Tag Archives: carti

23 noiembrie 2020 obsesia de a cumpara carti / biblioteca lui Umberto Eco

Mare greșeală să-ncep să cumpăr cărți, să ies din regulă mea sfântă de a-i cumpăra în opere complete pe cei doi-trei autori pe care-i iubesc și atât, să am doar absolut-esențialul. A fost suficient a găsi involuntar o reducere bună la o carte pe care voiam s-o citesc, apoi alta… și gata, obsesia s-a instaurat. Acum gândesc în cărți de cumpărat. Nu există bucurie mai mare decât aceea de a avea la îndemână ce ai chef să citești. Am norocul că am garsoniera mică și doar întind mâna și-am luat cartea. Mă uit la rafturi cum se uită copiii la bradul de Crăciun, luminat, cu dulciuri în el și cadouri sub. Așa sclipesc micuțele mele cărți. Uneori nici nu citesc, doar mă uit așa printre ele, ca ultimul imbecil –  e suficient să le citesc titlurile ca să fiu fericit. Problema acum e că trebuie să cumpăr o altă bibliotecă, mai mare, dar nu-mi vine să strâng bani pentru ea (câte cărți pot cumpăra de acei bani!). Așa că o să le ridic pe lângă perete. “Peretele Nietzsche”. Nu sună rău. Deși el e mai degrabă cerul…

Tocmai am văzut biblioteca lui Umberto Eco. E cât blocul în care locuiesc. De fapt, ce spun? E un cartier! Of, ce paradis, sa ai Biblioteca Natioanala in sufragerie…

Mircea Florian și nemurirea scriitorilor

Jena de la cinci dimineața când îl cauți pe Mircea Florian. Nici măcar ziua nu-l mai caută nimeni. În 1948 i s-a luat postul de profesor universitar, iar după ce Securitatea l-a băgat la pușcărie 8 luni, soția lui, Angela, nu l-a mai recunoscut de soț când s-a întors. Opt luni i-au fost suficiente femeii să-l uite. Cum e să vii din închisoare, după acel coșmar – și să nu ți se mai răspundă la ușă? Dar Mircea Florian nici nu era, vorba lui Papini despre Kant, “omul pentru care poți avea o pasiune”. Ce destin groaznic pentru acest profesor “bun la suflet” (spusele studenților lui) și muncitor, al cărui singur defect a fost că n-avea geniu. Până și Nae Ionescu, “rivalul” său, îi făcea recenzii pozitive la diverse cărți ca “Îndrumare în filosofie” sau “Arta de a suferi”. Ce-o fi făcând apoi, după ce-a ieșit din închisoare și n-a fost recunoscut de soție? Stătea bătrân și singur și scria la “Recesivitatea” lui. Ce idee și asta, să scrii o carte ca “Recesivitatea ca structură a lumii” – două volume cu titlu demn de Schopenhauer. O mie de pagini pe care nu le-a citit nimeni, nici colegii lui. Se gândise la opera sa chiar în pușcărie! Și-a dedicat restul vieții acestei opere – și azi… Am căutat o biografie a acestui om – nu există. Era totuși cineva, unde e acum? Se trezise de mii de ori dimineața și lucra, lucra, lucra ca un obsedat, spera din tot sufletul în utilitatea muncii sale. La ce bun? Dar tocmai asta e, lucra pentru că altfel n-ar fi putut exista, era felul lui de a trăi. Pentru el nu era o muncă, ci o bucurie. N-ar fi fost mai fericit bând șampanie și petrecând cu femeile. Cred că toți filosofii și scriitorii și poeții au acest gând secret că, cumva, operele lor rămân. De-ar ști bieții nenorociți că nimic nu va rămâne, de-ar avea certitudinea asta, toți ar paraliza. Sunt îngrozit de ceilalți când mă gândesc că până și Schopenhauer spera! Își dorea faima, voia să fie popular, avea orgolii, mize mici, omenești, prea omenești. Nu putea dormi știindu-se anonim, îl detesta pe Hegel în primul rând pentru asta. Nietzsche, la fel, deseori vorbește despre cum nu era citit – chiar dacă într-un fel în care voia să pară că nu-i păsa de asta. Dacă un geniu că Schopenhauer, care a mers cel mai departe pe tărâmul lucidității și al neantului (poate Leopardi să-l fi depășit), avea astfel de naivități, ce pretenții să mai ai de la un profesor universitar fără talent? Toți cred într-o nemurire… chiar și Cioran o spune: “acele zile în care vrei să fii cunoscut de toată omenirea, de toate insectele”. De ce oare? Cu ce e mai câștigat Socrate că vorbim despre el după două mii și ceva de ani? Ce contează? Și-n plus, e doar un nume, nici nu te reprezintă. E o alăturare de litere, nu ești TU. Tu nu ești numele tău. Si daca ti s-ar spune numele de tot globul in fiecare secunda dupa ce-ai murit, totul e nul. Orice ai face, TU nu vei rămâne. Vor rămâne frânturi din ține, gânduri, litere – alte cadavre… Și chiar Iisus să fii! Să schimbi calendarul, să modifici timpul, ei și? Nu e suficient. Până și cel care s-a crezut Dumnezeu a murit. Pur și simplu nu există nimic și nu poate exista nimic. Ce umilință! Ne fâstâcim de la o zi la alta sperând în secret că poate, poate… Of, nenorocita certitudine a mormântului! Avem, totuși, mai nou, o alternativă, se poate merge dincolo de mormânt – ne putem consola cu incinerarea…

