m-am nascut. Patapievici despre dovezile existentei lui Dumnezeu, despre Blaise Pascal si despre sora sa (exemplu divin de moralitate), Jacqueline Pascal.
Conferinta o gasiti pe canalul meu de YouTube: https://www.youtube.com/c/BogdaNovalis


Link catre conferinta:  https://www.youtube.com/watch?v=FGpQ9OWN_Ys

Cum mă cheamă?

Reciteam un text și-mi văd deodată numele. Urmăresc fiecare literă din el și-ncerc să mă găsesc. Cu neputință. N-am nicio legătură cu numele meu. Dacă mi-aș spune de azi altfel, nu s-ar schimba nimic. Nu la fel se întâmplă când îl privesc întreg. Bogdan Liviu. Da, aici mă văd. Dar Bogdan sau Liviu, separat, niciunul n-are legătură cu mine. Așa că atunci când mă mai întreabă oamenii: “Bogdan sau Liviu?” O să spun BogdanLiviu. Dar apoi vor crede că te izmenesti și faci pe interesantul – ceea ce și fac, dar e adevărul! Nu mă cheamă nici Bogdan, nici Liviu. BogdanLiviu sau ne privim și știu că vorbești cu mine. Uneori mă mai răsfăț spunând “Micul Cioran”. Sau “Fiul lui Nietzsche”. Dar astea sunt copilării de prost gust de care, firește, numai un BogdanLiviu era capabil.

Mads Mikkelsen, rol imens. Arctic (2018) – o dezbatere etică. Cum ai fi procedat?

Arctic, povestea unui pilot care trece printr-un accident de elicopter si ramane absolut singur la Polul Nord. Convenabil pentru desfasurarea filmului (intrucat altfel nu stiu cum ar fi putut supravietui), eroului filmului ii ramane elicopterul aproape intreg, unde doarme si unde poate gati. In cautare de ajutoare, gaseste un alt elicopter care si el se prabuseste incercand sa aterizeze pentru a-l salva pe pilotul ramas izolat. Supravietuieste o femeie care se afla in stare grava pe tot parcursul filmului, femeie pe care pilotul o cara cu el pe o sanie, chinuindu-se astfel de doua ori mai mult pentru a supravietui. N-am inteles de ce n-a lasat-o in elicopterul in care traia el, pentru ca apoi dupa ce gasea ajutoare s-o caute si pe ea in acel loc. Bine, sunt si tampit, daca totul ar fi facut asa multe filme s-ar fi terminat in trei minute. Mi-a placut ca intr-un final alege s-o abandoneze pentru a se salva pe el (gandindu-se ca apoi o sa vina dupa ea), dar are un mic accident, cade intr-un soi de pestera si simte si el singuratatea absoluta in care o lasase pe ea. Iese cu greu din acea pestera unde isi prinsese piciorul (isi rupe piciorul pentru a evada de acolo), revine la femeia pe care o abandonase – intre timp femeia isi revine putin, cat sa-l salute in engleza. Salut care activeaza in el o umanitate care incepuse sa se stearga usor usor. Isi cere iertare de la ea si continua s-o care. Scriptul filmului e ingrozitor de simplu, efectiv ce-am spus aici e tot filmul. Insa atingerile lui cand o intalneste prima data si o imbratiseaza, micile gesturi, chinul ingrozitor prin care trece iti da senzatia ca te afli acolo. Mads Mikkelsen joaca impecabil intr-un film la care n-as fi putut sa ma uit daca n-ar fi fost el. Carisma si talentul sau de actor m-au tinut captivat la un film pe care prestatia lui il ridica enorm. E un film monoton, liniar, nu surprinde cu nimic – dar iti da senzatia de a fi acolo, e veridic. E bun si ca subiect de discutie cu prietena, in caz ca-l vedeti cu cineva – in ce moment ar fi fost corect din punct de vedere etic s-o abandoneze? Tu cum ai fi procedat? Arctic este nu numai despre natura care-i e potrivnica omului, dar si despre solidaritatea care se naste, uneori, din situatiile monstruoase pe care natura le provoaca. Solidaritate la care ajungem rar si pe care o mentinem greu – sa nu uitam ca pana si Mads Mikkelsen are momente de dubiu – ba chiar la un moment dat o abandoneaza de-a dreptul – daca natura nu l-ar fi facut sa alunece in acea pestera, daca nu i-ar fi fost SI MAI potrivnica pana si-a rupt piciorul, n-ar fi salvat-o pe femeie. Finalul seamana mult cu Melancholia, cei doi tinandu-se de mana, el continuand sa-i spuna obsesiv “nu esti singura” – e de fapt cheia filmului pentru mine. Doar ca, diferit fata de Melancholia lui Lars von Trier, aici apare, in ultima secunda a filmului, elicopterul care-i va salva.

