Tag Archives: cioran

Cioran si Blaga. Prietenia dintre scriitori e imposibila.

La bătrânețe, Cioran află de la cineva că Blaga “l-a vorbit de rău”. Toată viața îl admirase, îl credea un zeu deasupra bârfelor. Blaga fusese nedrept, dar replica lui Cioran e oribilă, vorbind despre cărțile lui Blaga ca fiind “plictisitoare și pline de substanță”. Ce mizerie, să faci loc unui compliment într-o replică veninoasă… Apoi mi-am amintit de ce-a spus Dan C. Mihăilescu, când l-a întâlnit pe Cioran. În prima secundă când l-a întâlnit i-a spus: “Ai auzit?! Istoria religiilor e plină de greșeli… Mi-a spus mie cineva în Germania.” L-a invidiat pe Eliade toată viața, deși îi era sincer prieten și sunt convins că-l iubea. Mă dezgustă incapacitatea asta de a admira în celălalt ce nu ai tu. Megalomania lui nu suporta să știe că un Eliade era o enciclopedie și că vorbea despre toate cu talent, că scria precum respiră, pe când pentru el scrisul era un chin. Și-ar fi dorit enorm lejeritatea lui Eliade (care era Balzac pe lângă paginile lui chinuite dar scrise perfect). De ce să-l bârfești pe Eliade primului venit? Să fii atât de lucid cu toate și să fii la fel de mărunt ca ultimul șef de scară care nu s-a gândit niciodată la moarte. De ce nu avea nobilimea lui Beckett, pe care chiar el o adora? Să vezi cât de inutil e totul și totuși să te impotmolesti în acele mize mărunte, să te târăști prin invidii și meschinării ca orice om de rand. Și asta față de oameni pe care tu însuți îi iubești! Merita mai mult un om care-ti trimitea țigări și bani din Lisabona când n-aveai ce mânca. Încă o dată mi se confirmă că nu există prietenie reală între scriitori. Nici n-ar putea exista, fiecare scriitor, oricât de netalentat, se consideră în sinea lui Dumnezeu. Dostoievski și Cioran, oamenii mei, doi barfitori imenși, oameni pe care nu te puteai baza, isterici, maniaci, obsedați. E așa frustrant când admiri enorm talentul unor oameni, sensibilitatea lor, dar nu-i poți urma ca exemplu. Oare e imposibil să fii un “om bun” și să ai și geniu? Adevărul e că acele pagini cutremurătoare din Dostoievski vin dintr-un suflet atât de chinuit încât pare uneori c-a simțit totul cât toată planeta la un loc – nu întâmplător trec secole și încă ne regăsim… Mediocritatea e a mea, vreau ca omul talentat sa fie si “om bun”, tin la adevar, la sinceritate si caracter mai mult decat la “opera”, iar pentru un scriitor adevarat opera e mai importanta decat el insusi. La ce-ar fi folosit un Dostoievski care scria povestioare mediocre dar n-ar fi barfit pe nimeni niciodata? Talentul apare ca urmare a complexitatii unui om, a decaderilor si chinurilor lui, nu poti sa fii plat, “bland” pana la moleseala, si sa scrii furtunos, cutremurator, cu talent.

Mi-aduc aminte ca in Caiete fix asta spunea Cioran, intalnindu-l pentru prima oara pe un om: “Nu am citit un cuvant din ce-a scris, cu toate astea, i-am spus lui M. despre el: cu siguranta ca are talent, prea e hidos. Hidos – moral si fizic”

Fizic, discutabil. Moral insa, n-am nicio indoiala. Pana si Nietzsche era resentimentar…

Emil Cioran – fotografie inedită

Un prieten (Emanuel Iavorenciuc, fondatorul paginii Istoria pe razatoare), imi trimite o fotografie cu Cioran pe care eu n-am mai vazut-o niciunde. Privind-o, mi-am adus aminte de ce scria Cioran in “Silogismele amaraciunii”: “Hoinăresc de-a lungul și de-a latul zilelor ca o târfă într-o lume fără trotuare.”