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu


Cititori, gânditori, boală / Nietzsche – Ecce Homo

nvățatul, care nu mai face decât să mai „frunzărească“ prin cărți – filologul cu o rație zilnică modestă de două sute – își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a gândi singur. Dacă nu frunzărește, nu gândește. El răspunde la un stimul (la un gând citit), atunci când gândește, la urmă, nu mai face decât să reacționeze. Învățatul își cheltuie întreaga energie în a spune Da și Nu, în critica a ceea ce deja s-a gândit – el însuși nu mai gândește. La el, instinctul de autoapărare a putrezit; altminteri, s-ar apăra împotriva cărților. Învățatul – un décadent. Asta am văzut-o cu ochii mei: naturi înzestrate, bogate, cu instinctul libertății, după vârsta de treizeci de ani „terminate de lectură“, simple bețe de chibrit, pe care trebuie să le freci, ca să producă scântei – să emită „gânduri“. Dimineața devreme, când se crapă de ziuă, în toată acea prospețime, la răsăritul puterilor tale, să citești o carte – asta numesc eu viciu! (…) Boala mi-a dat totodată dreptul la o totală răsturnare a tuturor obiceiurilor mele; ea mi-a permis, ea mi-a poruncit să uit; ea mi-a dăruit obligația să zac nemișcat, să lenevesc, să aștept și să am răbdare… Dar asta înseamnă să gândesc! Ochii mei au pus capăt, singuri, întregii viermuieli prin cărți, cu alte cuvinte filologiei: eram „izbăvit“ de carte, ani de zile n-am mai citit nimic – cea mai mare binefacere pe care mi-am dăruit-o vreodată! Acel sine de dedesubt de tot, parcă îngropat sub moloz, parcă redus la tăcere de permanenta obligație de a asculta sinele altora (iar asta înseamnă a citi!) s-a trezit încet, timid, ezitant – dar în sfârșit a început să vorbească din nou. Nicicând n-am fost atât de fericit de mine însumi ca în perioada cea mai bolnavă și mai dureroasă a vieții mele!