Un film care te poate plictisi usor daca nu intri adanc in atmosfera lui si nu te identifici cu personajul. Totodata e un film perfect pentru situatia de carantina in care ne aflam cu coronavirus – oare cat de solidari am devenit in momente de criza? Si cum ne-am fi comportat daca in loc de virusul acesta relativ inofensiv ne-am fi confruntat cu o boala incurabila, fatala care ar fi devastat miliarde de oameni? Imi aduc aminte si acum cum s-au imbulzit oamenii la faina, cum se-mpingeau pentru sapun… cati si-ar fi riscat viata sa salveze un strain?

Sustine-ma cu 4 lei pe luna:

patreon.com/BogdanLiviu

Coronavirus. Interviu cu George Bacovia

Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, cum e în carantină, ce simțiți?
George Bacovia: Nimic. Pustiul tot mai larg părea… Şi-n noaptea lui amară tăcuse orice cânt. Şi-nvineţit de gânduri, cu fruntea în pământ, omul începuse să vorbească singur…
Bogdan Liviu.: Pământ?!? Deci ați ieşit din casă? #statiacasa
George Bacovia: Pe stradă urle viața și moartea. Și plângă poeții poema lor vană…
Bogdan Liviu.: Totusi, fie si poet de geniu, stiti, rigorile, societatea – nu putem actiona iresponsabil, daca-mi permiteti, nu mai suntem liceeni sa ne rasfatam in iresponsabilitate…
George Bacovia: Liceu, cimitir al tinereţii mele – pedanţi profesori si examene grele…
Bogdan Liviu.: Vă dau întru totul dreptate – la facultate e la fel, de altfel, o ştiți. Şi totuşi, bănuiesc că prima dragoste s-a petrecut în liceu, nu? I-ati scris o poezie iubitei, ce i-ați spus?
George Bacovia: Asculta, tu, bine, iubito, nu plange si nu-ti fie teama, asculta cum greu, din adancuri, pamantul la dansul ne cheama…
Bogdan Liviu.: Of! Si cum a reactionat biata fata?
George Bacovia: Ea plânge şi-a căzut pe clape. Şi geme greu ca în delir… În dezacord clavirul moare. Şi ninge ca-ntr-un cimitir…
Bogdan Liviu: V-au sensibilizat lacrimile ei? Ati incercat s-o impacati banuiesc?
George Bacovia: Din tot ce scriu, iubito, reiese-atât de bine – aceeasi nepăsare,de oameni, si de tine.
Bogdan Liviu: Cam dur pentru o fata de liceu cu inima sfasiata. Dar macar ati fost sincer. Cum a reactionat?
George Bacovia: Sunt lângă un gard rupt. Şi vântul bate cu frunze ude…
Bogdan Liviu: A ramas indragostita deci. Ba chiar abandonul dumneavoastra a facut-o sa va adore si mai tare. Era genul care te urmarea acasa si dadea foc la usa, inteleg… Va temeati pentru sanatatea dumneavoastra, stia unde locuiti?
George Bacovia: Departe, in cetate viata tropota…
Bogdan Liviu: Imi cer scuze, pe wikipedia gasisem ca locuiati intr-o garsoniera… Pana la urma care e adevarul?
George Bacovia: Te uită cum ninge decembre…
Bogdan Liviu: Domnule Bacovia, schimbati subiectul? Si-n plus, suntem in martie!
George Bacovia: Când iar începe-a ninge. Mă simt de-un dor cuprins…
Bogdan Liviu: Sunt literalmente 29 de grade. Nu va ninge, stati linistit.
George Bacovia: Colindă plăceri. Ninge. În noaptea de Crăciun. Damigeana cu vin…
Bogdan Liviu: Fie si-asa, dar mai sunt 9 luni pana atunci… Pana atunci sa ne bucuram de celelalte zile!
George Bacovia: Curg zilele spre cimitir. Trist, una câte una… Şi destrămând al vieţii fir. Se duc pe totdeauna…
Bogdan Liviu: Da… dar sa nu uitam, ce frumoasa e viata! Uitati-va pe fereastra, soare, totul inflorit…
George Bacovia: De mult, de mult cunosc doi plopi. Ce-mi stau şi azi în cale. Îmi place mult ca să-i privesc, dar mă cuprinde-o jale… Căci parcă-mi spune-un nu-ştiu-ce…Ca mâine poate am să mor. Şi dânşii n-or mai fi priviţi, de nici un trecător…
Bogdan Liviu: …putem desface blestemata aia de damigeana cu vin, nici eu nu mai am rabdare pana la Craciun…