Cioran – Pe culmile disperarii (Carte audio FULL)

Voi lucra la toată cartea. Sper să îți placă şi să îți facă izolarea mai uşoară. Dacă ştii pe cineva căruia îi place Cioran îi poți spune şi lui de clip, m-ar ajuta mult. Te îmbrățişez! Pentru a mă ajuta să pot continua să fac aceste clipuri mă poți susține cu 4 lei: Patreon.com/BogdanLiviu

Cartea o voi citi pe capitole si voi face un Playlist pe YouTube unde va putea fi accesata in integralitate. Link: https://www.youtube.com/watch?v=eWQsBCF6SzI


A FI LIRIC

De ce nu putem rămîne închişi în noi înşine? De ce umblăm după expresie şi după formă, încercînd să ne golim de conţinuturi şi să sistematizăm un proces haotic şi rebel? N-ar fi mai fecundă o abandonare în fluiditatea noastră interioară, fără gîndul unei obiectivări, sorbind doar cu o voluptate intimă toate fierberile şi agitaţiile lăuntrice? În acest caz am trăi cu o intensitate infinit bogată întreagă acea creştere interioară pe care experienţele spirituale o dilată pînă la plenitudine. Trăiri multiple şi diferenţiate se contopesc şi se dezvoltă într-o efervescenţă din cele mai fecunde. O senzaţie de actualitate, de prezenţă complexă a conţinuturilor sufleteşti se naşte ca un rezultat al acestei creşteri, asemănătoare unei înălţări de valuri sau unui paroxism muzical. A fi plin de tine însuţi, nu în sens de orgoliu, ci de bogăţie, a fi chinuit de o infinitate internă şi de o tensiune extremă înseamnă a trăi cu atîta intensitate, încît simţi cum mori din cauza vieţii. Este atît de rar acest sentiment şi atît de ciudat, încît ar trebui să-l trăim cu strigăte. Simt cum ar trebui să mor din cauza vieţii şi mă întreb dacă are vreun sens căutarea unei explicaţii. Cînd tot ce ai tu ca trecut sufletesc palpită în tine într-un moment de nemărginită încordare, cînd o prezenţă totală actualizează experienţe închise şi cînd un ritm îşi pierde echilibrul şi uniformitatea, atunci din culmile vieţii eşti prins în moarte fără a avea acea groază în faţa ei care însoţeşte obsesia chinuitoare a morţii. Este un sentiment analog cu acela pe care-l au amanţii cînd, în culmea fericirii, le apare trecător, dar intens, imaginea morţii, sau cu momentele de nesiguranţă cînd într-o iubire născîndă apare presentimentul unui sfîrşit sau al unei părăsiri. Sînt prea puţini aceia care pot suporta astfel de experienţe pînă la sfîrşit. Există totdeauna o primejdie serioasă în menţinerea unor conţinuturi care se cer obiectivate, în închiderea unei energii cu tendinţă de explozie, deoarece poţi atinge un moment cînd nu mai poţi stăpîni o energie debordantă. Şi atunci prăbuşirea rezultă dintr-un preaplin. Sînt trăiri şi obsesii cu care nu se poate vieţui. Nu este atunci o salvare în a le mărturisi? Experienţa teribilă şi obsesia îngrozitoare a morţii, atunci cînd sînt păstrate în conştiinţă, devin ruinătoare. Vorbind despre moarte, ai salvat ceva din tine, dar în acelaşi timp a murit ceva din propria fiinţă, deoarece conţinuturile obiectivate îşi pierd actualitatea din conştiinţă. Din acest motiv, lirismul reprezintă o pornire de risipire a subiectivităţii; căci el indică o efervescenţă a vieţii în individ care nu poate fi stăpînită, ci pretinde necontenit expresie. A fi liric înseamnă a nu putea rămîne închis în tine însuţi. Această necesitate de exteriorizare este cu atît mai intensă cu cît lirismul este mai interior, mai profund şi mai concentrat. Pentru ce e liric omul în suferinţă şi în iubire? Pentru că aceste stări, deşi diferite ca natură şi orientare, răsar din fondul cel mai adînc şi mai intim al fiinţei noastre, din centrul substanţial al subiectivităţii, care este un fel de zonă de proiecţie şi radiere. Devii liric atunci cînd viaţa din tine palpită într-un ritm esenţial şi cînd trăirea este atît de puternică, încît sintetizează în ea întreg sensul personalităţii noastre. Ceea ce este unic şi specific în noi se realizează într-o formă atît de expresivă, încît individualul se ridică în planul universalului. Experienţele subiective cele mai adînci sînt şi cele mai universale, fiindcă în ele se ajunge pînă la fondul originar al vieţii. Adevărata interiorizare duce la o universalitate inaccesibilă acelora care rămîn într-o zonă periferică. Interpretarea vulgară a universalităţii vede în aceasta mai mult o formă de complexitate în întindere decît o cuprindere calitativă, bogată. De aceea, ea vede lirismul ca un fenomen periferic şi inferior, produs al unei inconsistenţe spirituale, în loc să observe că resursele lirice ale subiectivităţii indică o prospeţime şi o adîncime lăuntrică dintre cele mai remarcabile. Sînt oameni care devin lirici numai în momentele capitale ale vieţii lor; unii numai în agonie, cînd se actualizează întregul lor trecut şi-i năpădeşte ca un torent. Cei mai mulţi însă devin în urma unor experienţe esenţiale, cînd agitaţia fondului intim al fiinţei lor atinge paroxismul. Astfel, oameni înclinaţi înspre obiectivitate şi impersonalitate, străini de ei înşişi şi străini de realităţi profunde, odată prizonieri ai iubirii, încearcă un sentiment care actualizează toate resursele personale. Faptul că aproape toţi oamenii fac poezie atunci cînd iubesc dovedeşte că mijloacele gîndirii conceptuale sînt prea sărace pentru a exprima o infinitate internă şi că lirismul interior îşi găseşte un mod adecvat de obiectivare numai cu un material fluid şi iraţional. Nu se petrece un caz analog cu experienţa suferinţei? N-ai bănuit niciodată ce ascunzi în tine şi ce ascunde lumea, trăiai periferic şi mulţumit, cînd cea mai serioasă experienţă după experienţa morţii (ca presentiment al muririi), experienţa suferinţei, pune stăpînire pe tine şi te transportă într-o regiune de existenţă infinit complicată, în care subiectivitatea ta te frămîntă ca într-un vîrtej. A fi liric din suferinţă însemnează a realiza acea ardere şi purificare interioară în care rănile încetează de a mai fi numai manifestări exterioare, fără complicaţii adînci, ci participă la sîmburele fiinţei noastre. Lirismul suferinţei este un cîntec al sîngelui, al cărnii şi al nervilor. Suferinţa adevărată izvorăşte din boală. Din acest motiv, aproape toate bolile au virtuţi lirice. Numai aceia care vegetează într-o insensibilitate scandaloasă rămîn impersonali în cazul bolii, care întotdeauna realizează o adîncire personală. Nu devii liric decît în urma unei afectări organice şi totale. Lirismul accidental îşi are sursa în determinante exterioare care, dispărînd, implicit dispare şi corespondentul interior. Nu există lirism autentic fără un grăunte de nebunie interioară. Este caracteristic faptul că începutul psihozelor se caracterizează printr-o fază lirică, în care toate barierele şi limitele obişnuite dispar pentru a face loc unei beţii interioare dintre cele mai fecunde. Astfel se explică productivitatea poetică din fazele prime ale psihozelor. Nebunia ar putea fi un paroxism al lirismului. De aceea ne mulţumim a scrie elogiul lirismului pentru a nu scrie elogiul nebuniei. Starea lirică este o stare dincolo de forme şi sisteme. O fluiditate, o curgere interioară contopeşte într-un singur elan, ca într-o convergenţă ideală, toate elementele vieţii lăuntrice şi creează un ritm intens şi plin. Faţă de rafinamentul unei culturi anchilozate în forme şi cadre, care maschează totul, lirismul este o expresie barbară. Aici stă de fapt valoarea lui, de a fi barbar, adică de a fi numai sînge, sinceritate şi flăcări.