Susține cu 4 lei pe lună:
Patreon.com/BogdanLiviu

“Ea nu era de aici…” Cioran despre poeta Susana Soca

N-am întîlnit-o decît de două ori. E puţin. Dar extraordinarul nu se măsoară cu măsurile timpului. M-a cucerit din prima clipă cu aerul ei absent şi înstrăinat, cu şoaptele ei (căci nu vorbea), cu gesturile şovăielnice, cu privirile ce lunecau peste fiinţe şi lucruri, cu prezenţa ei de spectru adorabil. “Cine eşti? De unde vii?”, iată întrebarea care-ţi venea să i-o pui fără să stai pe gînduri. N-ar fi putut răspunde, într-atît se confunda cu misterul ei ori nu-i plăcea să-I trădeze. Nimeni nu va şti niciodată cum de izbutea să respire, ce rătăcire o făcea să cedeze magiei sufiului, şi nici ce căuta printre noi. Sigur este că nu era de aici şi că nu ne împărtăşea decăderea decît din politeţe ori din cine ştie ce curiozitate morbidă. Doar îngerii şi bolnavii incurabili pot inspira un sentiment analog aceluia pe care-l încercai în preajma ei. Fascinaţie, tulburare supranaturală! Din prima clipă cînd am văzut-o m-am îndrăgostit de timiditatea ei, o timiditate unică, de neuitat, care-i dădea înfăţişarea unei vestale istovite în slujba unui zeu clandestin sau a unei mistice răvăşite de dorul ori excesul de extaz, neînstare să se mai reîntoarcă vreodată printre evidenţe! Copleşită de bunuri, răsfăţată după cîntarul lumii acesteia, părea totuşi desprinsă de toate, în pragul unei cerşetorii ideale, sortită să-şi murmure sărăcia în miezul imperceptibilului. De altfel, ce-ar fi putut să posede şi să rostească, de vreme ce tăcerea îi ţinea loc de suflet, iar perplexitatea – de univers? Nu aducea ea aminte de-acele făpturi iscate din lumina lunii, despre care vorbeşte Rozanov? Cu cît te gîndeai la ea, cu-atit erai mai puţin înclinat s-o judeci după gusturile şi vederile timpului. Sta parcă sub povara unui blestem din alte vremi. Din fericire, însuşi farmecul ei făcea parte din revolut. Ar fi trebuit să se nască sub alte zări şi într-o altă epocă, în mijlocul landelor din Haworth, în ceţuri şi dezolare, alături de surorile Bronte… Cel ce ştie să descifreze chipul omenesc citea cu uşurinţă pe al ei că nu e osîndită să dureze, că va fi cruţată de coşmarul anilor. In viaţă fiind, părea atît de puţin complice vieţii, că n-o puteai privi fără să te gîndeşti că n-ai s-o revezi niciodată. Un adio nespus era însemnul şi legea firii sale, gloria ursitei sale, pecetea trecerii ei pe pămînt; de-aceea îl purta ca pe un nimb, nu din ostentaţie, ci din solidaritate cu nevăzutul.

(Cioran, Exercițîi de admirație)
Textul îi este dedicat poetei Susana Soca pe care Cioran o numea o “Victoria Ocampo a Uruguayului. O femeie foarte frumoasă și foarte bogată, care a învățat rusă special pentru a merge în Rusia și pentru a-l întâlni pe Pasternak. A murit într-un accident de avion. Henry Michaux era îndrăgostit de ea, a vrut să se căsătorească cu ea, dar ea nu și-a dorit acest lucru”.

Citind poezia lui Borges despre Susana Soca, din cartea El hacedor (Creatorul), Cioran spune: „Poem emoțional al lui Borges dedicat Susanei Soca. Poate că ar fi meritat mai mult decât atât, dar, în orice caz, nu e rău“.

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Nietzsche și scrisul ca terapie

În fața bolii a cărei invazie amenință să-l destrame, Nietzsche recurge la terapia scrisului. Valoarea cathartică a scrisului a fost recunoscută încă din antichitate de către Aristotel. Scrisul eliberator ușurează omul de povara interioară pe care estecondamnat s-o poarte pretutindeni cu sine – călătorul și umbrasa – după expresia lui Nietzsche. Scrisul contează ca un mijloc de eliberare în care singura preocupare este de a găsi expresia cea mai potrivită pe seama gândurilor de care vrei să te eliberezi. Scrisul eliberează, ușurează de o povară, de care omul vrea să scape, împrejurare în care ceea ce este strict individual poate deveni universal, se universalizează devenind al tuturor. Este semnificația universală a artei subliniată cu precădere de Hegel în definiția frumosului din estetica sa, apariție sensibilă, pe măsura tuturor, a Ideii, a universalului. Această eliberare prin scris constituie însă un privilegiu oferit doar unor puțini aleși ai sorții. Goethe se considera între acești aleși; în timp ce ceilalți oameni de rând sunt condamnați să-și poarte durerea în tăcere, poetului i se acordă privilegiul de a o rosti, împărtășind-o și altora, făcând-o un bun comun:
Și dacă pe ceilalți oameni durerea-i lasă muți,

Mie un Zeu mi-a dat să spun tot ce mă doare.

