Tag Archives: carte

Carte despre un cerșetor orgolios / Diogene din Sinop

Stie cineva o carte despre viata unui cersetor orgolios? Un ins care sa fie insultat de toata lumea. Om caruia cand i se spune, nu fara venin: “esti un paria al societatii!” sa raspunda cu “ba pardon, nu sunt al nimanui, nici parinti nu am, imi apartin mie insumi, n-am legatura cu societatea.” sa-l deranjeze acel “al societatii” nu faptul ca e facut paria. Un cersetor melancolic, ironic si onest. Un fel de biografie a lui Diogene din Sinop.

Să scrii un scenariu pentru un film în care Luciditatea și Plictisul ar fi actori. Melancolia ar lua Oscarul pentru “Best Supporting Actor” iar Neantul Oscar “Actor în a Leading Role”.

Sustine cu 4 lei lunar:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Cititori, gânditori, boală / Nietzsche – Ecce Homo

nvățatul, care nu mai face decât să mai „frunzărească“ prin cărți – filologul cu o rație zilnică modestă de două sute – își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a gândi singur. Dacă nu frunzărește, nu gândește. El răspunde la un stimul (la un gând citit), atunci când gândește, la urmă, nu mai face decât să reacționeze. Învățatul își cheltuie întreaga energie în a spune Da și Nu, în critica a ceea ce deja s-a gândit – el însuși nu mai gândește. La el, instinctul de autoapărare a putrezit; altminteri, s-ar apăra împotriva cărților. Învățatul – un décadent. Asta am văzut-o cu ochii mei: naturi înzestrate, bogate, cu instinctul libertății, după vârsta de treizeci de ani „terminate de lectură“, simple bețe de chibrit, pe care trebuie să le freci, ca să producă scântei – să emită „gânduri“. Dimineața devreme, când se crapă de ziuă, în toată acea prospețime, la răsăritul puterilor tale, să citești o carte – asta numesc eu viciu! (…) Boala mi-a dat totodată dreptul la o totală răsturnare a tuturor obiceiurilor mele; ea mi-a permis, ea mi-a poruncit să uit; ea mi-a dăruit obligația să zac nemișcat, să lenevesc, să aștept și să am răbdare… Dar asta înseamnă să gândesc! Ochii mei au pus capăt, singuri, întregii viermuieli prin cărți, cu alte cuvinte filologiei: eram „izbăvit“ de carte, ani de zile n-am mai citit nimic – cea mai mare binefacere pe care mi-am dăruit-o vreodată! Acel sine de dedesubt de tot, parcă îngropat sub moloz, parcă redus la tăcere de permanenta obligație de a asculta sinele altora (iar asta înseamnă a citi!) s-a trezit încet, timid, ezitant – dar în sfârșit a început să vorbească din nou. Nicicând n-am fost atât de fericit de mine însumi ca în perioada cea mai bolnavă și mai dureroasă a vieții mele!