Patapievici si Cioran / Jurnal 10 mai 2020

Citesc in “Cartile care ne-au facut oameni”, lecturile care l-au format pe Patapievici. Dupa Cesare Pavese si Malraux, urmeaza Nietzsche (caruia i s-a oferit total pana la 30 de ani) – aici am motive sa cred ca Cioran i s-a oferit toata viata. Dar, straniu, apoi Patapievici il adauga pe Saint Simon (de care Cioran e obsedat in caiete si pe care il admira nespus). Ultimii sunt Marc Aureliu (pe care Cioran il numeste: “imparatul meu” si de care vorbeste elogios in Caiete, iar celalalt, nici mai mult, nici mai putin, decat Blaise Pascal – pe care Cioran il adora). Similitudini colosale in oamenii care i-au influentat pe cei doi. Ma bucur ca la ora actuala Patapievici mi se pare cel mai mare intelectual pe care il are Romania. Nu e, fireste, la nivelul lui Cioran, dar ma bucur nespus c-am gasit aceste similitudini intre cei doi.

Pasaj din “Cartile care ne-au facut oameni”

https://www.youtube.com/watch?v=ngRvXzTRs1A

Cum mă cheamă?

Reciteam un text și-mi văd deodată numele. Urmăresc fiecare literă din el și-ncerc să mă găsesc. Cu neputință. N-am nicio legătură cu numele meu. Dacă mi-aș spune de azi altfel, nu s-ar schimba nimic. Nu la fel se întâmplă când îl privesc întreg. Bogdan Liviu. Da, aici mă văd. Dar Bogdan sau Liviu, separat, niciunul n-are legătură cu mine. Așa că atunci când mă mai întreabă oamenii: “Bogdan sau Liviu?” O să spun BogdanLiviu. Dar apoi vor crede că te izmenesti și faci pe interesantul – ceea ce și fac, dar e adevărul! Nu mă cheamă nici Bogdan, nici Liviu. BogdanLiviu sau ne privim și știu că vorbești cu mine. Uneori mă mai răsfăț spunând “Micul Cioran”. Sau “Fiul lui Nietzsche”. Dar astea sunt copilării de prost gust de care, firește, numai un BogdanLiviu era capabil.

Nicolae Steinhardt: Poți avea cultură și să fii un om de nimic

Degeaba le-am avea pe toate: inteligența, cultura, istețimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi – doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei și inteligența, și erudiția, și supradoctoratele, și toate congresele internaționale la care luăm parte, și toate bursele pentru studii pe care le câștigăm prin concursuri severe. Nimic nu poate înlocui și suplini puțină bunătate sufletească, puțină bunăvoință, toleranță, înțelegere. Puțină susținută bună-cuviință. Bunătatea sufletescă nu-i o virtute subtilă și rafinată, e un atribut de bază al ființei omenești și totodată un atribut al culturii. Bunătatea este alt nume al definiției date de Aristotel omului: ființa socială. Fără bunătate nu putem conviețui decât în condiții de groază și justificând amarnica afirmație a lui Sartre: ceilalți, iată iadul! Există un altruism elementar exprimat prin bunătate care este o axiomă a vieții obștești. Berdiaev spunea: pâinea pentru mine este o problemă materială (subînțeles egoistă, vulgară), dar pâinea aproapelui meu, continuă Berdiaev, este pentru mine o datorie spirituală. Reiese de aici în mod vădit că nimic nu poate suplini întru totul bunătatea. Știm că de-am vorbi toate limbile și toate dialectele pământului și de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pămîntului, de la Gutenberg și până astăzi și de am fi tobă de carte și de erudiție, și de am cunoaște întrebuințarea tuturor termenilor specifici tuturor științelor și tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culți dacă suntem niște bădărani și niște răi la suflet. Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoștințe, ci o subțirime a caracterului și capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute deșuetă și sentimentală. Să nu săvârșim regretabila eroare de a lua drept scriitori pe simpli făcători de cărți și drept oameni de cultură pe simplii memorizatori de informații. (Nicolae Steinhardt, Primejdia Mărturisirii) #NicolaeSteinhardt