(Ecce Homo)

Scepticism, fanatism, ură, iubire, modestie și aroganță

Acel om inflexibil, intolerant, obtuz, incapabil de a ieși din el însuși, de a lua în considerare pentru o clipă că problema ar putea sta și altfel decât crede el, că dreptatea poate fi de partea celuilalt, să creadă sincer că ar putea să nu fie ca el, nu să-și găsească pe ascuns argumente prin care să-l distrugă pe celălalt, om ce nu merge nici o clipă cu adevărat pe drumul celuilalt, ii pune piedici din prima, arunca cu pietre în el, nu-l lasa nici pe celălalt să înainteze pe drumul lui, preferând să rămână amândoi în infundatura decât să meargă pe drumul Lui. Il detest pe acest tip de om. Spun că-l detest pe acest insuportabil, dar nu există om mai intolerant ca mine. Îi detest apoi și pe cei care n-au opinii, care nu cred cu tărie în lucruri. Acei oameni care umblă-n gură cu politic corectul și se consideră superiori că ei nu “judecă”, că au opiniile perfecte despre tot. Oameni care nu-si asuma niciun risc, vlaguiti si “morali”, insi marunti care se hranesc cu dreptati fara seva. Îmi plac inflacaratii, care mor loiali unei intuițîi, care se dedică din tot sufletul, în nopți pline de pasiune, frumoaselor e r o r i. Sunt un sceptic arzător. Susțîn lucruri, dar eu însumi știu că nu cred total în ele. Însă mă aprind…pe moment, cred total ceva. Mâine sunt împotriva a ce credeam. Afară de lucrurile clare, evidente, care-au ajuns un “de la sine înțeles”, totul poate fi și altfel. E inutil să crezi un lucru. Pot fi și împotriva ideii c-ar trebui să se citească numai cărți bune. Există cărți bune? Poate că are un impact mai puternic asupra ta o carte prost scrisă, o înțelegi mai bine și poate îți e utilă în viață, te dezvoltă mai mult decât cartea unui geniu pe care n-o înțelegi dar ii foloseșți titlul in discuții ca să pari interesant. Obsedat, sceptic și arzător. Cu astfel de înzestrări, înțelepciunea e imposibilă. Prefer nebunia vie decât înțelepciunea moartă. E suficient s-aud “era un om cumpătat” ca să-l respect de la distanță, să știu că nu m-aș fi apropiat de el niciodată. Și totuși, îl iubesc pe Epictet, îmi place mult ideea lui de a “nu întinde mâna” spre lucruri și a lua ce ți se oferă, a nu te lacomi însă, a lua ce vine spre ține și a lua cu moderație – adică, n-o spune dar aș continua eu cu asta, a lua ce ti se oferă și a da și altora din ce primești tu. Pe placul meu cine Dumnezeu ar fi? Ce om imi place? Vreau sa fie modest, sa nu se ia in serios, dar nu-l suport daca-si refuza lucrurile bune in el, daca nu admite ca e frumos, ca are umor, ca e inteligent, imi plac oamenii care isi asuma calitatile si care lucreaza la defectele lor, dar care nici nu-si exagereaza calitatile fara niciun argument si sunt de prost gust. Nu suport megalomania si narcisismul dar sunt obsedat de moarte (exact ca narcisistii si megalomanii) si consider ca moartea mea e o drama universala (constient ca doar pentru mine e). Le seman tuturor oamenilor pe care-i detest. E si motivul pentru care-i admir in secret. Doar pe profesorii universitari care n-au vlaga si nu inspira pe nimeni si vin la catedra ca la macelarie, pe ei ii urasc si atat. Ii urasc clar, hotarat, precum respir. E o crima imensa, e atat de important rolul de Profesor, si sunt atat de putini profesori… O sa scriu candva despre cum ar trebui s-arate un profesor, cu exemple concrete. Pe de alta parte ii si inteleg, poate asa erau si ei la inceput, naivi, iubitori – dar ce studenti au… dupa 4-5 ani de indurat imbecili, mai ai oare pasiune? Iata harul, sa nu te lasi afectat de tonele de imbecilitate si golanii de care te vei lovi in contactul cu studentii.