George Bacovia: Doamne! necesitatea unui vin… Şi-a gândului culmi de poezie.
Bogdan Liviu: Ei, dar ce v-ati entuziasmat! Asa mult va place vinul? Dar vad ca v-ati pus deja singur in pahar…
George Bacovia: Voi bea, ce să fac? Până la analiză, mă distrez. De ce să ne temem. Despre un „aiurez”?
A, dac-ai fi de esenţă, Răscopt ca în repeţitul ferment, poate am munci să aflăm. Al vieţii lament…
Bogdan Liviu: Haideti mai bine sa ciocnim, sanatate si numai bine! Noi sa fim sanatosi si sa iubim viata din tot sufletul!
George Bacovia: Ce trist amor, să vrai, să stai, cu cei ce mor.
Si ce avânt, să treci, pe veci… Într-un mormânt.
Ce fără rost, trăind, gândind, de n-ai fi fost. Si ce cuvânt… Mister… În cer… Si pe pământ…
Bogdan Liviu: … okay. Multumesc pentru interviu, ati fost o companie extraordinara. Indraznesc sa sper ca sentimentul e reciproc si prezenta mea v-a facut placere. 😀
George Bacovia: Stam singur lângă mort… si era frig…Si-i atirnau aripile de plumb.
Bogdan Liviu: Cred ca v-ati ametit putin.
George Bacovia: Oh, amurguri violete… Vine. Iarna cu plânsori de piculine…
Bogdan Liviu: Am inteles, haideti sa va asez usor in pat, odihniti-va…
George Bacovia: Peste parcul părăsit. Cad regrete. Si un negru croncănit…
Bogdan Liviu: Deci e adevarat, aveti garsoniera aceea la Titan langa parc nu?
George Bacovia: Tăcerea în gol vibrează cu zvon…
Bogdan Liviu: Haideti, intindeti-va si stati linistit…
George Bacovia: Şi totul se mişca în umbre trecătoare. Un cer de plumb de-a pururea domnea, iar creierul ardea ca flacăra de soare…
Bogdan Liviu: Eu v-am spus sa puneti si sifon ca e prea tare!
George Bacovia: Şi toamna, şi iarna. Coboară-amândouă;Şi plouă, şi ninge – Şi ninge, şi plouă.
Bogdan Liviu: Poate ca intr-adevar e iarna si ninge… O sa mai beau si eu putin, va mai supraveghez putin… Sa sting lumina?
George Bacovia: Ninsoarea umplea noaptea pe când urcam scările unei mari case având scris pe ușa de intrare: “Orice lumină e oprită”
Bogdan Liviu: O s-aprind putin veioza din sufragerie, o lumina slaba, slaba, cat sa nu va fie teama, cat sa nu ne inghita intunericul pentru totdeauna…
George Bacovia: Noapte… Cine iar aprinde lampa. Când e prea târziu?
Bogdan Liviu: Cu dumneavoastra ma simt ca dupa un revelion din care nu mai avem ani in care sa trecem, si stam pe loc intr-un suspin pana murim…
George Bacovia:
Bogdan Liviu: Ati adormit… Si iata, aveati dreptate… a inceput sa ninga… si ninge cum omul iubeste, ninge greu, greu, greu…
“Si luna inclina spre apus cu o lumina de spaima peste orasul adormit in zapada, reflectandu-se si pe multe fotografii de portelan prin cimitire… Nu stiu cine a pus sa stea in aer o foaie de hartie pe un fir de paianjen si o singuratate din toate timpurile sa doarma pe acesti pereti.”
Bogdan Liviu: Dumneavoastră ați scris asta? E atât de frumos, îmi umple inima de viață! Auziți? Acum că v-am prins, ia spuneți-mi, de mult am vrut să vă-ntreb! …Dar unde-ați plecat? Domnule Bacovia? Unde sunteți? Veniți înapoi – iată, ninge! Eu oricum stau în picioare, luați loc, luați loc! “Și vino și tu mai aproape”, veniți, e încă ziuă “și ce întuneric”, veniți să vedeți cum ninge în martie, veniți s-ascultați vijelia! “Sau zilele mele – totuna – aș vrea să le-nvăț simfonia” – poate învățăm împreună, veniți că mai am vin, “mai spune s-aducă și ceaiul”, l-am adus singur, n-am pe nimeni, veniți, vă rog, veniți că mai avem și timp și mai avem și … nu, nu, aveați dreptate… nu mai avem… și poate niciodată n-am avut… da, e târziu, ar trebui să plec și eu – oricum, în mine a mai rămas viu numai un regret într-un pustiu…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei: patreon.com/BogdanLiviu