Dacă ți-a plăcut acest clip, ajută-mă cu un share. Pentru a putea continua să fac aceste clipuri, susține cu 4 lei: Patreon.com/BogdanLiviu

https://www.youtube.com/watch?v=mIa7C-unvBc

Noica, mesaj pentru tineri: “Prietene, nu esti mediocru.”

Noica, mesaj pentru tineri (Conferință 30 martie 1938)
Poate că prin preajma noastră se află un om tânăr, un om neîncrezător în puterile sale, copleșit de gândul propriei mediocrități, gata să se dăruiască la întâmplare lumii, așa cum au făcut-o, rând pe rând, aproape toți. Mai ales lui, i-aș spune, ca într-o scrisoare deschisă: „Prietene, nu ești mediocru. Sau, dacă ești, nu interesează. Nu te gândi la ce au făcut alții. Gândește-te doar că viața dumitale este, în felul ei, un prilej unic. Dacă te-am întrebat la început ce crezi despre dumneata, n-a fost spre a răspunde: cred bine sau cred rău, ci pentru a-ți aminti, în măsura în care am dreptul s-o fac, că trebuie să te războiești nițel mai mult cu dumneata; că în dumneata doarme ceva: un om mai interesant decât bănuiai, sau un creștin mai bun decât o arăți, sau poate un erou; și în orice caz doarme un om de ispravă pur și simplu. Vezi, nu-l lăsa să doarmă prea mult.
– Constantin #Noica
Dacă ți-a plăcut acest clip, m-ar ajuta mult un share.
YouTube: Bogdan Liviu -> https://bit.ly/2yKQk7E
Ajută-mă să pot continua să fac aceste clipuri, susține cu 4 lei:: Patreon.com/BogdanLiviu

https://www.youtube.com/watch?v=ywTLrds-Otg

Nae Ionescu – Curs de metafizica (carte audio)

Curs vechi de aproape un secol al unuia dintre cei mai mari profesori și gânditori pe care i-a oferit România. “Un curs de filozofie nu este niciodată ceva gata făcut, eu cel puțin, nu vă prezint niciodată lucruri pe care le-am gândit o dată pentru totdeauna, acasă. Un curs de filozofie trebuie să fie gândire în veșnică mișcare, o gândire în căutarea unor puncte de sprijin, pentru orientarea noastră spirituală în mijlocul realității. Un curs de filosofie este în primul rând un prilej de lămurire pentru profesor: noi învățăm paralel cu dumneavoastră. Eu nu fac aici teorii. UN CURS VORBIT TREBUIE SĂ OFERE ÎNTOTDEAUNA ALTCEVA DECÂT CEEA CE SE GĂSEȘTE ÎNTR-UN MANUAL. Luați note sau nu luați, este absolut indiferent, important este ca fiecare dintre noi să-și precizeze cadrele în care se mișcă gândirea în domeniul acesta al spiritului și să gândească personal – cât de greșit, indiferent – dar să gândească, să facă sforțări de gândire personală în aceste cadre, pe care un curs de filozofie este ținut într-adevăr să le precizeze. Întotdeauna, în cursurile de filosofie, este un fel de profesie de credință, un fel de mărturisire ca la duhovnic, și un curs de filozofie în care nu este mărturisire, hotărât nu este filosofie. De aceea, îmi permit să fac și eu această profesie de credință in față d-voastră.” (Nae Ionescu) https://www.youtube.com/watch?v=uOWXRZ8-OQ4