Omul care moare singur în casă

Cristina Țopescu murise de trei săptămâni. A fost găsită în stare avansată de putrefacție. Dacă n-ar fi existat vecina, şi acum era moartă în casă şi nu ştia nimeni de ea. Mă obsedează (poate pentru că-mi presimt destinul) omul care moare singur în casă şi nimeni nu află de el. Oricât de împlinit ai fi cu tine însuți, nu poți să trăieşti absolut singur, ai nevoie de cineva care să afle că ai murit. Dacă nu poți trăi pe străzi, unde ți se va observa repede cadavrul, ai nevoie de o legătură cu un om. Un om pe care să nu-l deranjezi, dar cu care să scrii un mesaj o dată pe lună. Un punct, o virgulă, să dai semnalul că eşti viu. 12 virgule pe an – în asta să stea legătura voastră. Iar când nu scrii, el sună la poliție, eşti incinerat etc. Deşi ideal ar fi să vă scrieți virgula o dată la două săptămâni. Poate totuşi n-ai ghinionul să mori la o oră după ce i-ai scris virgula şi acum va aştepta semn iar peste o lună. Oricum, el să fie omul care să se ocupe de moartea ta. Aş putea să inventez un job. Zece mii de oameni care preferă să fie absolut singuri, îmi scriu un punct pe lună. Şi pentru o sumă modică, îi ajut după ce mor. Altfel cum ar decurge? Te-ai însingurat total, nu mai vorbeşti cu nimeni. Mori deodată în casă. Ți se bate la uşă de către un vecin care avea treabă cu tine, dar aia e, crede că-l eviți, sau eşti plecat. Trece o lună, rămâi fără curent, internet. Dar nu trebuie să deschizi uşa. Până acumulezi o datorie la întreținere suficient de mare încât să te şi dea în judecată şi să şi fii evacuat trec doi, trei ani. Abia în trei ani se va afla c-ai murit. Se va sparge uşa şi… nimic. Oare de ce nu s-au scris cărți despre drama omului care e atât de singur şi atât de mort pentru ceilalți încă din viață încât după ce moare cu adevarat nu se simte nici o diferență, nimeni nu află? Un cadavru mizantrop…

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Walter Biemel – Fenomenologie și hermeneutică / Dostoievski

– …natural că citeaţi literatură germană; eraţi interesat şi de alte literaturi? L-aţi amintit pe Dostoievski. Aţi avut o aderenţă sufletească pentru marii clasici ruşi?
Walter Biemel: Nu i-am citit atunci pe toti. Cehov, de exemplu. Tolstoi şi Dostoievski am citit. Atmosfera aceasta m-a impresionat la scriitorii ruşi. Mi-amintesc că am fost atât de emoţionat când am citit Crimă şi pedeapsă, încât am avut chiar temperatură. A venit şi medicul şi a zis că nu-i nimic; o emoţie puternică.
– Destinul familiei Biemel în România a fost destul de tragic.
Walter Biemel: Tragic. Dar, pe de altă parte, părinţii mei au putut trăi în România. Tatăl meu a murit la varsta de 81 de ani. A fost şi el într-un lagăr rusesc, dar, din fericire, a putut să-şi păstreze vioara acolo. În timpul lunilor cât a stat acolo a studiat toate sonetele pentru vioară de Bach. A revenit şi a continuat ca profesor de muzică. Şi mama mea a fost foarte curajoasa în acest timp. De pilda, eu am trimis o carte poştală din Belgia în 1945 prin Crucea Roşie, ca să spun că am ajuns cu bine şi ea a răspuns: “suntem sănătosi şi avem tot ce ne trebuie”. Or, în acel moment, tatăl meu era în lagăr, doi fraţi ai mei erau deportaţi. După moartea tatălui meu, am luat-o pe mama în Germania, am dus-o la Paris. Am dus o viaţa grea, dar toată lumea în aceea vreme ducea o viaţă foarte grea. Noi nu putem să ne plângem.
(Walter Biemel, Fenomenologie și hermeneutică)
Ce mamă splendidă! Și cât de adorabil e acel “din fericire, a putut să-și păstreze vioara”.

