Tag Archives: calauza

24 noiembrie 2020 / traduceri, Puskin, Esenin

Traducerile din poezii sunt la fel de aproape de original cum sunt pozele cu tablouri din cărți. Am o carte de-a lui Eugenio d’Ors despre Goya şi la final sunt picturile lui – alb-negru toate! O cărticică de 20 cm. Îți faci o idee, da, dar aproape că nu au legătură cu capodoperele lui Goya. Îi spuneam cuiva că Puşkin îmi pare plat. Îmi răspunde: “în română, da, dar el a introdus muzica în literatura rusă.” Şi începe să-mi recite în rusă. Acum m-am îndrăgostit de Puşkin şi înțeleg mai bine discursul lui Dostoievski de la comemorarea lui Puşkin. O spune şi Tarkovski în Nostalghia, poezia nu se poate traduce (oricât de onorabil e efortul). Vezi de exemplu scena din Călăuza (am pus-o pe YouTube), ce ritm, ce vibrație are acel poem cântat de actor! De câte ori spune “but it wasn’t enough”, îți dau lacrimile. Voiam să-l cumpăr pe Esenin complet, în română, dar ce rost are? O să citesc opera celui care l-a tradus – nu-l voi întâlni niciodată pe Esenin. Dacă într-adevăr iubeşti un poet – îi înveți limba. Ador cum sună rusa – ah, de nu mi-ar fi aşa neplăcut alfabetul chirilic!

Misterul cadrelor lungi. Andrei Tarkovski – Calauza (Stalker, 1979)

În “Călăuza” lui Tarkovski, abia la minutul 8 din film personajul principal (deși Zona e, de fapt, personajul principal) se dă jos din pat. Până atunci nu se întâmplă absolut, absolut nimic. Apoi două minute îl vedem imbracandu-se. De ce îmi place, de ce nu mă deranjează acel aparent nimic de umplutură, acel derizoriu la a doua? Pentru că azi vedem în prima secundă din orice film/serial, cadru cu picioarele personajului atingând podeaua, apoi îl vezi deodată o secundă spalandu-se pe dinți și-apoi hop, direct în scena în care începe acțiunea. Din secunda patru deja e punctul culminant! Dar au încercat și alți regizori să redea fluiditatea unei acțiuni, să lase totul să curgă natural – și au sfârșit prin a plictisi. Satantango e, din acest punct de vedere, împăratul plictiselii. De ce oare la Tarkovski cadrele lungi nu plictisesc? Să fie muzica aleasă, să fie acea lume în care, dacă nu ești ultra nesimțit, pătrunzi fără să vrei? Mă simțeam ca un prieten care-l aștepta pe cel care se îmbracă. Nu simțeam să-l grăbesc, să-i spun “hai odată!”, așteptam liniștit în spatele camerei de filmat, având pulsul pe care-l avea camera – soția lui dormea, copilul dormea, un tren trecea pe lângă casa lor dând naștere la tremurul obiectelor aflate pe masă. Grija cu care se îmbrăca personajul îmi era transmisă și mie și deodată îi devin complice, îmi doresc să nu-și trezească soția și copilul. Cu cât se îmbracă mai greu, mai în liniște, cu-atât privesc filmul mai mulțumit, mai liniștit – sincronizându-mă cu energia camerei. Am observat ca oamenii cu o sensibilitate puternica (pe care-i poate rani sonoritatea unui cuvant), oameni care pot simti energia unei camere goale, sunt mari iubitori de Tarkovski. Nu cred ca e intamplator. Cred ca, dincolo de subiectele dezbatute, de ideile filmelor, exista o permanenta emotie in fiecare cadru, numitorul comun al tuturor cadrelor din toate filmele sale ar fi inceputul din Solaris, cand e filmat acel rau si se aude Bach pe fundal – scena dublata de o alta din Oglinda, cu copilasul alergand pe langa rufele scoase la uscat, dansand in adierile vantului odata cu arborii – e acolo o nostalgie, o amintire a copilariei intregii omeniri. Trebuie sa fii de o insensibilitate scandaloasa sa nu simti emotia, intensitatea cadrelor. Dupa Bergman, Tarkovski imi pare singurul regizor care poate sa nu plictiseasca filmandu-mi un scaun intr-o camera goala. Gaseste unghiul potrivit in care scaunul devine n o s t a l g i c.

Sustine-ma cu 4 lei lunar:
https://www.patreon.com/bogdanliviu

Dostoievski. Cinematografie. Jurnalul lui Tarkovski (1970-1986)

970 (avea 38 de ani) 30 April, Moscow:
Sasha Mishurin and I again talked about Dostoevsky. First, of course, it has to be written: it’s too early to start thinking about how to direct it. There’s almost certainly no point in screening the novels. We must make a film about the man himself. About his personality, his God, his devil, his work. Tolya Solonitsyn could make a wonderful Dostoevsky. For the moment I must read everything Dostoievsky wrote. Everything that’s been written about him; and Russian philosophy – Solovyov, Leontiev, Berdyaev, etc. ‘Dostoievsky’ could become the whole point of what I want to do in cinema.
(Tarkovsky, Time Within Time, THE DIARIES, 1970-1986)

Mă miră absența lui Șestov. Să nu-l fi citit oare? Dintre toți, Șestov l-a înțeles cel mai bine pe Dostoievski și e, așa cum spune Jeni Acterian, cam apogeul a ce poate fi un om.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu