Tag Archives: destin

Patapievici – Scriitori, Destin, cultura romana

Absolut superba conferinta, am pus si pe canalul meu de YouTube un clip din aceasta conferinta. O puteti gasi ori mergand pe youtube la mine pe canal: Bogdan Liviu, ori cautand: “Patapievici despre geniu si scriitori”.
Cel mai mult mi-a placut definitia sa despre “cultura” si ce legatura are ea cu viata (probabil o sa mai pun un clip si legat de acest subiect).
Admirabile si cuvintele sale despre Nietzsche, “Profesorul” sau, Nietzsche, a carui minte “a luat foc”.

La ora actuala, Patapievici e pentru mine cel mai mare intelectual roman. Cel putin ca orator e imens. Il ascult cu drag. Le-am dat mail celor de la tvr sa-mi puna la dispozitie arhiva tvr, as vrea sa ma uit la emisiunile sale: Inapoi la argument. Si cand ma gandesc ca, tanar fiind, il credeam pe Mircea Badea cand ii ironiza pe Patapievici, Liiceanu etc. Of, tinerete si dezinformare! Pe langa Patapievici, Mircea Badea e un suplinitor de vanzator de inghetata.

“Gandirea ajunsa in stadiul de gandire de sine este rugaciune” – imi place la nebunie. Dar Patapievici da citatul din Plotin si spune “in nu stiu ce Eneada”. Acum trebuie sa-l citesc pe Plotin in totalitate pentru a vedea despre ce e vorba. Ceea ce nu e rau.

Patreon.com/BogdanLiviu

Strămoșii – lecție de modestie

Toți strămoşii mei au murit în anonimat complet. Oameni cu vieți mărunte despre care nici eu nu pot afla nimic. Trebuie să caut trei luni pentru a găsi o poză ruptă cu un străbunic. Iar poza e cu un sicriu în care se vede cețos un sfert de chip. Asta e tot ce-a rămas din el – o poză macabră pe care n-o caută nimeni. De unde sentimentul acesta puternic că eu nu sunt ca ei, că nu voi avea soarta lor? Nici măcar nu voi avea copii care să mai vorbească din când în când de mine, va trebui să milogesc atenția străinilor, să însemn ceva pentru oameni pe care nu-i cunosc. Bunicii mei au murit de nici zece ani – deja nimeni nu mai ştie c-au trăit. Cât suntem de înghesuiți toți! N-ai când să fii comemorat, apar alți şi alți nepoți, vin peste tine “tinerii”. Cu siguranță c-au fost oameni cu mai mult umor şi imaginație decât mine. Sau poate am apărut ca o răzbunare a vidului lor? După o monotonie a mediocrității timp de atâția ani, s-apară în sfârşit un om care să le justifice existența. Lipsa de ruşine în a te crede dincolo de cei din specia ta, în a considera că tu vei da startul unui nou neam, unei noi epoci.   Bernard de Chartres spunea că suntem asemenea unor pitici așezați pe umerii unor giganți, încât putem vedea mai multe lucruri decât ei și mai îndepărtate, nu atât datorită agerimii vederii noastre sau înălțimii proprii, cât pentru faptul că suntem ridicați și purtați în sus de statura lor uriașă. Dacă aș transpune acest citat la strămoșii mei – n-am primit nimic, afară de sfaturi mizerabile pentru personalitatea unui om, sfaturi ca: “stai în banca ta” sau “ce-o să zică lumea”. Câteva avertismente nocive pentru dezvoltarea unui om – iată moștenirea primită de la strămoșii mei. E totuși această secretă voluptate de a crede că va începe o nouă lume cu tine. Fiecare om poartă cu el universul semenilor săi, speciei sale, neamului său. Apoi în acel lanț nesfârșit de mediocritate, apare un ins cu conștiința destinului tuturor, om torturat, apăsat de ideea că strămoșii săi depind de el, că toți anonimii din Familia lui își pun speranța să vorbească prin el cândva. Apoi sentimentul e dublat de o secretă complicitate, parcă vrei să și continui în acest anonimat jalnic, să nu le trădezi inexistența. În fond, ce e în neregulă cu asta? Au fost oameni care au avut bunul simt să nu lase urme pe Pământ. Și-uite așa încep prin a-mi detesta strămoșii și închei prin a ii iubi.  Nietzsche despre tatăl său: “era delicat, iubitor și morbid, ca unul care era predestinat pentru o călătorie efemeră în viață – o amintire grațioasă a vieții mai degrabă decât viața însăși.” Strămoșii mei erau atât de delicați încât n-au devenit nici măcar o amintire, au rămas înaintea oricărei imagini. Pur și simplu s-au născut pentru a ascunde faptul c-au trăit. Ce bucurie când reușesc, după 90 de ani de existență in care s-au pandit atent si au muncit enorm pentru a nu excela in ceva, să nu știe nimeni de ei! Cu ce orgoliu intrau în pământ! Nu m-ar mira să se supere pe mine c-am vorbit despre ei, că le tulbur anonimatul la care toate generațiile dinaintea mea au lucrat în liniște. Vin eu, un clovn, să fac gălăgie, să le tulbur dubla absență milenară.

Dacă ți-a plăcut acest text,
susține-mă cu 4 lei pe luna:

https://www.patreon.com/bogdanliviu

Omul care moare singur în casă

Cristina Țopescu murise de trei săptămâni. A fost găsită în stare avansată de putrefacție. Dacă n-ar fi existat vecina, şi acum era moartă în casă şi nu ştia nimeni de ea. Mă obsedează (poate pentru că-mi presimt destinul) omul care moare singur în casă şi nimeni nu află de el. Oricât de împlinit ai fi cu tine însuți, nu poți să trăieşti absolut singur, ai nevoie de cineva care să afle că ai murit. Dacă nu poți trăi pe străzi, unde ți se va observa repede cadavrul, ai nevoie de o legătură cu un om. Un om pe care să nu-l deranjezi, dar cu care să scrii un mesaj o dată pe lună. Un punct, o virgulă, să dai semnalul că eşti viu. 12 virgule pe an – în asta să stea legătura voastră. Iar când nu scrii, el sună la poliție, eşti incinerat etc. Deşi ideal ar fi să vă scrieți virgula o dată la două săptămâni. Poate totuşi n-ai ghinionul să mori la o oră după ce i-ai scris virgula şi acum va aştepta semn iar peste o lună. Oricum, el să fie omul care să se ocupe de moartea ta. Aş putea să inventez un job. Zece mii de oameni care preferă să fie absolut singuri, îmi scriu un punct pe lună. Şi pentru o sumă modică, îi ajut după ce mor. Altfel cum ar decurge? Te-ai însingurat total, nu mai vorbeşti cu nimeni. Mori deodată în casă. Ți se bate la uşă de către un vecin care avea treabă cu tine, dar aia e, crede că-l eviți, sau eşti plecat. Trece o lună, rămâi fără curent, internet. Dar nu trebuie să deschizi uşa. Până acumulezi o datorie la întreținere suficient de mare încât să te şi dea în judecată şi să şi fii evacuat trec doi, trei ani. Abia în trei ani se va afla c-ai murit. Se va sparge uşa şi… nimic. Oare de ce nu s-au scris cărți despre drama omului care e atât de singur şi atât de mort pentru ceilalți încă din viață încât după ce moare cu adevarat nu se simte nici o diferență, nimeni nu află? Un cadavru mizantrop…

________
susține-mă cu 4 lei lunar: patreon.com/bogdanliviu