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Friedrich Nietzsche – Ecce Homo

Mi-am inceput dimineata cum nu se poate mai bine. Ce pasaj colosal!

“Așa cum m-am obișnuit dintotdeauna – o nevoie extremă de curățenie este natura existenței mele, în condiții de necurățenie pier – înot și fac baie și
mă bălăcesc într-una, în orice element pe deplin transparent și
strălucitor, la fel ca în apă. Asta face ca relațiile cu oamenii să fie,
pentru mine, o încercare nu tocmai minoră a răbdării;
umanitatea mea nu constă în a empatiza cu felul de a fi al
omului, ci de a îndura să empatizez cu el… Umanitatea mea e o
continuă depășire de sine. – Dar am nevoie de singurătate, vreau
să spun, de însănătoșire, de întoarcere la mine, am nevoie să
respir un aer liber, ușor, jucăuș.”

________
dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu

Samuel Beckett sau despre Omul Nobil

Interesant cum toți oamenii din jurul lui Beckett erau oameni de nimic pe care el îi ajuta mereu. Oameni care roiau în jurul lui după ce prinsese notorietate și-l exploatau, se agățau de el dintr-un motiv sau altul. De ce continua oare să fie alături de ei un om care își putea accepta perfect singurătatea, care chiar avea nevoie de ea? Un om care ar fi produs poate mai mult fără prezența acelor nulități care-l înconjurau și-i risipeau timpul? Ce-l lega oare de ei, de ratarea, de frustrările, traumele, de necazurile lor? Se știa manipulat, și totuși, lăsa de la el. Să ai toate evidențele că oameni la care ai ținut cândva sunt niște gunoaie, și totuși să admiri acel ceva din profunzimea lor, să continui să le fii alături – ce lecție! Iată ce înseamnă să fii un Om. Sunt convins că și dacă ar fi rupt cu acei prieteni, tot le-ar fi admirat ce admira în ei și când erau prieteni. Nu devii gunoi față de un om pentru că din diverse motive nu mai ești prieten cu el. Continui să apreciezi ce apreciai a u t e n t i c în el și când erați prieteni. Aderența la valori rămâne aceeași, indiferent de circumstanțe. Altfel, n-ai apreciat nimic, niciodată, în celălalt. Îți vedeai doar interesul. Și-mi amintesc observația atât de frumoasă a lui Cioran (un mare barfitor, orgolios fără pereche, ins care rareori apreciază fără ironie): “Minunată seară petrecută cu Sam și Suzanne. Dacă adjectivul nobil are un sens, atunci e făcut pentru el.” Alteori, în altă notă de jurnal: “Sam este singurul contemporan de o incurabilă noblețe” Și altă notă: “…când, deodată, ridic capul și-l zăresc pe Beckett, acest om extraordinar a cărui prezență este extrem de benefică”. Mă bucur atât de mult c-acest om nobil a luat Premiul Nobel. Cred totuși că ajunsese să simtă atât de puternic Oribilul, încât era incapabil să mai facă rău. Vedea atât de clar neantul, încât era paralizat, era condamnat să fie nobil. În fața tragediei suferințelor omenești, insuportabilului destin uman, cu ce mai poți răspunde, afară de noblețe, bunătate și îngăduință? Omul care merge cel mai departe în tenebrele vieții, dacă nu se sinucide, se-ntoarce (printr-un efort constant) la suprafața vieții, la legăturile cu oamenii, având necontenit în el o lumină supraomenească, sau atât de profund omenească încât puțini, prin comparație, mai pot fi numiți oameni. Dac-am conștientiza cu toții, profund, ce soartă monstruoasă avem, am fi cuprinși de o solidaritate ireală, preferând să ne sinucidem sărind pe fereastră decât să bârfim pe cineva.

________
Dacă vrei să mă susții:
4 lei lunar ▶️ patreon.com/bogdanliviu