Susține cu 4 lei pe lună:
Patreon.com/BogdanLiviu

Fericirea de Crăciun

– Poate vă veți supăra, dar mă obosiți… o spun cu drag, sunteți o femeie extraordinară, dar… În general, oamenii fericiți sunt obositori…
– Nu mă supăr deloc, apreciez sinceritatea! Şi de ce sunt obositori oamenii fericiți?
– Pentru că nu sunt fericiți. Se agită şi fac tot ce cred că trebuie să facă un om fericit ca să fie fericit. Nu trăiesc cu adevărat nimic. De fapt, ştiți ce cred? Oamenii fericiți nu sunt nici măcar trişti – da, da, trişti! Acea tristețe autentică, acea rătăcire iremediabilă, abandon şi izolare, când îți vine să plângi pe stradă sau rămâi paralizat cu obrazul pe masă într-un bar în care muzica e vioaie şi toți oamenii râd gălăgios, râd prea tare, de parcă ar ascunde ceva. Atunci simți că parcă toată tristețea lumii s-a aşezat pe obrazul tău şi nu te mai poți mişca. Nu mai poți nici să vrei să te poți mişca, ai vrea doar să te dizolvi într-o lacrimă şi să te scurgi pe masă în berea vărsată de ceilalți în agitația şi graba lor de a fi fericiți. De altfel, mulți dintre cei aşa zişi fericiți ar da orice să poată fi măcar trişti – să fie vii, prezenți în viață, să respire o melancolie autentică. Omul va fi fericit când şi-a acceptat şi asimilat tristețea. Nu poți iubi viața cu adevărat decât după ce i-ai văzut şi experimentat tenebrele. Nu cred decât în fericirea oamenilor care, văzând tot întunericul, erau la un prag de suicid – apoi au luptat din tot sufletul să-şi câştige seninătatea. Doar ei pot fi fericiți – dar nu-i vezi zgomotoşi, nu-i vezi dând sfaturi, îi observi doar din când în când zâmbind discret, privind în jur cu îngăduință. Ei sunt oamenii cărora când le spui că eşti trist te ascultă, nu se grăbesc să-ți dea soluții şi ordine pentru a fi “fericit”. Uitați-vă la masa de alături, observați agitația de pe chipul bietei fete? Vrea atât de mult să convingă, să SE convingă – priviți-o atent, veți observa că vor fi clipe în care oboseala chipului iese la suprafață ca un soare otrăvit printre nori bolnavi. Un om fericit nu depune atâta efort, nu e atât de strident cu energia lui pozitivă! Priviți-o cum le zâmbeşte prietenelor acum, vedeți în ochii ei dorința secretă de a se îneca?
(Femeia încearcă să zâmbească iar, cum făcuse toată seara, dar îi dau lacrimile)
– Nu vă speriați, sunt aici, plângeți fără teamă! Lăsați inima să respire aerul proaspăt al unei trăiri autentice şi nu vă temeți de lacrimi – sunt primul pas către Fericire.


Text scris în dimineața de Crăciun.

__________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Samuel Beckett sau despre Omul Nobil

Interesant cum toți oamenii din jurul lui Beckett erau oameni de nimic pe care el îi ajuta mereu. Oameni care roiau în jurul lui după ce prinsese notorietate și-l exploatau, se agățau de el dintr-un motiv sau altul. De ce continua oare să fie alături de ei un om care își putea accepta perfect singurătatea, care chiar avea nevoie de ea? Un om care ar fi produs poate mai mult fără prezența acelor nulități care-l înconjurau și-i risipeau timpul? Ce-l lega oare de ei, de ratarea, de frustrările, traumele, de necazurile lor? Se știa manipulat, și totuși, lăsa de la el. Să ai toate evidențele că oameni la care ai ținut cândva sunt niște gunoaie, și totuși să admiri acel ceva din profunzimea lor, să continui să le fii alături – ce lecție! Iată ce înseamnă să fii un Om. Sunt convins că și dacă ar fi rupt cu acei prieteni, tot le-ar fi admirat ce admira în ei și când erau prieteni. Nu devii gunoi față de un om pentru că din diverse motive nu mai ești prieten cu el. Continui să apreciezi ce apreciai a u t e n t i c în el și când erați prieteni. Aderența la valori rămâne aceeași, indiferent de circumstanțe. Altfel, n-ai apreciat nimic, niciodată, în celălalt. Îți vedeai doar interesul. Și-mi amintesc observația atât de frumoasă a lui Cioran (un mare barfitor, orgolios fără pereche, ins care rareori apreciază fără ironie): “Minunată seară petrecută cu Sam și Suzanne. Dacă adjectivul nobil are un sens, atunci e făcut pentru el.” Alteori, în altă notă de jurnal: “Sam este singurul contemporan de o incurabilă noblețe” Și altă notă: “…când, deodată, ridic capul și-l zăresc pe Beckett, acest om extraordinar a cărui prezență este extrem de benefică”. Mă bucur atât de mult c-acest om nobil a luat Premiul Nobel. Cred totuși că ajunsese să simtă atât de puternic Oribilul, încât era incapabil să mai facă rău. Vedea atât de clar neantul, încât era paralizat, era condamnat să fie nobil. În fața tragediei suferințelor omenești, insuportabilului destin uman, cu ce mai poți răspunde, afară de noblețe, bunătate și îngăduință? Omul care merge cel mai departe în tenebrele vieții, dacă nu se sinucide, se-ntoarce (printr-un efort constant) la suprafața vieții, la legăturile cu oamenii, având necontenit în el o lumină supraomenească, sau atât de profund omenească încât puțini, prin comparație, mai pot fi numiți oameni. Dac-am conștientiza cu toții, profund, ce soartă monstruoasă avem, am fi cuprinși de o solidaritate ireală, preferând să ne sinucidem sărind pe fereastră decât să bârfim pe cineva.

________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar ▶️ patreon.com/bogdanliviu